mâine anul se-nnoieşte

iar jandarmul, plecând spre muncă şi mândru tare de noul echipament, zise la Realitatea TV (ştirile de la ora 21:00): "există un grad foarte mare de risc ridicat".

Crăciunul Elodiei

îmi pare rău pentru Elodia, indiferent cine-a fost ea şi ce-a făcut sau n-a făcut. povestea ei, însă, pare să se transforme într-o telenovelă care-i "nelinişteşte" deopotrivă pe copii şi pe bătrâni. mesajele lăsate de micii detectivi pe maşini, în seara de 25 decembrie, dovedesc că misterul este încă prezent şi poate alimenta multă vreme interesul telespectatorilor unui anumit post TV.

that's all about Barcelona

atunci când am "inaugurat" blogul am avut în minte o motivaţie clară: câştigasem o bursă pentru un MBA la Barcelona. m-am bucurat atât de mult încât am vrut să împărtăşesc asta tuturor, cunoscuţi sau nu, apropiaţi mie sau pur şi simplu interesaţi de subiect.

am avut însă nevoie de o singură săptămână petrecută în Israel, mai precis la Ierusalim, departe de casă şi mai ales de soţ, pentru a-mi limpezi gândurile. acolo am realizat că atunci când ţii cu adevărat la familie - adică la ce este mai important - nu merită să sacrifici totul de dragul unui afiş (a se citi diplomă) pe care o poţi obţine până la urmă oricând şi oriunde. nu sunt mulţi cei care au o căsnicie ca a mea. şi atunci?

aşa că am decis să rămân aici, să-mi urmez calea aşa cum o fi ea, să-mi petrec timpul făcând ce-mi place şi viaţa - iubind.

planuri pentru 2008? în primul rând aş vrea să scriu numai despre întâmplări frumoase. le voi căuta şi când îmi vor ieşi în cale, le voi aşterne virtual. apoi, am de citit mult şi de învăţat şi mai mult. deja anul se anunţă unul bogat în evenimente şi în schimbări, deci n-am a mă plânge. last, but not least, voi încerca să ies mai mult în lume. este un lucru care mi-a lipsit mult în ultima perioadă, dar promit să recuperez. aviz celor care nu m-au mai văzut la faţă de ceva vreme - prima cafea o dau eu.

cu Revoluţia la majorat

leapşa de la Vlad. cu întârziere, dar încă în termen...

duminica lui 17 decembrie '89 a fost, până spre prânz, una obişnuită. pe la ora 2, însă, bocancii au început să tropăie pe scări, motoarele maşinior din faţa blocului au pornit şi, una câte una, daciile 1100 şi 1300 au părăsit parcarea. nu a trecut mult şi a sunat telefonul: o chemau pe maică-mea la birou. alarmă! de luptă! şi ea, şi eu, lucram în armată ca salariaţi civili. m-am grăbit să-i pregătesc valiza cu toate cele ca să iasă cât mai repede pe uşă. a plecat spunându-mi pe cel mai ferm ton posibil: "nu răspunzi la telefon. nu ieşi din casă."

au trecât câteva ore fără să ştiu nimic de ea, aşa c-am sunat la unitate. lucra pe Ho şi Min (astăzi Vasile Milea), în aceeaşi clădire cu Garnizoana Bucureşti. îmi treceau prin minte imaginile din septembrie, mult înainte de Congres, cu TAB-urile din curte care-şi turau-a-probe motoarele în fiecare zi. semn că cineva mirosise ceva. mi-a răspuns Sorin, "centralistul", un soldat în termen destupat. "nu poţi vorbi cu ea. dar tu ce cauţi acasă? de ce nu pleci?" "păi de ce să plec?" "nu ştii? nimic? ai înnebunit, te dau ăştia afară. du-te la serviciu." n-a trecut mult şi-a sunat telefonul. am crezut că-i mama, dar... era comandantul de la mine de la unitate, colonelul Hârtopeanu. "îţi trimit maşina la metrou, la piaţa muncii, vii imediat aici". am început să-mi îndes singură în singura geantă rămasă disponibilă lucrurile de pe listă şi-am ieşit pe uşă.

când am ajuns la IOR, acolo unde aveam sediul, pe platou erau aliniaţi deja toţi cei aproape 1500 de soldaţi şi concentraţi care lucrau în diferite locaţii "ale economiei naţionale" - Casa Poporului, la metrou, chiar în IOR etc. în faţa "clădirii principale" (o baracă din OSB cu gratii la geamuri) erau comandantul şi cei doi CI-şti: "aţi luat-o razna, măi băieţi? a fugit Nadia şi scoateţi toată lumea din casă duminică seara?", i-am întrebat pe ultimii doi urcând treptele barăcii, zâmbind a şagă. "taci naibii din gură, mi-a trântit Florin printre dinţi, du-te şi puneţi salopeta pe tine şi i-aţi masca de gaze de la magazie."

căpitanul Iordache şi fruntaşul (sic!) Ştefan (Rădeanu) erau deja în birou, discutând despre cele auzite, dar nerecunoscute de nimeni: Timişoara. am petrecut câteva zile lungi în aceeaşi formaţie până când vestea ne-a secerat pe toţi: generalul Vasile Milea s-a sinucis. a fost momentul de şoc. CI-ştii (amândoi proaspeţi absolvenţi) au fost imediat dezarmaţi şi încuiaţi în biroul lor, li s-a tăiat telefonul şi practic nu mai primeau decât mâncare prin gratiile de la uşă. restul se uitau unii la alţii şi se întrebau ce să facă cu carnetele de partid. unii au început să le ardă, alţii au spus că le păstrează, "să-şi ia înapoi cotizaţia plătită în avans pe primul trimestru al lui 1990".

muncitorii de la IOR au ieşit din fabrică, aruncând cu sticle incendiare în curtea unităţii. credeam c-o să murim arşi de vii în barăcile noastre, dar concentraţii au reuşit să ne ţină deoparte de probleme. se auzeau focurile de armă, se vedeau pe cer urmele de la trasoarele din centru, toată lumea era năucă, dezorientată, nici măcar nu ne puteam privi în ochi.

a trecut ceva timp până am reuşit să vorbesc cu maică-mea. ieşise pe 21 în oraş să depună la CEC-ul de la Adam banii din cotizaţiile de partid pe decembrie. "ieşea fum din Sala Palatului" - a fost singura "impresie" pe care mi-a redat-o în 24, când a ajuns la mine la unitate. am plecat împreună spre fratele meu, care locuia lângă stadionul Olimpia. am stat la el până-n 25 când s-a întors acasă, iar noi am plecat spre casa noastră. cu metroul...

eram ca două "teroriste": aveam legitimaţie de MApN, eram cu genţile de alarmă după noi, aveam toate motivele să atragem privirile suspicioase asupra noastră. noroc că cei ce ne controlau în staţii făcuseră armata şi cunoşteau detaliile. de la staţia Gara de Nord am luat-o pe jos spre casă. ningea, era frumos, dar tremuram toată. nu mi-a fost nicicând mai teamă ca atunci. am ajuns cu greu pe bd 1 Mai, în dreptul intersecţiei cu Turda. drumul era barat de două TAB-uri şi de scânduri cu cuie ca să oprească orice tentativă de scăpare. un Oltcit alb a văzut că drumul e blocat şi a zbughit-o pe Zablovschi. TAB-urile au luat-o din loc după el şi-a început prăpădul. nu ştiu ce s-a întâmplat cu maşina respectivă, cu şoferul ei nici atât, pentru că nu m-am uitat în urmă. am ajuns la blocurile de pe Miciurin (azi Averescu), mai aveam puţin şi ajungeam pe Stâlpeanu unde locuiam şi-au început să ne avertizeze: "sunt terorişti în podul şcolii, aveţi grijă." am îngheţat - ce naiba căutam noi acasă, de ce am plecat de la frati-miu? la capătul aleii, un tanc: turela s-a învârtit spre noi: alte filtre, alte controale, buletinul ne-a salvat, eram "băştinaşe", deci aveam permisiunea să înaintăm.

am petrecut un Crăciun "înarmat": un "antiterorist" de la Bobocu locuia într-un dormitor, şeful grupului de pază de la Direcţia Topografică într-altul, iar pe hol - raniţele lor pline de muniţie. noaptea, tot trăgeau în macaraua de la 1 mai: "acolo se mai urcau teroriştii să transmită semnale".

dimineţile care-au urmat mi-au rămas şi acum în minte: turela tancului de la capătul aleii se întorcea de fiecare dată spre trecătorul matinal pentru a verifica "situaţia operativă". urma geanta şi apoi puteam să-mi continui liniştită drumul. la serviciu, primul telefon de care mă temeam: a murit Marian (Dobre),..

a nins de Crăciun, parcă pentru a acoperi urmele de sânge din oraş. a nins frumos.

a venit vacanţa !!!

gata, de astăzi sunt în concediu. mă gândeam să spun "sunt oficial în concediu", dar adevărul este că nu mi s-a mai întâmplat de multişor să nu percep cât de aproape e vacanţa. am încheiat o săptămână în care am avut două evenimente la birou, o ultimă zi cu tot felul de acte de semnat, rapoarte de trimis, mesaje cu felicitări şi urări etc.

aseară, când a ajuns 41 în intersecţia Bd Mărăşti cu Averescu, m-am bucurat din nou că maşina a rămas pe locul ei din parcare. unui tip îi amorţise deştu pe claxon, răstindu-se la tramvaiul care-i stătea în cale. alţii i-au urmat exemplul şi-am asistat astfel moca la un concert de claxoane şi nervi în do major. m-am distrat când, din staţia de tramvai până acasă - adică în aproximativ 50 m - ne-am transformat şi eu şi Răzvan în para-oameni de zăpadă, atâta omăt se depusese pe hainele noastre.

programul de azi dimineaţă a fost cât de poate de administrativ - trezit la 5 şi băgat în casă haina lui Răzvan, pus haina la uscat, spălat rufe, rotisat pui, citit mail, trimis 1-2 mesaje, pregătit fasolea pentru un ciolan absolut demenţial, respectiv făcut orice numai să-mi iau gândul de la programul din după-amiaza-seara asta.

program de voie zilele care vin, cu mers la piscină, citit, mult citit, petrecerea CJI/Hotnews/ Euractiv, poate o zi-două la munte şi somn cât încape. hip-hip-uraaa!!!

bucuriile efemere şi doliul de mai apoi

dimineaţă, în 41, acelaşi obicei: căştile pe ureche şi telefonul pe Magic FM. astăzi i-am ascultat pe Dan şi pe Ioana vorbind despre zăpada ce urmează să se aştearnă peste Bucureşti în zilele următoare şi mă gândeam ce Crăciun frumos vom avea. cum de mâine intru în concediu, nu puteam să nu mă bucur.

dar totul este efemer, iar fericirea dispare brusc când deschizi emailul şi găseşti mesajele despre colegii din Alger care au pierit în atentate: "Nine staff members killed in Algiers, two found alive, confirms UN official". nu-i cunosc, dar sunt colegii mei. probabil au plecat şi ei la serviciu dis-de-dimineaţă şi au început ziua prin a asculta prognoza meteo. la fel ca mine. acum nu le mai foloseşte la nimic pentru că... nu mai sunt printre noi. din toată fericirea cu care s-au trezit de dimineaţă, din toată pofta de muncă pe care-au avut-o în ei când au plecat spre birou, din toată pasiunea şi devotamentul lor s-a ales praful. una dintre clădirile în care lucrau a fost distrusă complet, o alta parţial, iar echipele de salvatori încearcă acum să găsească eventuali supravieţuitori.

sunt momente în viaţă în care descoperi ce este cu adevărat important, iar acesta este unul dintre ele. cu ani în urmă, mi-au murit alţi colegi în atentatul asupra sediului ONU din Bagdad. ziua de astăzi, însă, nu face decât să-mi întărească crezul: nu înţelegem ce înseamnă liniştea pentru că o avem, nu apreciem frecuşul de fiecare zi pentru că nu-l percepem ca pe o stare firească. aglomeraţia din Bucureşti, traficul de speriat, îmbulzeala din magazine nu au nicio semnificaţie.

suntem în viaţă, dragilor, vedem, auzim, mergem, suntem întregi şi la minte, şi la trup. asta face diferenţa. pentru noi. ei doar ne urmăresc acum, din lumea lor, mult mai bună decât a noastră. odihniţi-vă în pace.

vă dau şpagă. rest aveţi?

n-aveţi banii potriviţi? no problem, la otopeni primiţi mărunt.

invitaţie

vă aştept!!

caramel, caramel

sâmbătă, fără nicio legătură cu ziua naţională, i s-a făcut poftă de tort sau măcar o prăjitură, acolo, cu mere. motiv pentru care l-am rugat să mă ajute - dacă tot îi place dulcele, măcar să transpire. n-a ripostat, pentru că se pricepe mai bine ca mine la bucătărit şi categoric produsele lui sunt mult mai gustoase decât ciorbele mele.

doar că are un cusur: nu foloseşte mănuşa de bucătărie şi nici nu poartă tricou, pentru că se îmbibă în el mirosul de mâncare. iar eu mă aşez de fiecare dată la pieptul lui, pentru că miroase extrem de atrăgător. mai ales a pastramă :-)

de sâmbătă, bucătăria mea este parţial caramelizată. cratiţa cu zahărul ars a zburat pur şi simplu de pe aragaz, a făcut un flic-flac, iar după ce şi-a vărsat conţinutul pe tot ce i-a ieşit în cale, a poposit liniştită pe mochetă. prăjitura a ieşit minunat şi nu mai am ce să arăt. caramelul, însă, e permanent. n-am pozat, dar încă mai păstrez. s-a stricat un injector de la maşină şi cum n-au piese pe stoc, mai am de aşteptat până am cu ce s-ajung la cumpărat mocheta. ştie cineva cu ce se scoate caramelul? în afară de foarfece, că de-ăsta ştiu.

un brad mai tare ca un referendum

recunosc că am avut oarece reţineri în a scrie şi eu despre incompetenţa autorităţilor dovedită cu vârf şi îndesat sâmbătă, 1 decembrie, când a fost aprins bradul din Piaţa Unirii din Bucureşti. au curs deja suficiente vorbe virtuale şi critici bine argumentate pe această temă. însă am cugetat şi am decis să îmi exprim şi eu punctul de vedere pentru că, nu-i aşa, de-aia mi-am făcut blog.

aşadar, am plecat împreună cu Răzvan de-acasă, din Drumul Taberei, sâmbătă pe la şase. eu am spus că e târziu, Răzvan încerca să mă convingă că avem timp suficient. asta până când am ajuns la Plaza şi ne-am dat seama că toate maşinile care ies de pe străduţe se îndreaptă, de fapt, înspre acelaşi loc. Răzvan şi-a încleştat mâinile pe volan a răbdare, eu am început să mă uit pe geam a nervi... melcul cred c-ar fi trecut pe lângă noi cu viteză cosmică. asta dac-ar fi avut pe unde. practic, nici să ne întoarcem nu mai puteam pentru că totul era o masă de maşini.

am făcut de la Operă până la parcul Izvor cam o oră, iar când am ajuns în dreptul podului am început să desluşim sirena unei maşini de poliţie. nu ştiu unde se grăbea să ajungă omul respectiv, cert este că a renunţat să mai facă zgomot - altceva n-ar fi obţinut oricum din moment nu avea pe unde să treacă. după cum îl vedeam, cred că personajul era mai nervos ca noi, dar treaba lui - astfel de situaţii sunt, în cazul poliţiştilor, prevăzute în job description.

am ajuns până la urmă la Marriott, unde-am şi lăsat maşina, iar de-acolo am pornit-o pe jos spre Unirii. era în jur de opt, iar şuvoaie de oameni curgeau din şi înspre piaţă, circulaţia era complet blocată, şoferii şi pietonii se arătau deopotrivă nervoşi, claxoane, înjurături, tacâm complet. n-am reuşit nici măcar să ne apropiem de scena din piaţă şi ne-am întors aşa cum am pornit - pe jos până la Marriott, strecurându-ne cu greu printre coloanele de oameni şi rândurile de maşini parcate pe orice locşor disponibil.

este momentul în care trebuie să fac legătura cu referendumul şi cu modul în care arătau străzile în ziua în care-au fost organizate alegerile şi în seara de pomină. există diferenţe? nici măcar nu se pot compara cele două situaţii. şi asta doar pentru că românul începe să vadă ce este important pentru el. ce câştigă dacă se duce la urnă? nimic, decât poate sentimentul că şi-a mai bifat o datorie de onoare de pe listă. ce pierde? tot nimic, oricum de ieşit ies ăia care trebuie şi de condus o fac ei şi fără consultarea maselor. ce aduce în plus, însă, bradul? normalitate, aş spune. un astfel de eveniment este un lucru absolut obişnuit în orice mare oraş de pe glob, iar românul vrea să fie în rând cu lumea bună - cu Parisul, cu New York-ul. de ce să nu ne bucurăm şi noi de explozia de culoare şi lumină? şi am arătat că vrem.

din păcate, cei care vor să ne scoată din casă - fie pentru a vota, fie pentru a ne distra - nu ştiu cum să se descurce cu noi dacă suntem în număr mare. delăsarea, lipsa de viziune, de strategie, incapacitatea de a coordona - toate au atins cotele maxime sâmbătă seara. 45 de copii pierduţi şi nicio scuză a oficialităţilor. oameni călcaţi în picioare la metrou şi doar ridicări din umeri ale funcţionarilor publici. maşini ale pompierilor şi salvări prinse în mijlocul miilor de oameni, un oraş întreg blocat, iar poliţiştii nici măcar nu-şi pleacă ochii. un ambasador îmi spunea că în astfel de situaţii, în capitalele occidentale, primii care intervin sunt poliţiştii care, chiar dacă nu sunt de serviciu, pleacă la muncă pentru că este nevoie de ei. la noi îi vezi doar în maşinile cu girofar şi din când în când în vreo intersecţie. dar şi atunci, dacă te uiţi la ceas, ştii că sunt acolo pentru că pleacă şeful la serviciu şi nu trebuie să întârzie. nu vă amăgiţi, nu sunt acolo pentru noi, ci tot pentru ei.

zeci, poate sute de mii de locuitori ai capitalei au arătat de ziua naţională că vor să locuiască şi să trăiască într-un oraş european, că ştiu să se bucure, că vor să aibă în urbea lor lucruri fireşti. n-au ieşit pe străzi pentru mici şi bere, ci pentru a vedea un brad. n-au parcurs kilometri pe jos pentru a asculta politicieni, ci pentru a participa la aprinderea luminilor în oraş. n-au cerut nimic în schimb, dar nici n-au protestat - deşi ar fi avut motive s-o facă.

masele de oameni din piaţa Unirii au fost un semn, iar el a fost perceput imediat de preşedintele Băsescu. acesta a recunoscut luni că prezenţa redusă la vot este un eşec personal. greşit, domnule preşedinte: prezenţa masivă a bucureştenilor în Piaţa Unirii este eşecul dumneavoastră. ştiţi, moş Nicolae are-un obicei: aduce copiilor obraznici o vărguţă. dumneavoastră v-a adus moşul ditamai bradul. cred c-a fost pozna cam mare...

nu fiţi porci

sunt un fan declarat al Programului Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite şi mai ales al campaniilor sociale organizate de această agenţie. au o echipă fantastică la comunicare şi toţi, dar toţi sunt oameni destupaţi, deschişi şi creativi.

am văzut că bloggerii români participă deja la concursul prin care pot dona boabe de orez. acum, cei de la WFP încep o nouă campanie: nu fiţi porci!

poftă bună?!

să nu vă accidentaţi în Primăverii

din cauza unui accident stupid, o colegă şi-a julit astăzi nasul. nimic grav, s-a dus puţin pielea, doar că din cauza vascularizării excesive a zonei respective, s-a umplut de sânge şi trebuia cusută. un lucru banal, care i se poate întâmpla oricui. două clinici medicale private din zona Primăverii - Medsana şi BioTerraMed - sunt complet nepregătite pentru astfel de situaţii, motiv pentru care vă sfătuiesc să păşiţi, să conduceţi şi să munciţi cu mare grijă prin zonă. primul ajutor nu este disponibil.

aş fi înteles ridicatul din umeri şi răspunsul în doi peri de la o policlinică sau un spital de stat. dar şi de la clinicile private?! de ce pretind acestea că au medicii cei mai buni şi aparatură de ultimă generaţie dacă nu o pun în slujba celui care are nevoie şi care mai şi plăteşte pe deasupra? de ce se afişează doar un lux de faţadă şi nu există un act medical responsabil? unde este omenia, unde este bunul simţ, unde este competenţa până la urmă?

singurul răspuns posibil este că medicilor care lucrează la astfel de clinici le este frică. dar nu numai lor, tot personalul are oroare de implicarea într-un act medical ce ar putea prezenta un risc, fie el şi minor. doar este în joc afacerea, nu? iar aici greşelile se plătesc. greu.

asigurările de malpraxis nu mai au nicio valoare atâta timp cât refuzi, ca şi cadru medical, să-ţi faci meseria. trimiterea la spitalul de urgenţă este la îndemâna tuturor, asumarea răspunderii nu. citeam undeva că sistemul public de sănătate este bolnav. din păcate, nici cel privat nu o duce prea bine. virusul se transmite, se pare, prin unele cadre medicale care-şi mai iau o normă în plus pentru a dovedi că fac aceeaşi brânză indiferent de burduf.

marmota marmota

nu sunt bâlbâită, redau doar denumirea "ştiinţifică" a marmotei alpine, aia pe care o tot văd de câţiva ani în reclamele de la Milka. asta în cazul în care nu confund specia cu marmota monax. scuzaţi, nu cunosc niciun zoolog, altfel aş fi apelat la consultanţa de specialitate...

de fapt, de la reclamă pleacă şi înscrisul prezent - m-am săturat de spotul celor de la Milka, dar şi de marmota lor; am obosit să văd în fiecare an înainte de indiferent care sărbători (Paşte sau Crăciun) aceleaşi şi aceleaşi mesaje răsuflate. curioasă să văd cât mai am de îndurat, am dat un search să aflu cât trăieşte vieţuitoarea cu pricina. şi vai - de mine, evident: poate ajunge chiar şi la 12-18 ani. naşpa rău. nu cred c-au trecut mai mult de patru ani de când a început animala să împacheteze tabletele, să sune la telefon consumatorii, să-l zgâlţâie pe urs ca să bată bine laptele sau să toarne alune fără număr în cazan. ba mai trimite şi SMS-uri. mă laşi??

cu aşa reclame, de ce m-ar mira să citesc în Adevărul că românii sunt europenii care consumă cea mai redusă cantitate de ciocolată? dincolo de calitatea total diferită a produsului - iar asta o poate confirma oricine a cumpărat cel puţin o Milka dintr-un magazin occidental - rămâne încăpăţânarea unora de a rula pe ecranele noastre aceleaşi şi aceleaşi spoturi. so annoying!

balamucul gaudeamus

gata, am fost şi la târgul de carte şi mi-am făcut stocul de lectură pentru concediul de iarnă. balamuc, însă, de la intrare până la ieşire, lume multă, dezorientată, mergând fără rost în stânga şi-n dreapta, ghionturi doldora şi coate-n spate fără număr.

m-am distrat la standul celor de Longman (râsu'-plânsu'), unde-am întrebat dacă au vreun dicţionar de slang, iar dom'şoara de jurnă mi-a răspuns că n-a auzit de editura asta. ce să mai comentez...

la editura Vivaldi am rămas plăcut surprinsă după discuţia cu doamna care citise deja cărţile pe care le vindea (felicitări!), având cu cine comenta felul în care Jeffrey Archer o descrie pe baroneasa Emma Nicholson. încerca să mă convingă să cumpăr şi "Jurnalul unui lord întemniţat" în plus faţă de "Evanghelia după Iuda" şi "Pisica are nouă vieţi". păcat, cartea a fost şi cumpărată, şi citită cu mulţi ani în urmă. JA nu prea rezistă la mine pe noptieră.

teancul de Kundera are prioritate în perioada următoare, surclasând tot ce era deja în plin proces de digestie literară. termin cu "Istoria calviţiei mele" de Amon Grunberg.

simţul politico-olfactiv

ce-au domne ăştia, au dat-o toţi pe aromaterapie? chiar aşa pute campania asta că au început toate partidele să dea cu miresmele în populaţia bucureşteană?

mie mi s-a confirmat confirmarea, ca să-l citez pe prefectul liberal al capitalei - PNL şi-a descoperit simţul olfactiv. spune o vorbă că nu se face primăvară cu o floare, dar iarnă se face?

mirosuri politice

traficul a început să fie exploatat din plin de "campanierii" partidelor politice. aflu de la Vlad Petreanu că a fost cadorisit ieri de PSD cu un odorizant electoral în centrul oraşului. PNL-ul se pare că a abordat periferia sau cartierele dormitor gen Crângaşi, Drumul Taberei şi Militari cu aceeaşi "ingeniozitate", diferită probabil doar din punctul de vedere al culorii şi duhorii.

Vlad a postat şi poza, eu n-am să fac la fel. mai am încă în nări putoarea de dimineaţă. remarc însă lipsa creativităţii, precum şi faptul că indiferent de culoare, politica miroase.

mi-a crescut familia

începând de ieri am un nou membru în familie. îl cheamă Luca şi a avut la naştere 3,2 kg. îi doresc bun venit pe astă lume şi o viaţă liniştită şi ferită de griji!

fiţi toleranţi

astăzi este ziua internaţională a toleranţei. fiţi toleranţi, aşadar, şi astăzi, şi mâine, şi poimâine. facem pariu că puteţi?

azi e vineri

... iar mâine sâmbătă şi apoi vine duminică... îmi plac zilele astea, da, da... cel mai mult îmi plac.

tutunul românesc şi serviciile sale secrete

O dimineaţă ca oricare alta în Bucureşti, cu minus un grad afară şi şoferi grăbiţi şi nervoşi. Nu foarte aglomerat dată fiind ora matinală (în jur de 6:30) şi tocmai de aceea nu înţeleg fuga nebună. Cauza probabilă o fi nevasta care trebuie depusă la locul de muncă în drumul soţului spre job-ul propriu.

Aşa se face că Peugeot-ul B-65-BTA (număr cu greu descifrabil din cauza jegului de pe plăcile de înmatriculare), aparţinând marii companii British American Tobacco, intră pe roşu în intersecţia de la Uverturii (pasajul Lujerului), nu ne lasă să schimbăm banda deşi am dat semnal, ba ne mai dă şi oglinda peste cap, iar atunci când linia tramvaiului i-o permite, pe undeva pe la Averescu, o încalecă cu toate roţile de zici că-i 41 pe traseu. Multe reguli de circulaţie încălcate, dar ce-i pasă omului... bonusul merge, compania plăteşte... ştie el ce-i aia CASCO, coadă la secţia de poliţie, RCA, revizie, ITP... acoperă buzunarul lui aşa ceva?

Nu este singurul astfel de incident cu un angajat al BAT România, am mai avut colegi care s-au plâns şi încep să cred că o fi politica companiei să nu depună niciun efort în disciplinarea propriilor angajaţi. Motiv pentru care dau să aflu telefonul pentru a formula o plângere. Transparenţă totală - nu tu site, nu tu date de contact. Google săracul n-are nicio vină, el arată doar ce are. România este una dintre puţinele, foarte puţinele ţări în care BAT nu are site. Să spună şi acest amănunt ceva?!

Camera de Comerţ Britanică furnizează un număr de telefon, dar de la fabrica din Ploieşti. Bun şi ăla, zic. Şi sun. Dau peste agenta de pază care nu ştie nimic. Mă pasează la şeful de tură care ştie, dar n-are voie să spună şi nici să primească nimic. Nici măcar reclamaţii. "Am sunat la SRI?", întreb. "Aşa suntem instruiţi, într-o astfel de problemă n-avem voie". Cer resursele umane, nu se poate, dacă nu ştii persoane sau interioare eşti mort. "Puteţi veni la noi, la poartă", îmi recomandă. Sigur că da, îmi iau câteva zile de concediu şi cât stau la poarta BAT din Ploieşti mă relaxez. După un an de muncă şi o jumătate de oră petrecută în trafic cu şoferul de la ei. Very efficient... Păcat că nu fumez.

Dau până la urmă de cineva de la resursele umane ale fabricii. Nu au nicio legătură cu Bucureştiul, unde e comercialul, dar o să transmită... Şi dacă totuşi vreau să reclam, pot s-o fac pe fax. N-au email. OK, that's great. Credeam că britanico-americanii sunt destul de bine vânduţi în România, dar aud că n-au nici servicii de bază. Nu-şi permit, deduc: chestia cu Kent-ul la doctori a picat, deci vânzările nu prea mai merg... Nasol, îi compătimesc. Sincer. Probabil aşteaptă laptop-ul de 100 dolari şi o finanţare europeană pentru legarea la Internet.

Dar eu am şi net, şi calculator, motiv pentru care depun plângerea direct la Londra. Îmi pare rău, amice conducător de B-65-BTA, n-am vrut să mă duc până în pânzele albe, dar m-au ajutat colegii tăi. Cred că te iubesc şi ei la fel de mult...

să mai fiu mândră că sunt româncă?

am petrecut o săptămână la institutul Yad Vashem din Ierusalim şi m-am întors în ţară exact când incidentele din Italia atinseseră apogeul. după şapte zile în care n-am ascultat, citit sau văzut altceva decât materiale despre rasism, discriminare şi Holocaust şi am discutat cu supravieţuitori ai acestuia, şocul a fost destul de mare.

am înţeles, pentru a câta oară, că lucrurile pot degenera foarte uşor atunci când educaţia şi toleranţa lipsesc cu desăvârşire. sunt puţini cei care folosesc termenii corect, sunt şi mai puţini aceia care stăpânesc noţiunile, însă sunt incredibil de mulţi cei care judecă lucrurile doar la suprafaţă şi fac comentarii mai mult decât deplasate. iar când cei din urmă ne mai şi conduc, încep să-l înţeleg pe Argint când spune că renunţă la cetăţenia română.

geniile pustii circulă libere prin Europa şi prin lumea largă, dar nu populează deşertul. bate vântul dunele şi-mi spulberă şi bruma de mîndrie de româncă. unde eşti tu, Ţepeş Doamne? că noi am rămas cu smintiţii şi mişeii.

sfaturi de călătorie - Ierusalim (II)

8. Pregătiţi-vă lista de dorinţe. Înainte de a pleca spre Israel, este bine să vă gândiţi ce anume v-aţi dori. Întocmiţi o listă de dorinţe pe care apoi le puteţi ordona în funcţie de priorităţi. Este adevărat, pentru Zidul Plângerii este posibil să vă trimiteţi doleanţele şi prin fax, poştă sau pe email, dar cea mai mare plăcere este să-ţi îndeşi cu propria mânuţă bileţelul printre interstiţiile extrem de aglomerate dintre bucăţile de rocă, să atingi zidul, să simţi cum ţi se face pielea de găină, să te pleci şi să porneşti înapoi de unde-ai venit mai pios şi mai încrezător în propriul destin. Apropo de pornit înapoi, drumul de la Zidul Plângerii către ieşire se parcurge cu spatele, mergând tot timpul cu faţa către zid.

9. Nu faceţi poze şi nu filmaţi în ziua de sabat. Dacă vă nimeriţi la zid în ziua de sabat (sâmbătă), nu aveţi voie să faceţi fotografii. La porţile de acces nu vi se va opri aparatul de fotografiat sau camera video, însă cei de la security o să vă roage să nu le folosiţi. Nu încercaţi s-o faceţi, credeţi-mă pe cuvânt. Chiar dacă aveţi senzaţia că nu vă vede nimeni, este întotdeauna cineva acolo sus care-i veghează pe cei ce se roagă. Iar o cameră nouă sau cel puţin repararea celei vechi costă destul de mult...

10. Mâncaţi multe fructe. Portocalele, mandarinele, merele, perele, rodiile - toate au altă culoare, alt gust şi alt miros, mult mai puternice, mai plăcute, mai persistente. Odată simţit gustul, veţi recunoaşte întotdeauna diferenţa dintre fructele din Turcia sau Grecia şi cele din Israel. Solul este altfel, deşi la prima vedere nu pare deloc fertil, dar nu uitaţi că evreii sunt cei care au inventat şi-au îmbunătăţit continuu tehnica udării (irigaţiei) prin picătură. Acolo înţelegi cu adevărat ce important este fiecare strop de apă, înveţi să respecţi verdeaţa şi fotosinteza.

11. Gândiţi-vă de mai multe ori înainte să faceţi o afirmaţie. Spuneam într-unul dintre posturile anterioare că tot ce spui în Ierusalim poate fi interpretat, pus sau scos din context. Veţi întâlni un popor în suferinţă, sensibil la nuanţe şi la propriile frământări. Cu toată prietenia şi ospitalitatea de care dau dovadă, oamenii din Ierusalim sunt extrem de fragili şi uşor de rănit. Dincolo de asta, sunt foarte credincioşi şi este greu să nu le respecţi trecutul sau prezentul, cu bune sau cu rele. Cântăriţi-vă bine cuvintele şi veţi câştiga prieteni pe viaţă.

12. Ieşiţi din oraş. Este un lucru pe care eu n-am apucat să-l fac decât într-o singură seară. O fost singura şansă să ieşim din Ierusalim şi n-am fost decât în Tel Aviv, pe malul mării. Israelienii spun "Jerusalem is where we pray, but Tel Aviv is where we play". Or fi ştiind ei ceva, mai ales că restaurantele din Tel Aviv sunt goale pe la 8 seara. "Abia pe la 10 începe să iasă lumea la distracţie". Viaţa de noapte pare să fie aceeaşi peste tot în lume şi după o zi de colindat şi un pui de somn, orice muritor este apt de petrecere o noapte bătută. Tel Avivul este, cu adevărat, altceva, genul de Manhattan israelian. Trei zgârie nori, unul triunghiular, unul pătrat şi unul rotund, sparg tiparul arhitecturii oraşului. Bursa de diamante este un loc care uimeşte pe oricine numai la pronunţarea numelui pietrei, iar vitrinele bijuteriilor au o strălucire magică. Oraşul vechi are şi el o ciudăţenie: pentru că autorităţile nu reuşesc să aloce fondurile necesare conservării, au luat decizia de a permite celor interesaţi să construiască peste clădirile deja existente. Singura condiţie este ca noul posesor de etaj să suporte costurile recondiţionării şi reabilitării clădirii. Şi mai este ceva interesant: aproape toate casele din oraşul vechi, mă refer la parterul acestora, sunt acum galerii de artă. Deasupra lor îşi duc traiul cei ce-şi permit să locuiască acolo, deloc săraci, deşi aparenţa nu lasă să se întrevadă prosperitatea.

13. Din nou răbdare la ieşirea din ţară. Primul sfat era să aveţi răbdare la intrarea în ţară. Închei rotund şi recomand să daţi dovadă de cel puţin acelaşi nivel de răbdare. S-ar putea însă să vă depăşiţi aşteptările. Cred c-am trecut prin 14 filtre, porţi de control, de acces, cozi etc pentru a putea pleca din Israel. Nu degeaba li se recomandă celor ce călătoresc să fie cu cel puţin 3 ore înainte pe aeroport. Eşti întrebat, controlat, puricat, verificat, cercetat din nou şi tu, şi obiectele personale într-un mod extrem de relaxat, dar fără a lăsă vreun dubiu că toate aceste lucruri sunt de fapt în favoarea ta, pentru siguranţă şi linişte. Dacă vrea cineva să vadă cum se previne vreun incident, acolo este locul. Personalul de la security este uimitor de tânăr, dar foarte amabil. Totul este pus la punct, totul are un rost, totul este firesc, de unde deduc că şcoala lor de securitate este cu adevărat una cu valenţe practice. Diferenţele dintre comportamentul angajaţilor de acolo şi cel al agenţilor de pază de la noi sunt izbitoare. Ai noştri scuipă coji de seminţe, sunt ponosiţi şi plictisiţi, în timp ce angajaţii lor îşi fac treaba cu responsabilitate şi cu mândria lucrului bine făcut şi mai ales gândit. Şi pentru că tot petreceţi atâta timp pe aeroport, şi la dus şi la întors, priviţi cu atenţie şi întrebaţi-vă: cum ar fi la noi dacă...

de ce minte un primar?

dimineaţă m-am dat jos din pat aproximativ odihnită şi destul de pregătită pentru o nouă zi de muncă. în drumul dinspre dormitor către sufragerie, acolo unde este aparatul radio care mă deşteaptă în fiecare zi (sic!), încep să ascult o umbră de ştire - primarul sectorului şase, un domn distins şi pe nume Poteraş, se arată fălos tare de o nouă şi preamărită îndeplinire: parcurile din sectorul păstorit au fost modernizate. mă trezesc brusc de parcă aş fi băut o cafea turcească cu o doză zdravănă de cardamon în ea.

mă apropii de aparat, conştientă fiind că scula n-are nicio vină că un biet primar minte cu atâta neruşinare. nu ştiu dacă am fost eu cea care a scris rânduri şi în rânduri că cel puţin unul dintre cele parcuri nu prea arată european, dar omul se laudă şi încearcă să convingă. că băncuţe, că leagăne ecologice, că gărduţ...

cine i-a pregătit "talking points"-urile a făcut treabă bună, nu zic, doar că nu s-a deplasat un pic mai la stânga ecranului şi mai la mijlocul sectorului. unde mai pui că nici măcar poteraşul însuşi n-a făcut-o. convinsă-s dară c-a semnat ca primarul, adică a dat drumul la banii care sunt probabil de ceva vreme în contul celor de la Eco-Horticultura. nu-s eu cea care trebuie să sape şi să afle "de unde vine provenienţa" şi nici să-l tragă pe edilisim de manşete şi de guler. dar o poteră pe urma fondurilor zău c-ar fi de luat în calcul.

tovarăşe poteraş, mult iubit şi apreciat de cei care-au primit banii şi contractul, vă aştept să treceţi la ceas de după-amiază, când bate vântul mai tăricel, pe Aleea Câmpul cu Flori, că poate vă păleşte ecologic şi pe dumneavoastră una bucată leagăn dintre cele ce se desprind de europene ce sunt şi bine ce-s prinse. şi apoi, pentru a vă reculege, poate vă ostoiţi oleacă pe una dintre băncuţele deja dezintegrate după ce-aţi călcat cu toată talpa într-un ditamai rahatul de câine ce s-a uşurat în groapa de nisip eco-horticol presărat pe acolo pe unde-ar trebui să stea gardul de protecţie. măcar aşa să vedeţi cât de recunoscători vă sunt cei ce v-au ales, pe care-i reprezentaţi şi pentru care nu răspundeţi în faţa nimănui. nici măcar în faţa Marii Adunări Naţionale...

sfaturi de călătorie - Ierusalim (I)

Dumnezeu i-a cerut lui Avraam (Abraham), cunoscut drept primul evreu sau primul israelit şi primul dintre patriarhi, să-şi lase casa părintească şi să-şi părăsească locul natal pentru a porni în căutarea pământului ce îi va fi fost arătat. Şi s-a urcat Avraam pe-al său asin, a călătorit el trei zile şi trei nopţi şi a descălecat pe un platou ce-i oferea întreaga panoramă a oraşului Ierusalim.

Evitaţi să fiţi de sabat (sâmbătă) în Ierusalim

1. Aveţi răbdare, controlul de securitate este printre cele mai dure din lume. Am plecat spre Ierusalim într-o vineri seara. Biletele fuseseră cumpărate de către organizatorii cursului la care urma să particip, iar din motive de securitate n-am avut voie să schimb nimic din traseu. Totul fusese pus la punct cu săptămâni în urmă, nemaiavând decât a urma un parcurs bine definit. Nu mai fusesem niciodată în Israel, nu mai vizitasem Orientul, deci aventura mă aştepta undeva, în zări. Am aterizat fără probleme în Tel Aviv şi încă de la început am rămas uimită de dimensiunile extraordinare ale aeroportului. Aveam senzaţia că merg de fapt spre piramidele egiptene şi că drumul până la controlul paşapoartelor şi banda de bagaje nu se mai termină. Numărul ghişeelor de frontieră e impresionant, acestea deschizându-se în funcţie de numărul sosirilor de aeronave/pasageri. Întrebări multe, toate de bun simţ, dar cele mai simple întrebări sunt de fapt cele mai complicate. Câţi dintre noi se aşteaptă să fie întrebaţi care este numele soţului sau al soţiei? De ce ar interesa oare acest detaliu? Cineva ştie... La ieşirea din aeroport, un compatriot posesor de acordeon dă semne de neputinţă în discuţia pe care trebuie s-o poarte cu o doamnă de la security. Îşi căuta disperat din ochi colegii de drum care-l lăsaseră undeva, în urmă. Şi un amănunt care-mi atrage atenţia: doamna de la security nu seamănă deloc, dar deloc cu domniţele de pe aeroportul nostru. Ale noastre umblă în papuci - evident un gen de încălţăminte care te ajută enorm în prinderea teroristului. Probabil sunt obişnuite să zboare cu covorul fermecat şi de frică să nu-l murdărească au decis să adopte o ţinută conformă.

2. Folosiţi cardul şi nu schimbaţi bani pe aeroport sau la hotel. Am ieşit fără probleme şi m-am îndreptat către un ATM pentru a scoate bani. Îmi făcusem socotelile şi ştiam că ies mai bine aşa - dacă schimbam leii în dolari, dolarii în şecheli etc plăteam comisioane de mai multe ori şi pierdeam şi la schimbul valutar. Este bineştiut faptul că pe aeroport şi în hoteluri cursul de schimb este extrem de dezavantajos pentru călător.

3. Evitaţi să folosiţi autobuzele. Sherut este o opţiune mai sigură. M-am îndreptat apoi către Sherut - un gen de maxi-taxi care leagă aeroportul de Tel Aviv şi de oraşele mari. Am făcut aproape 40 de minute până în Ierusalim şi am plătit 50 de şecheli (cam 12 dolari). Cei interesaţi au la dispoziţie şi autobuze, dar acestea prezintă un risc major: opresc în diferite staţii şi nu ştii niciodată cine se urcă pe parcurs. Cele mai multe atentate aşa au avut loc.

4. Nu apelaţi la taxi decât în situaţii limită. Distanţele nu sunt chiar atât de mari şi în plus doar mergând pe jos exploraţi cu adevărat oraşul. La hotel am ajuns pe la 7 dimineaţa. Conform regulii internaţionale, aveam de aşteptat cel puţin până la 12 pentru eliberarea camerei. Deşi nedormită (călătorisem toată noaptea), mi-am luat doi colegi, pe Ahmet şi pe Vladimir, şi-am pornit să explorăm oraşul. La colţul străzii ne-a acostat un taximetrist. S-a oferit să ne ducă până în oraşul vechi. "E lung drumul, o să vedeţi. Iar camera oricum nu se eliberează până la 18:00 din cauza sabatului". L-am ignorat şi-am trecut mai departe. Nu aveam de unde să ştim câtă dreptate avea. De pe King David Street unde stăteam nu ne-a luat mai mult de zece minute de mers pe jos până la Jaffa Gate, una dintre intrările în oraşul vechi. Eram deja cu aparatele foto la gât, imortalizând zidurile cetăţii. Grupuri de turişti, autocare şi localnici, foială şi aglomeraţie - sunt cuvintele care descriu cel mai bine locul.

5. Staţi aproape de grup, vă puteţi pierde foarte uşor. M-am amuzat, până să trecem de poarta Jaffa, de beţele ridicate în aer de către ghizi, fiecare având în vârf câte-o eşarfă colorată. Abia după ce-am pătruns pe străzile incredibil de înguste am realizat cât de uşor te poţi pierde în mulţimea de tarabe, cât de rapid poţi fi furat de mirosul mirodeniilor şi de gustul sucului proaspăt de rodie, cât de abili în a te atrage în magazinul lor sunt musulmanii şi, evident, cât de repede te poţi pierde de grup. Am pătruns în strâmtoare avându-l în faţă pe Ahmet, un obişnuit al bazarurilor din Istanbul, iar în urma mea pe Vladimir, atent să nu alunece pe pietrele lustruite de milioanele de paşi ale celor care-au vizitat locul.

6. Încălţările comode sunt la mare preţ. Oraşul vechi este împărţit în patru cartiere: cel armenesc, cel evreiesc, cartierul musulmanilor şi cel al creştinilor. Fiecare dintre ele ascunde o poveste, fiece poveste este deja o legendă, mai mult sau mai puţin bazată pe fapte reale. Dar tocmai în asta constă frumuseţea. Iar cu o pereche de încălţări comode şi mai ales care să nu alunece (talpa este importantă), cu o jumătate de zi la dispoziţie, simţiţi deja cum păşiţi în istorie. Dacă vă este foame puteţi cumpăra un covrig cald, să mâncaţi pe drum (5 şecheli, dar puteţi negocia şi obţine unul contra 4 sau chiar 3 şecheli). Presăraţi pe deasupra nişte ierburi şi gustul va fi de neimaginat.

7. Târguiţi-vă. Este unul dintre lucrurile care-mi plac la nebunie. Ador să negociez şi ştiu că dacă aflu o cifră de la comerciant, sigur pot cumpăra produsul respectiv la jumătate de preţ. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Am luat în primul rând mirodenii. Totul miroase altfel, totul are un gust diferit şi o culoare specifică. Nu vă miraţi dacă oregano o să miroasă mai tare şi un pic spre acrişor. Luaţi cardamon - este minunat să presăraţi puţin în cafea sau să-l adăugaţi la fripturi. Cel mai scump condiment este şofranul, iar reducerea nu va fi semnificativă. Dacă luaţi o cantitate mai mare de mirodenii, puteţi obţine un preţ fantastic. Vânzătorul la care m-am oprit eu îmi ceruse iniţial 400 de şecheli pe o pungă de aproximativ 2,5 kg de mirodenii (vreo 7 pungi de miresme diferite). I-am oferit 200 şi de aici a pornit târguiala. Nu vă daţi bătuţi, până la urmă obţineţi ceea ce doriţi - 200 am zis, 200 am dat. Şi pentru că am spus că îmi place să negociez, iată încă un exemplu care l-a uimit chiar şi pe Ahmet. Am intrat într-un magazin cu obiecte religioase (icoane, crucifixuri, mătănii etc). Pusesem ochii pe nişte iconiţe pictate de mână, micuţe, deci uşor de purtat de către cei ce urmau să le primească. Preţul cerut a fost de 60 de şecheli pe bucată. Am spus că e mult prea scump şi am dat să plec. Vânzătorul a scăzut apoi la 50, dar tot n-am fost de acord. "Cât dai?", m-a întrebat şi i-am oferit 35. "Patruzeci şi sunt ale tale." "30", i-am făcut eu o nouă ofertă. "Păi înainte ai zis 35, acum ai scăzut?" "Dar tu n-ai făcut la fel?", m-am arătat nedumerită, "îţi dau 30 pe bucată şi-ţi cumpăr cinci." Comerciantul acceptă, iar Ahmet se uită la noi înmărmurit. Are ce povesti colegilor toată viaţa, dar mai ales are un exemplu pe care-l poate urma când ajunge înapoi, în Turcia. La încheierea târgului râdem cu toţii. Ştiu că vânzătorul a câştigat oricum, altfel nu-şi permitea să scadă atât de mult.

- va urma -

un popor fărâmiţat în căutarea unităţii

"evreii sunt naţiunea/ poporul fără teritoriu. noi înşine nu înţelegem de ce: chiar dacă în toate rugăciunile cerem să ne mutăm şi să trăim pe pământul sfânt, rămânem doar cu dorinţele". declaraţia îi aparţine rabinului dr. Benjamin Lau din Meit Morasha, Ierusalim. este un nume care poate nu spune multe celor care citesc acest post şi de aceea este bine să furnizez câteva detalii despre persoana în cauză. Benni provine dintr-o dinastie faimoasă în Israel, el însuşi reprezentând cea de-a 39-a generaţie de rabini: unchiul său, Israel Meri Lau, a fost rabinul şef al Israelului. Meri a fost salvat de tatăl lui Benni, Naftali, amândoi supravieţuind Holocaustului după ce au fost închişi în gheto-ul Buchenwald. bunicul lui Benni, Moche Haim Lau, a fost rabinul oraşului Pietrekov şi a pierit în Holocaust.

este impresionant să îl vezi pe Benni alături de tatăl său, amândoi vorbind despre Shoah (sinonim Holocaust), despre iudaism, despre viaţa trecută şi prezentă. se uită cu mândrie unul la celălalt: Benni la Naftali, supravieţuitor al Holocaustului şi salvator; Naftali la Benni, un om educat, rafinat şi care duce cu mândrie mai departe tradiţia familiei. ziua de ieri alături de prezent, totul inspirând viitorul.

Naftali nu vorbeşte foarte mult, este retras şi modest. ochii însă spun multe despre el şi mai ales despre ce simte. recunoaşte că poporul lui este extrem de fărâmiţat şi face împreună cu noi un circuit internaţional al primelor prezenţe evreieşti: în Federaţia Rusă de azi au ajuns acum peste 700 de ani, în Bielorusia în urmă cu 500 de ani, în Ucraina sunt din secolul XII, în România din secolul X, în Georgia au ajuns acum peste 2500 de ani, în timp ce în Japonia s-au aşezat abia în secolul XX. în Africa de Sud au fost atraşi de goana după aur din anii 1880, în timp ce în Armenia recunosc că au ajuns încă înainte de Cristos. în Turcia sunt din 1492, în Tailanda au ajuns în timpul celui de-al doilea război mondial, în Azerbaijan sunt prezenţi din secolul V-VI, în timp ce în Filipine au ajuns abia în urmă cu câteva decenii. Benni şi Naftali glumesc când povestesc despre Cristofor Columb care, atunci când a plecat să caute America, şi-ar fi luat cu el şi prietena. evident, aceasta era evreică.


evreii s-au separat în două grupuri mari: aşchenazi (Ashkenazi) şi sfaradi (Sephardi). totul ţine de origine: unii provin din Europa Occidentală (Germania, Austria, Polonia şi Europa de Est), în timp ce a doua categorie îşi are originile în est (Iran şi Irak). indiferent de grupul din care fac parte, sărbătoresc la fel sabatul. totul începe vineri seara odată cu apusul soarelui şi se termină sâmbătă când pe cer poţi număra cel puţin trei stele. acelaşi ritual, oriunde în lume, de peste 2000 de ani, desfăşurat într-o limbă nouă (ebraică), dar extrem de veche - are peste 4 000 de ani, dar nu a fost vorbită până acum 110 ani. o limbă resuscitată, glumeşte unul dintre colegi.

este uimitor câtă unitate există în diversitate, cât nou există în trecut şi câtă istorie se simte în prezent. un paradox al paradoxurilor, o dilemă care este specifică poporului şi locului.

Zidul Plângerii şi jumătăţi de dorinţe

"Cand eram mic, am venit aici impreuna cu parintii. Dorinta mea a fost: sa fie pace si sa primesc o bicicleta", asa isi incepe ghidul nostru prezentarea in fata Zidului Plangerii din Ierusalim. "Dorinta mi s-a indeplinit doar pe jumatate", continua el. Nu este greu sa intelegi care jumatate, mai ales cand simti ca in orasul asta tot ce faci sau tot ce spui poate fi interpretat, pus sau scos din context. Totul este judecat din trei puncte de vedere: religios, politic si emotional.

Crestinatatea a inceput aici si isi cauta inca linistea. Framantarile sunt omniprezente si, chiar daca nu le vezi, ele ies la suprafata precum relicvele din santeriele arheologice. Intr-un singur loc, pe doar cativa metri patrati, sunt la un loc mormantul lui David, incaperea in care a fost servita Cina cea de Taina si o moschee - una peste alta, la distanta de doar un acoperis. Fiecare loc are povestea lui, fiecare poveste are versiunea sa, fiecare versiune depinde de povestitor.


Vechiul si noul merg mana in mana in Ierusalim. Este liniste, dar o liniste apasatoare, iar atunci cand vezi pe strada soldatii nu stiu de ce, dar nu te simti deloc mai linistit. N-au mai fost incidente in ultimele saptamani, iar ultimul weekend a fost unul in care toate hotelurile au fost pline ochi. Este prima data cand se intampla asa ceva dupa multi ani si chiar si localnicii se mira. Este un lucru bun pentru afaceri si se roaga sa le mearga la fel si in continuare. Cat va dura "binele" acesta nu stie nimeni, dar ceea ce conteaza este clipa.

Mai multe in posturile urmatoare...

de la "care este"

"avem un scaun liber unde ne vom referi la el", zise Marean (Vanghelie) despre Băsescu care urma să vorbească la o întâlnire a PSD. sic!!

prizonieri ai sistemului bancar

cum este mai bine: să ţii banii la saltea sau să-i duci la bancă? întrebare simplă, ar spune orice consultant: du-te la bancă, în niciun caz banii nu se ţin în casă. nu-ţi trebuie doctorat pentru a înţelege că, dincolo de nesiguranţă, eventual de pericol, banii care stau nu produc.

doar că aici apare dilema: de ce o bancă te trimite la alta? cum este posibil ca instituţia al cărei client eşti deja de mai bine de zece ani să te trimită în ograda vecinului? "nu mă ajuta pe mine să mă dezvolt, du-te la concurenţă".

revin la Banca Transilvania şi la sfatul din ce în ce mai constant al funcţionarilor acesteia: plecaţi de la noi. este mult mai complicat să-şi îmbunătăţească serviciile şi mult mai lejer să-şi ia o piatră de la gât.

dacă în urmă cu câteva săptămâni vedeam la ştiri povestea unui nefericit de client al BRD care s-a dus la ATM să scoată bani şi a primit... virtual - adică n-au ieşit din maşinărie nici banii, nici chitanţa - am ajuns s-o păţim şi noi. fix la fel, fix aceeaşi sumă, fix acelaşi prinţipiu - doar banca se cheamă Transilvania. (pentru clienţii acesteia, e vorba de ATM-ul de la Home & Design Mall, so watch out).

adjuncta de şefă de agenţie refuză să accepte refuzul la plată - evident, doar se cheamă "refuz". ba se mai şi oţărăşte la tine, cel care-i bagi comisioane şi dobânzi în contul personal pentru serviciile pe care "refuză" să le presteze, că "faci panaramă". se pare că rostirea numelui unei televiziuni şi ameninţarea că "suni un prieten" are întotdeauna efect. banii se întorc în cont, dar numai după ce pierzi două ore şi dai telefoane peste telefoane - adică bani, te enervezi - adică asigurări suplimentare de sănătate. acum înţeleg de ce te obligă să-ţi închei o asigurare de viaţă (sau de moarte?) la semnarea unui contract de credit: dacă-ţi dispar banii din cont din vina lor şi-ţi crapă dracului piatra-n patru? ei ce naibii fac? de la cine mai fură?

adjuncta Cecilia, cea cu panarama, mai are încă o problemă: nu înţelege. îi explic, dar refuzul i-a pătruns deja în sânge, iar grupele sanguine disponibile în spitale nu sunt compatibile. este o grupă specială pe care doar cei din sistemul bancar o dobândesc odată cu numirea în funcţie. vorba ceea, doar sunt recrutaţi de specialişti de top, unii meseriaşi care aplică probabil teste de super-specialitate decupate de la pagina 5. pentru că puterea mea de convingere a ajuns deja la limită, ca să nu zic că mă simt depăşită, îi recomand să apeleze la un consultant. vai de mine, ce-am jignit-o!!! îşi reclamă inteligenţa, deşi nu pricepe şi nici ajutor nu acceptă. dar e adjunctă. felicitări departamentului resurse umane. au făcut o treabă minunată.

în timp ce scriu mă sună adrian din LA. îi spun şi se cruceşte: acolo nivelul unor astfel de incidente este cam de 10% faţă de ce este în România. aia e, "mănânc şi plâng, mănânc".

etica medicală... care este

am oroare de spitale, dar mai mult şi mai mult am oroare de atitudinea celor care lucrează acolo. nu sunt idei preconcepute, ci doar constatări de-a lungul timpului. iar marţi am avut parte, din păcate, de o nouă doză de expunere la viaţa spitalicească bucureşteană. neplăcut, ca de fiecare dată...

am chemat ambulanţa pentru mama mea - BGS (oameni serioşi, liniştiţi, amabili, cu bun simţ, într-un cuvânt profesionişti), iar pentru că doctoriţa suspecta apariţia unui cordon de tromboflebită profundă, a decis că pacienta trebuie dusă la Spitalul Elias, cel mai apropiat de domiciliu.

curtea spitalului - plină ochi de maşini parcate ca în toată România, ba unde mai pui şi că accesul salvărilor către camera de gardă era complet blocat. dar pe cine interesează astfel de lucruri?! eventual doar dacă se anunţă vreo vizită nicolesciană... în camera de gardă, o domniţă doctor, cardiolog după cum mi s-a prezentat mai târziu, era cu o mână pe dorsalul (a se citi fesele) unui medic chirurg. şi se plimbau aşa nestingheriţi prin cele două încăperi ale camerei de gardă. ba doamna doctor chiar a promis "să dezvolte o apendicită de toată frumuseţea" pentru ca el, domnul de doctor, să aibă acces şi la nişte peisaje interzise minorilor. celor care zăceau în aşteptarea unui consult "de urgenţă" li se oferea kadou şi o scenetă ieftină. că doar de-asta le ardea bieţilor oameni.

după consultul unui medic chirurg (n-am înţeles de ce, pentru că un internist bun sau un cardiolog mediocru şi-ar da seama imediat dacă e tromboflebită sau nu), decizia a fost unanimă - mama mea poate pleca acasă. durerile sunt de la un nodul varicos şi de la... celulită. zărzărica nu-şi revine încă din şoc: adică maică-mea (care are 76 de ani) cade din picioare, are piciorul vânat, umflat şi fierbinte, dar pe ea o doare de fapt celulita. cum se cheamă ţara asta ştiu, că e populată înţeleg, dar de ce trebuie plătită incompetenţa - cred că tot de la celulită nu pot să pricep.

vorbe grele

"au fost oameni care s-au omorât între ei, iar după ani şi ani s-au împăcat", according to Gigi Becali. profunzime dovedită de împăcarea dintre Decebal şi Traian din Remeş.

lasă-mă ca să te las

am cântat şi eu în corul celor care se plâng de sistemul bancar din România, de "profesionalismul" celor care stau confortabil în spatele ghişeului aşteptând cu înfrigurare iţirea unui cap proaspăt pe care să-l radă de rate ani buni de zile. şi pentru că experienţa românească nu mi-a fost suficientă, am trecut graniţele minunatei patrii şi-am ajuns în Spania. evident, tot din cauza acelui MBA pe care vreau să-l fac.

instituţiile de învăţământ - de acolo - au încheiat parteneriate cu băncile astfel încât cei care vor să studieze, dar nu-şi permit, să aibă o alternativă. în teorie, este un lucru absolut extraordinar, mai ales în condiţiile în care tinerii din toată lumea au probleme cu accesul la educaţie, principala cauză a abandonului fiind cea de ordin financiar. cei care doresc să urmeze cursuri la zi nu mai au timp şi pentru un job - cel puţin nu unul serios - care să le acopere măcar taxa de şcolarizare. banii care ies din joburile din campus sau din internship-uri abia dacă sunt suficienţi pentru cheltuielile zilnice şi pentru un eveniment cultural-două.

în cazul meu, partenerul Barcelona Management Institute este Banco Sabadell, un gigant bancar. cu toate hârtiile şi recomandările în folder, am bătut la inbox-ul lor şi am aplicat pentru un credit studenţesc. "sigur că da, nicio problemă, doar că aduceţi dvs o scrisoare de garanţie din partea băncii la care aveţi cont." ok, zic, trimiteţi un model, ca să ştie oamenii de aici ce vreţi de fapt. "template-ul este în spaniolă, îl traducem în engleză şi-l trimitem." mi s-a părut un pic ciudat că o astfel de bancă, având operaţiuni în toată lumea, nu are un document în engleză, dar se întâmplă... şi m-am pus pe aşteptat. se duse săptămâna, nimic. în a doua m-am pus pe scris din nou "ştiţi, sunt eu, pătrăţel". nimic. mai stau o tură, mai scriu la Sabadell - persoana de contact are nişte probleme personale şi nu e la birou.

versiunea scurtă e că s-a gândit contactul că o româncuţă nu merită mare atenţie şi-atunci a decis că-i mai simplu să spună "nu putem să vă dăm banii fără scrisoarea de garanţie." mirarea mea, se pare, merge indefinit în căutarea infinitului. cel puţin m-am asigurat că cei de la BMI ştiu că parteneriatul lor nu face doi eurocenţi, că s-au asociat cu cine nu trebuie, motiv pentru care boardul director se va întruni săptămâna viitoare pentru a decide. oi pierde eu accesul la credit, dar şi Sabadell pierde din prestigiu. iar la ei se pune, că-i mai scump...

coşul de gunoi

mă tot uit la uşa mea de la birou. "sesizări şi reclamaţii" nu scrie, "cabinet psihologic" nu scrie, iar "trash" nici atât. atunci nu pricep şi basta cum de unii colegi fac şanţ la clanţa mea pentru a-şi descărca năduful. şi nu e vorba de prieteni sau de cei cu care am relaţii absolut normale de lucru. dimpotrivă - sunt exact acele persoane care nu au respect pentru indiferent ce tip de reglementare, pentru autoritate, pentru dreptul altuia de a face sau de a spune exact acelaşi lucru pe care-l produc sau execută chiar ei. dar fac scandal, ba te mai acuză că eşti arogant sau faci mişto. grea boală şi frustrarea asta, ce câteodată nu mai încape în om. ok, dă pe-afară, dar de ce la mine în birou??

ce-o fi aşa de greu să bagi capul pe uşă şi să-ntrebi: ai dom'le timp să ne certăm? da' chef ai? că poate te-ntrerup din oareşceuri. nope, intră ca vijelia, se aşează pe scaun şi încep să toarne. că deh, au o problemă şi dacă este-a lor trebuie să te intereseze şi pe tine, ba chiar să le-o rezolvi. că mai nou parcarea maşinii personale este o problemă instituţională, iar persoana responsabilă cu apărarea drepturilor angajaţilor trebuie să se ocupe şi de locurile de parcare.

da, ăla cu sindicatul trebuie să se asigure că angajatul e lăsat să-şi depoziteze automobilul fix lângă semnul de circulaţie care interzice acest lucru. ce contează că maşinile instutiţiei n-au unde gara? nu, tată, e problema omului, rezolv-o. pardon, "găseşte soluţii".

îmi este tare dor să discut cu persoane cu bun simţ, cu respect faţă de sine, cu tact, cu înţelegere, eventual puţină cultură generală. persoane care ştiu că au ajuns acolo unde sunt acum cu greu şi mai ales ajutate de cei din jur, că nu sunt acolo de capul lor şi că titulatura atrage după sine şi o conduită aparte. chiar şi în interiorul instituţiei... sau mai ales acolo.

românul, stăpân pe aer, apă şi pe soare

"nu înţelegi, domnule, că am cumpărat apartamentul cu tot cu loc de parcare? fostul proprietar mi-a lăsat şi locul" sau "de ce mi-ai luat locul de parcare? plăteşti? nu. păi atunci ce ţi-am luat?" sau "dă-te, dom'le, că-mi iei soarele" - genuri de conversaţie care străpung din ce în ce mai des liniştea comunităţii.

astăzi despre parcare
maşini aruncate peste tot, hârburi laolaltă cu luxoase, toate aşezate alandala, unele într-altele, fiecare şofer încercând să ocupe orice locşor disponibil. dar când e vorba să cotizeze la bugetul ADP, se ridică şi sprânceana: "pentru ce?" şi toţi sunt la fel, indiferent de valoarea posesiei: nimeni nu vrea să plătească. nu contest lipsa de preocupare a aleşilor faţă de nevoile locuitorilor unui oraş tot mai neîncăpător, dar nici cu genul de stăpân pe tot şi toate nu mă împac.

ne tot certăm cu diverşi care abuzează de caii putere şi de kilogramele de carate din urechi sau de la gât, dar care paradoxal nu-şi permit să dea 10 lei pe lună pentru a-şi depozita maşina noapte şi zi lângă fereastră. tot tu eşti ţăranul, de parcă nu ne tragem cu toţii din aceeaşi gintă, indiferent de adresa maternităţii.

sunt stăpâni pe tot ce ocupă: pe aerul pe care-l respiră, pe locul pe care stau, pe aburul pe care-l scot pe nas. ce este în jur nu există, nu are valoare şi ce mai contează dacă le aparţine sau nu? au ajuns acolo primii, să fii sănătos şi să-ţi fie plimbarea lungă cât vizita lor în cartier. nu-şi mută maşina nici de frică, ba mai blochează şi toată parcarea doar pentru că jucăria e nouă şi nu poate fi depozitată decât fix pe aleea de acces. fie el semnul cât coroana arborelui, ei nu-l văd pentru că ochii lor nu percep semnele de circulaţie.

câţiva trecători te încurajează - degeaba sunaţi la poliţie, nu are ce să le facă. evident, doar de aceea se plâng poliţiştii că nu au uniforme noi, tehnică, salarii bune, tichete de masă sau mai ştiu eu ce alte drepturi sunt stipulate în statutul lor. de ce ar aplica amenzi, doar de acolo vin banii la buget... dar dacă te pune nervul să apeşi pe claxon, tu eşti cel bun de amendat pentru că ai deranjat liniştea publică. cauză-efect = o ecuaţie mult prea dificilă pentru organul menit să te apere exact de cei care pretind a avea un drept asupra ceva ce nu le aparţine. nu cumva, dincolo de abuz, acesta este un furt în toată regula?

cacaoa nu are genitiv

este singurul lucru care sper să fi rămas aseară în mintea copiilor care au venit să asiste la piesa "Poker" de la Teatrul de Comedie.

sinceră să fiu, n-am mai văzut de mult - ba chiar niciodată - o piesă atât de slabă. este combinaţia perfectă dintre jurnalul de la ora 17:00 şi ştirile de la 19:00 dintr-o zi în care nu au fost subiecte. vorba lui Răzvan - kitsch-ul este atât de prezent în viaţa noastră, încât atunci când este ridiculizat nu mai produce niciun fel de reacţie.

cele trei plus una personaje întruchipează tot ce hulim în prezent: omul de afaceri fără nicio educaţie, fără scrupule, dar înconjurat de băieţi-de-băieţi (a se citi gărzi de corp) şi întotdeauna cu armele la el (bani şi pistoale); senatorul corupt, dornic să-şi prelungească mandatul numai pentru a beneficia de imunitate; doctorul chirurg care nu se prezintă la o urgenţă decât dacă pacientul este vreo rudă a cuiva sus-pus şi Monica, duduia zburdalnică şi interesată să-şi găsească un post de prezentatoare meteo doar pentru a fi recunoscută de cei care n-au ajuns încă s-o tăvălească prin aşternuturi. în plus, pentru a ne demonstra cât este de talentată, dodoloaţa de Monica îşi arată dotarea naturală - de unde concludem că ce este mult nu este neapărat şi de calitate.

spuneam că sala era plină de copii şi întreb: de ce nu au şi piesele de teatru bulină? ce câştig ar avea un copilaş de 5-6 ani după vizionarea acestui spectacol? care ar fi valoarea adăugată? în ce constă actul educaţional? cum poate discerne o minte încă în formare care este ironia şi care realitatea?

concluzie: îmi va lua ceva timp, poate ani de zile, pentru a încerca din nou teatrul de comedie. fără a avea echipamentul necesar la tine, te simţi ca în expediţie pe drumul spre sală din cauza lucrărilor la centrul istoric. din păcate, la capătul acesteia realizezi că efortul nu a meritat. în timpul piesei actorii fumează ca şerpii trabuc, iar fumului care deja pluteşte în sală i se adaugă şi cel din foaier. spunea cineva ceva de interzicerea fumatului în spaţii publice?

dragoste de primărie sau "cetăţean de bucureşti" episodul 3

îmi este tot mai clar faptul că între mine şi Primăria Sectorului 6 s-a înfiripat ceva. nu ştiu exact ce şi nici nu sunt convinsă că-mi place, dar sigur o să aflu pe parcurs. după o tăcere care a sfidat deja legea, nu numai că mi-au răspuns la o sesizare, dar îmi tot trimit emaluri prin care mă ţin la curent cu "progresele înregistrate".

ieri, de exemplu, am mai primit un mesaj datat 3 octombrie (nu mai contează că ieri am fost în 11) care iată ce grăia: "în (locaţia) se va reamenaja în întregime locul de joacă unde s-au montat aparate de joacă din fibră de sticlă şi lemn pentru a proteja copiii de accidente şi va fi amenajată şi o groapă de nisip. de asemenea, s-au montat bănci pentru odihnă şi coşuri de gunoi, iar spaţiul de joacă va fi îngrădit cu gard de lemn. Direcţia Investiţii, prin Serviciul Contracte Salubrizare şi Spaţii Verzi, a luat legătura cu societatea ce execută aceste lucrări de amenajare, respectiv SC Eco-Horticultura SRL, pentru finalizarea acestor lucrări în cel mai scurt timp. având în vedere faptul că această societate a întâmpinat anumite greutăţi în aprovizionarea cu materiale de la furnizori, lucrările de amenajare a locului de joacă se vor termina până la data de 30.09.2007. totodată, inspectorii din cadrul Serviciului Monitorizare Protecţia Mediului şi Urmărire Contract Salubrizare au efectuat o verificare în teren în data de 19.09.2007 unde au constatat următoarele: - în parcul de joacă se aflau muncitorii pentru finalizarea lucrărilor; - coşurile pentru colectarea deşeurilor erau montate; SC Eco-Horticultura SRL a fost atenţionată ca pe parcursul lucrărilor să menţină curăţenia în incintă şi în împrejurimile spaţiului de joacă".

dincolo de faptul că sunt tot felul de inepţii şi minciuni îndrugate de semnatarii epistolei - şi anume mult stimatul domn primar Cristian Poteraş (ura!), dar şi deosebit de apreciata doamnă Alexandra Popescu, şeful corpului de control al primarului (ura! din nou) - corespondentul Răzvan s-a deplasat în acelaşi teren vizitat şi de inspectorii primăriei. realitatea este perfect armonizată cu cele enunţate mai sus, după cum se vede.

sigur n-am citit aceleaşi almanahe, domn primar, pentru că definiţiile noastre nu prea coincid. fotografiile sunt luate la un interval de câteva săptămâni (cea mai recentă e din 11 octombrie) şi oricât de orbi am fi, tot observăm că parii au dispărut, iar gardul n-a fost niciodată implantat, în timp ce coşurile de gunoi văzute de inspectori erau de fapt nişte biete pungi de plastic "montate" tot de cetăţeni.

dacă ceea ce se reiese din imagini este curăţenie, dacă locul este îngrădit cu gard de lemn şi mai ales dacă lucrările au fost finalizate la 30 septembrie, atunci eu promit că vă votez. apropo, candidaţi pentru Barcelona??

''Toţi suntem modificaţi genetic''

conform hotnews.ro, senatorul social-democrat Petre Daea susţine că “toate fiinţele sunt modificate genetic pentru că sunt rezultatul îmbinării cromozomilor de la mamă şi de la tată, pe cale naturală”. demnitarul, membru al Comisiei pentru agricultură din Senat, a mai spus pentru Mediafax că “nicăieri în lume nu există o concluzie din care să rezulte că modificarea genetică este dăunătoare”.

pentru informarea sus-numitului, organismele modificate genetic prezintă un avantaj major: produc mai mult lapte, mai multe ouă sau mai multă carne. se pare că şi mai multe idei, dar nu neapărat mai multă inteligenţă. printre dezavantajele OMG se numără şi "violarea valorilor intrinseci ale organismelor naturale", dar şi "stressul". a, şi mai pot avea "efecte necunoscute asupra altor organisme şi asupra mediului". asta în cazul în care aţi stat aproape de domnul senator.

"FAO's conclusion is that current GMO crop releases are still very narrow in terms of crops and traits and have not addressed the special needs of developing countries. (...) The main environmental concerns include transgene spread to other crop varieties, wild relatives and weeds, and to target and non-target insects, viruses and fungi. On the health side, possible risks are seen as the emergence of new allergens and of bacteria resistant to antibiotics.
Some of these concerns are real and cannot be ignored." apropo de nicăieri în lume...

dorel cel destoinic

cred că s-a întors dorel din concediu. ieri a fost prima lui zi de muncă - de fapt noapte, pentru că a intrat direct în schimbul trei. cum am aflat? simplu - a venit pe strada mea ca să repare nu-ş ce. şi pentru că e odihnit şi are dor de muncă, s-a apucat de treabă fix la 00:30. şi nu oricum, ci cu pikamer-ul. sigur a aflat el că se scurge ceva pe sub asfalt, că prea bubuia scula pneumatică. şi a săpat dorel vreo două ore fără pauză. de fapt, scuze, se mai oprea din când în când să strige la câte un coleg nu prea odihnit şi aşezat cu sfială pe trotuar să-i dea domnule fir la sculă şi să mai ia din bolovanii produşi.

nu cumva să mai citesc pe undeva, prin astă blogosferă, că nu lucrează cei de la companiile de utilităţi, că-i cheamă lumea şi ei nu vine (greşeală intenţionată), că noi plătim şi ei nu munceşte (idem). acest post dovedeşte clar că dorel este destoinic şi devotat locului de muncă, respectând spiritul legii liniştii şi ordinii publice (mai ales al liniştii) - litera nu poate s-o respecte pentru că n-o recunoaşte - şi lucrând spre binele comunităţii. dacă, Doamne fereşte, din greşeală se încurcă visele între ele şi avem vreun coşmar? mai bine nu dormim, aşa... preventiv. şi cine ştie, peste câţiva anişori poate sărbătorim şi noi ziua mondială a sănătăţii mintale cu borcanul de barbiturice la cap. unul mare şi de sticlă, să putem arunca după dorel. care este!

ţolariada de toamnă/iarnă

cum dă frigul, cum începe ţolariada - că nu ştiu cum să-i spun altfel frecuşului ăstuia al hainelor care trebuie operat la fiecare şase luni. vine căldura - scoate hainele subţiri şi pune-le pe cele groase deoparte. s-a răcit afară, intră în depozit ţoalele de vară şi ies la iveală cele călduroase. şi uite aşa se duce un sfârşit de săptămână pe apa sâmbetei. chiar, de ce se duce şi duminica pe apa sâmbetei?!

condurii trebuie desprăfuiţi şi aşezaţi în rastel, ca la primăvară să fie numa' buni de pus în picior, iar bocancii şi cizmele îşi preiau în forţă locul din rândul întâi. adio bluziţe decoltate şi transparente, somn uşor papuci de plajă. lânurile şi blănurile sunt la putere acum, asortate cu impermeabile şi mănuşi.

urâtă vreme, brrr!

povestea evreiască de la bulandra

în primul rând, este foarte scurtă - durează cam o oră şi un sfert. este una dintre acele poveşti pe care le citim seara, înainte de culcare şi din care nu rămânem cu foarte multe. decât eventual îl convingem pe moş Ene să-şi grăbească pasul. pentru a înţelege povestea din spatele poveştii evreieşti trebuie să ai o oarecare cultură evreiască sau să fi răsfoit cel puţin o dată Talmudul. fără aceste cerinţe de bază, învăţămintele Rabinului se pierd în tusea nestăpânită a unui spectator sau în sunetele unui telefon ce pare să nu fi avut opţiunea "off".

foto: www.bulandra.ro

este o poveste despre iluzii şi imaginaţie, ambele putându-ne juca feste. să te îndrăgosteşti de imaginea din vis a unui bărbat pare a fi fatal. aviz doamnelor sau domnişoarelor ce dorm neînsoţite şi care, la vederea celor două fese (în direct şi în toată splendoarea) ale demonului, pot dezvolta gânduri necurate.

un joc bun al actorilor, o scenografie extrem de light, o sală în care te timţi bine şi o coloană sonoră de care trebuie să fac rost (deja am temă pentru deplasarea la Ierusalim). dacă mai pui şi că preţul biletului este egal cu intrarea la un film prost de la mall, merită osteneala.

contaţi pe noi... altădată

de multe ori, în activitatea profesională, suntem nevoiţi să ne bazăm pe parteneri. nu că nu ne-am putea descurca singuri, dar pur şi simplu nu dispunem de timpul necesar pentru a ne ocupa de unele detalii. din păcate, acest lucru este greşit înţeles de către cei care se presupune că ar trebui să ne ajute, ba chiar să facă şi un ban din asta. se fac propuneri, se promit lucruri, se iau angajamente, dar atunci când responsabilitatea trebuie asumată - linişte. la telefoane nu mai răspunde nimeni, la mesaje nici atât, pentru ca într-un final să se producă inevitabilul: "ne vedem nevoiţi să retragem din proiect". fuga de răspundere nu mai este demult sport naţional, s-a transformat deja în sport de performanţă. şi poate nu va trece mult până când vom avea şi primii campioni naţionali.

cel mai uşor lucru pe care îl poate face cineva este să se retragă. şi tocmai asta face diferenţa între a fi cu adevărat profesionist în domeniul de activitate sau a fi laolaltă cu marea masă a întreprinzătorilor. nu poţi cere să fii apreciat dacă tu însuţi nu te respecţi. nu poţi flutura reuşite fulminante, iar la prima piatră de încercare să spui "nu conta pe mine, timpul e prea scurt". reputaţia se construieşte greu şi se pierde într-o secundă.

am spus-o de mai multe ori: sunt manageri care, în pofida afişelor atârnate pe pereţi, frumos colorate şi mai ales eliberate de instituţii de învăţământ cu nume răsunătoare, nu fac altceva decât să aplice practicile de business româneşti. baloane de săpun. şi nici acela de calitate.

frate, mi-a răspuns Primăria !!

nu-mi revin. după două remindere şi alte câteva telefoane în care le aminteam aleşilor şi funcţionarilor că termenul limită de răspuns a cam expirat, s-a trezit Primăria Sectorului 6 din morţi şi-a grăit:
"urmare sesizărilor dvs înregistrate la PS6 cu nr... din..., vă comunicăm următoarele:
- locul de joacă va fi în întregime refăcut, se vor monta aparate de joacă din fibră de sticlă şi lemn pentru a proteja copiii de accidente şi va fi amenajată o groapă de nisip. Deasemenea, părculeţul va fi îngrădit cu gard de lemn, se vor monta bănci pentru odihnă, cât şi coşuri de gunoi;
- am luat legătura cu societatea ce execută aceste lucrări de amenajare - SC Ecohorticultura SRL - pentru finalizarea acestor lucrări în timpul cel mai scurt. Deoarece aceştia au întâmpinat o serie de greutăţi în aprovizionarea cu materiale de la furnizori, lucrările de amenajare a locului de joacă vor fi finalizate până la data de 30.09.2007."
alo, alo, Primăria, păi 30 septembrie a fost ieri, iar parcul să mor dacă nu arată la fel.

"traduttore, traditore"

cred că intru şi eu în gaşca celor de la "Traduttore, traditore". n-am încotro, mă obligă superprofesioniştii care iată, la Pro Cinema (serialul dragoste, sex şi carieră, episodul din seara asta), au început să traducă şi numele proprii: Seabiscuit = Black Beauty. e adevărat, amândoi sunt cai, doar c-au jucat în filme diferite. n-am reţinut numele traducătorului, dar n-aţi pierdut nimic.

străini în noapte

"Străini în noapte" este o comedie cu răsturnări surprinzătoare de situaţii - aşa sună prezentarea piesei de teatru pe care am văzut-o aseară la Opera Naţională. Dacă la început am crezut că această frază este destinată spectatorilor, la final toţi cei din sală, chiar şi actorii, au avut parte de o surpriză: Radu Beligan a urcat pe scenă şi l-a invitat alături de el pe autorul textului, Eric Assous. Toată lumea era emoţionată - spectatorii datorită finalului neaşteptat al piesei, Assous însuşi avea un uşor tremolo în voce când s-a adresat publicului, iar Florin Piersic a recunoscut în felul care-l caracterizează: "Dacă ştiam că e autorul în sală, făceam pipi pe mine."

Este o piesă care, cel puţin în primele momente, nu m-a impresionat foarte mult. Nu ştiam dacă mă aflu la "şase personaje în căutarea unui autor" - mă rog, aici ar fi fost doar patru -, Florin Piersic părea a nu-şi fi făcut încălzirea la timp, iar de stat am stat în picioare. Pe parcurs, însă, lucrurile s-au aşezat, povestea a început să se lege, iar Florin Piersic a mai uitat de ticuri.

Textul este unul care redă viaţa aşa cum este, cu bune şi cu rele, o poveste despre dragoste şi despre greşelile din tinereţe, o piesă care poate fi văzută după o săptămână grea de muncă.

Ca o recomandare, însă, nu mergeţi la operă să vedeţi un spectacol de teatru, mai ales dacă nu găsiţi locuri jos, în sală. Noi am fost în lojă şi, având locurile din spate, am fost nevoiţi să stăm în picioare ca să vedem ceva. Este o greşeală a organizatorilor, care nu s-au pus în postura spectatorului. Sălile sunt diferite, scenele sunt diferite, deci şi modul în care abordezi un spectacol este diferit.

foamete şi înfometare

în fiecare zi, aproximativ 24 000 de persoane de pe glob mor din cauza foametei. oameni care nu şi-au ales condiţia şi care nu au nicio altă opţiune pentru a-şi schimba destinul. deh, alegerile nu sunt la îndemâna oricui. desigur, marea majoritate a celor care mor provine din ţările subdezvoltate.

mergând înspre lumea avansată, chiar puternic dezvoltată, observăm că şi aici se moare de foame, de această dată însă prin înfometare. mă refer aici la frumoasele skiny care defilează pe catwalk sau la persoanele care nu se simt bine în pielea lor şi nu mănâncă zile întregi doar pentru a da jos câteva sute de grame sau kilograme. ba chiar citeam deunăzi despre chinezul care a murit în faţa calculatorului după ce s-a jucat trei zile non-stop într-un icaffee. dar china nu e ţară dezvoltată, veţi spune. corect, însă un sărac nu-şi permite să meargă la icaffee.

revin la alegeri, în special la decizia unora de a se înfometa. astăzi de dimineaţă, de exemplu, a leşinat o puştoaică în tramvaiul 41. chiar îi spunea colegei de serviciu că ieri nu a mâncat nimic, iar acum o durea stomacul îngrozitor. după nici cinci minute, privirea i-a devenit fixă şi rece, obrajii i s-au albit şi au încremenit, iar în scurt timp era deja pe jos. şi asta pentru ce!? frumuşică era, subţirică era, iar de slăbit nu ştiu cât a reuşit într-o singură zi. ce rezultate miraculoase poţi obţine dacă nu mănânci deloc? ce beneficii îţi aduce sportul ăsta? şi mai ales, de ce îi obligi pe cei din jur să aibă grijă de tine când tu singură n-o faci?

ce n-ar da un locuitor din Africa să mănânce un iaurt sau să bea un pahar de lapte?! cât de mult ar conta pentru acel om câteva frunze de salată?! dar nişte fructe, sau legume, poate puţin orez sau un pic de peşte?! pentru un sărac toate acestea înseamnă viaţă, pentru puştoaica de mai sus - nişte calorii în plus. nefericite sunt amândouă persoanele, dar fiecare în lumea ei.

that's what I call commercials

faite l'amour, pas la guerre

faceţi dragoste, nu război - sunt cuvintele care au definit spectacolul L’Amour-la Danse oferit în acest sfârşit de săptămână de Bejart Ballet, companie adusă din nou în România de JTI în cadrul festivalului George Enescu.

un spectacol de tip spirală, care se termină exact precum începe pentru că, nu-i aşa, The Show Must Go On...

foto: http://bejart.ch/en/comp/photos9.php

am văzut şi primul regal al celor de la Bejart, care a avut ca temă maladia secolului - HIV/SIDA. cel de acum, însă, a tratat conflictul - fie el din timpul romanilor sau al vechilor greci, războiul de astăzi, din lumea musulmană, ba chiar am avut senzaţia că a abordat şi luptele dintre găştile de cartier.

nu sunt specialist în ale dansului, redau numai ce am simţit. şi am trăit un sentiment extraordinar, acum mai mult decât în 2000, văzând cum artiştii din lumea cu adevărat dezvoltată abordează cultura social-politică, mesajul şi procesul de decodificare a acestuia, dar mai ales subiectul care - iată - începe să ne doară şi pe noi. iar atunci când ai suferit tu însuţi o pierdere sau când războiul îţi intră în casă doar pentru că unul dintre membrii familiei este plecat în Irak sau Afganistan, parcă vezi totul cu alţi ochi.

You are the one for me
I am the man for you
You were made for me
you're my ecstasy
If I was given every opportunity
I'd kill for your love
Queen: I was born to love you

conflictele, indiferent de natura lor, au întotdeauna efect asupra celor ce se iubesc (lucru redat în spectacol prin scena Romeo şi Julieta). din păcate, dragostea nu poate trece peste tot şi toate. ba câteodată ne împinge ea însăşi la luptă. ceea ce contează, însă, este că atât timp cât facem dragoste lăsăm deoparte disputele. după aceea, evident, spectacolul continuă...

cetăţean de bucureşti

promiteam că voi reveni asupra postului "numai cetăţean să nu fii" din 21 august. naivitate (sau prostie?) - aşa se defineşte acel ceva care-a trecut prin capul meu şi care m-a făcut să cred că la mailul adresat acum fix o lună Primăriei Sectorului 6 mi se va răspunde. linişte ca-n cimitir, de parcă n-ar fi vorba despre nişte bani trântiţi în nisip fără noimă. sau fără număr...

indolenţă sau rea voinţă? habar n-am la ce terminologie să mai apelez. merită să ocărăşti? nu, doar să spui cu zâmbetul (amar de pelin) pe buze "atitudine tipică de funcţionar public". şi să întrebi "oamenii ăştia sunt plătiţi din buget, adică din banii noştri?" că am o grijă.

o! voi, cari treceţi prin Valea Oltului!

descălecaţi, oştenii mei, că-i de aşteptat, nu glumă.

„avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei”

ne amuzam cu ani în urmă de ce vedeam prin Caracal - cimitirul de pe strada Învierii, închisoarea de pe strada Libertăţii, focul de la sediul Pompierilor, uşa de la intrarea în gară pe care scria "ieşire" şi câte şi mai câte.

să se fi relocat oare aşa-zisele minuni în Bucureşti? nu de alta, dar luna septembrie a acestui an ne face să privim mai atent în propria ogradă din moment ce căruţa aceea dă semne de răsturnare în capitală.

aşadar, joi, 6 septembrie, Realitatea TV anunţa că la Secţia 21 Poliţie au fost furaţi, din casieria instituţiei, banii pentru salariile poliţiştilor. şi dacă vă gândiţi că la un moment dat, după terminarea anchetei derulate probabil tot de poliţişti, vinovatul sau vinovaţii vor fi trimişi în justiţie, am o veste proastă: însuşi ministrul justiţiei este, conform Antena 3, anchetat de DNA.

"Da' de chinoroz cum a venit vorba?" "Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon, la ficsonomia obrazului..." (Justiţie, I.L. Caragiale)

no comment, but congrats

felicitări celor de la Vodafone pentru că sponsorizează rubricuţa pe care hotnews.ro o deschide cu o ştire despre Orange. dacă este serial, aştept să văd episoadele următoare...


Telecom aceasta sectiune va este oferita de

Abonamentul Orange poate fi cumparat si prin internet
Orange Romania a anuntat joi, ca pune la dispozitia abonatilor companiei optiunea de a incheia noi abonamente prin internet, in Orange Web Shop, la adresa www.orange.ro/webshop, potrivit unui comunicat de presa al companiei. Pe baza numelui de utilizator si a parolei contului sau, abonatul acceseaza Orange Web Shop, selecteaza tipul de abonament, optiunile, telefoanele mobile si accesoriile dorite, care se adauga in cosul de comparaturi, apoi valideaza comanda.
HotNews.ro, 13 sep 2007 mai mult

tichia şi politichia

deschid o etichetă nouă, pentru că momentele savuroase din politică devin tot mai multe şi e mare păcat să treacă pe lângă noi neconsemnate.

iar noul post îl are în prim plan pe proaspătul prefect al capitalei, Cătălin Deaconescu. acesta, odată ajuns la blocul din Vitan ai căror locatari au reclamat posibile scurgeri de gaz, spunea "Cauza nu a fost identificată. Se lucrează la identificare". şi cum dânsa, cauza, nu a rămas multă vreme absconsă, domnul prefect s-a arătat liniştit: "Avem confirmarea: nu se confirmă prezenţa gazelor".

ecologie sau pur şi simplu bun simţ?

citeam zilele trecute despre "Tu şi umbrela verde", "o încercare de a schimba atitudinea românilor faţă de natură şi de a-i responsabiliza", după cum afirmă organizatorii. bine spus "o încercare" pentru că am devenit un popor atât de indolent, de egoist, de materialist şi de dezinteresat de viitor încât nu ştiu exact ce ne-ar putea schimba. iar şansele ca cei ce vin după noi să pună preţ pe adevăratele valori ale unei societăţi moderne sunt extrem de mici date fiind calitatea slabă a actului educaţional şi amprenta unei democraţii neînţelese.

de ce-ar trebui să vină cineva să ne înveţe că nu-i etic, ca să nu mai spun rentabil, să aruncăm chiştoacele pe stradă? nu putem gândi singuri că acel cineva care strânge după noi e plătit, până la urmă, tot din buzunarele noastre? nu vedem singuri câtă mizerie lăsăm în urmă după ce-am dat gata o pungă de seminţe? şi măcar de-ar fi (seminţele) în stare naturală, să mai răsară ceva din ele. dar nu, ne încăpăţânăm să trăim în mizerie, în mirosuri insuportabile, în praf, în nepăsare.

aruncăm pungile de gunoi pe geam pentru că ne e lene să mergem până la ghenă. dăm drumul la câini pe lângă bloc pentru că parcul e departe. şi de ce ne-ar interesa că-şi împrăştie fecalele pe mijlocul aleii sau pe scări? doar vine femeia de serviciu să cureţe. mâncăm şi bem pe pajişti, cu sute de decibeli putere în timpane, dar nu ne strângem resturile ca să nu murdărim SUV-ul sau limuzina. şi dacă tot vin vedetele cu campania lor cu tot, de ce să ne mai obosim?!

iar când vedem la ştiri că sate şi oraşe întregi au fost distruse de furtuni şi inundaţii, facem acte caritabile sau trimitem sms-uri. doar avem nevoie de imagine, să vază şi auză pretinii ce omenoşi suntem. culegem laude, aprecieri şi o luăm de la capăt, cu aceeaşi desconsiderare faţă de noi, faţă de mediu...

sunt doar cazuri izolate, ar spune unii. dar însumate, acestea ilustrează diferenţa dintre doborârea unui singur copac şi defrişarea unui munte. rezultatele, cel puţin la scară continentală, sunt mai mult decât elocvente:
* anul 2007 a adus cu sine cea mai umedă perioadă mai-iulie din Marea Britanie (Anglia şi Ţara Galilor), când s-au înregistrat cele mai mari precipitaţii (406 milimetri) de la prima înregistrare istorică a acestora, în 1766;
• furtunile puternice din nordul Europei din ianuarie;
• cele două valuri de căldură extremă care au lovit sud-estul Europei în iunie şi iulie;
• valul de căldură care a pătruns în vestul şi centrul Rusiei în mai şi care a bătut o serie întreagă de recorduri:
• perioada 1996-2007 a fost cea mai călduroasă din ultimii 150 de ani.
comunicatul întreg poate fi citit aici.

campaniile verzi din Europa Occidentală vizează reducerea consumului de carburanţi sau promovează energia alternativă, cele din România cheamă oamenii la colectarea de gunoaie. halal popor, mărită ţară!

când mă vedeţi la coadă, să ştiţi că nu merge cardul

încă nu am reuşit să aflu ce trebuie să fac cu cardul. iniţial credeam că pot să-l folosesc la cumpărături, scăpând astfel de numerar, de grija că-mi umblă cineva prin buzunare, de schimbul valutar atunci când plec din ţară, de câte şi mai câte. plasă, mare plasă, ca să nu zic ţeapă în toată regula.

de câte ori vreau şi eu să mă fălesc scoţând plasticul din portmoneu, intră şi sistemul de la Banca Transilvania în revizie. nu ştiu dacă problema e de la ei sau de la mine, dar sigur e ceva telepatic. iar undele astea sunt atât de sincronizate că încep să intru la idei.

azi după-amiază am zis să mă duc la magazinul din colţ să iau ceva de băut. mândră tare şi plină de respect (aşa zice robotul de la BT, că te umple de respect cardul ăsta), l-am scos să plătesc cu el. dau o dată, nu merge, mai încerc şi-a doua oară - idem. bătrânica din spatele meu abia îşi stăpâneşte nervozitatea, ba chiar începe să dea mărunt din barbă. stau liniştită, am trecut de prea multe ori prin faza asta şi ştiu ce mă aşteaptă. dau şi-a treia oară cardul prin cititor. colega de rând deja cedează şi începe să propună soluţii - ar trebui să aloce o casă specială celor care vor să achite cu cardul, una pentru cash etc. sigur e funcţionar bancar, că prea se pricepe... până la urmă scot bani din portofel şi achit, altfel risc să-mi petrec restul de săptămână aşteptând ca Transilvania să-şi deschidă fluxul.

ajung acasă şi sun la linia fierbinte de culoare verde. evident, şeful e ocupat cu rezolvarea problemei ce tocmai a apărut în sistem. iar l-am blocat... că aşa face sistemul ăsta, de câte ori mă vede, cade. doar comisioanele cresc.

nu vreau pensie privată. şi dacă vreau, sun eu!

isteria numită pilonul II sau pensia privată a-nceput de ceva vreme, ba chiar s-a amânat o dată, dar io cred că eram pe undeva prin coada listei. toţi cei dinaintea mea fie au fost deja racolaţi, fie pierduţi din vedere din moment ce au ajuns la mine abia acum. şi sună unii, sună altele, toată lumea vrea să-mi vândă o pensie pe care nu ştiu de ce, dar n-o doresc şi pace. şi cu regret raportez, nici măcar nu fac schimb de informaţii oamenii ăştia, săracii, altfel şi-ar consuma timpul şi minutele gratuite, pardon - incluse, cu cei pasionaţi sau hotărâţi să consume din pilon când le va veni vremea.

şi a fost agentul instruit să vândă, că doar din asta e plătit şi el, şi cei ce l-au recrutat. bani mulţi investiţi în training, coane Fănică, doar că ăi de-au ţinut cursul uitară să dedice o sesiune legislaţiei în vigoare, aşa că recomand spre lectură prevederile legii 677/2001 şi ale legii 506/2004 . nu de alta, dar când îşi fixează targetul la venituri să includă şi vreo două-trei amenzi. aşa, de hatâr.