Planuri pentru un nou început

Cărţi: am de terminat Băiuţeii (am trecut de jumătate). De fraţii Florian, Filip şi Matei. O carte pe care orice persoană trecută de 35 de ani sau, şi mai bine, de 40, ar trebui s-o citească. Răscoleşte multe amintiri şi stârneşte o poftă de a povesti teribilă. Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (cum ar fi povestea cu vulpea sau jocul de-a mama şi de-a tata din cimitir), e scrisă într-un stil lejer şi merge citită cu un pahar de vin bun sau o halbă de bere alături.

Dar lista pentru 2009 mai conţine:
Scândurica de Dan Miron
seria Maigret (se teme, şi ucigaşul, se înşală) şi Nebunul din Bergerac de George Simenon
Degete mici şi Zilele regelui de Filip Florian
Reuniunea de Anne Enright
Istoria secretă de Donna Tartt
Casanova în Boemia de Andrei Codrescu
Caligula - Misterul celor două corăbii scufundate. Visul frânt al unui împărat de Maria Grazia Siliato
Brighton Rock de Graham Greene
Lumina de august de William Faulkner
Egipteanul de Mika Walkari
Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon
Capesius, farmacistul de Auschwitz de Dieter Schlesak
Iubirea secretă a Annei Frank de Ellen Feldman

Ultimele două sunt lectură obligatorie pentru luna ianuarie, ambele fiind legate într-un fel sau altul de Holocaust.

Filme:
Milk cu Sean Penn
Slumdog Millionaire cu Dev Patel şi Anil Kapoor
Doubt cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman
Frost/Nixon cu Frank Langella şi Michael Sheen
The Wrestler cu Mickey Rourke şi Marisa Tomei
The Curios case of Benjamin Button cu Brad Pitt, Cate Blanchett şi Julia Ormond

Piese de teatru:
Don Quijote la Naţional, cu Dan Puric şi mulţi alţii
Molto Gran'Impressione, tot la Naţional
Furtuna, la Teatrul Mic
Şase personaje în căutarea unui autor, la Bulandra
Hamlet la Teatrul Metropolis
Casa Zoikăi la Teatrul de Comedie
Epopeea lui Ghilgameş la Teatrul Odeon
Scene din Shakespeare, tot la Odeon
Din însemnările unui necunoscut, la Bulandra

Flori, fete, filme sau băieţi?

Flori? Pe vremea asta? Get real... Fete? Nu, sunt în concediu. Sigur din ianuarie încolo. Băieţi? Unul singur şi acela pe viaţă. Filme? Daaa, filme. Două filme, văzute zilele astea.

Încep cu cel mai prost: Ziua în care pământul s-a oprit. Sau, pe limba lor, The Day the Earth Stood Still. No way. În primul rând, pământul n-a stat. El s-a mişcat permanent, în ciuda obiectelor cotropitoare. Mda, cred că scenariştii americani au rămas după grevă cu un mare gol. De inspiraţie.

Filmul începe cu Keanu Reeves pe post de explorator care dă peste o sfera ce seamănă cu pământul privit de pe lună, dar cu ceva mai mult sclipici. Băiatul începe să ciocănească obiectul cu pricina, din care iese o mare lumină care-l dă pe om pe spate. După ce-şi revine (că-şi revine, doar e filmul la început), Reeves se trezeşte cu o gaură pătrată în mănuşă şi cu un semn pe mână de aceeaşi formă şi dimensiuni ca gaura.

Apoi se face iar lumină (da, în filmul ăsta e o adevărată risipă de lumină) şi mergem la şcoală. De fapt, la facultate, unde predă o profesoară expert în salvat planeta, Jennifer Connelly pe numele său real. A mai jucat şi-n Blood Diamond. Vin oamenii cu maşini mari şi negre escortate de motociclişti, o iau pe sus, o depun într-un elicopter alături de alţi mari experţi şi se duc să se holbeze cu toţii la un glob din ăla cu sclipici, doar că muuult mai mare, care a ajuns - unde oare, unde oare? decât - fix în mijlocul Manhattanului? În Central Park, mai exact, că doar acolo e suficient loc pentru aterizare. Dacă s-ar fi aşezat în Times Square, aş fi spus şi eu "câtă preţizie", dar aşa...

Şi încep după aia fazele cunoscute: cu secretarul de stat care dă ordine în lipsa preşedintelui şi a vicelui, plecaţi din motive de securitate, cu cercetarea specimenului ieşit din bula magică (evident, tot Keanu Reeves), cu cererea acestuia de a vorbi cu reprezentanţii ONU (al cărei sediu este în Manhattan), cu risipa de rachete şi muniţie şi maşini şi timp şi bani şi tot degeaba. Că ăştia care ne cotropesc vor de fapt să ne ajute, dar cum noi ne facem singuri rău, ei salvează doar speciile pe cale de dispariţie (au furat ideea cu Arca de la Noe). Şi pe noi ne lasă dracului pe planeta asta, să ne mâncăm între noi şi să fim certaţi de copii. Că tare fraieri mai suntem.

A, am uitat de "spionul" extraterestru care este de fapt un chinez de 70 de ani şi care nu mai vrea să plece de aici. Ne urăşte de moarte - pe noi, pământenii -, dar nu se lasă dus în ruptul capului. "Băi, o să mori", îi spune Keanu. În chineză, clar. Dar spionul zice "OK, frate, m-am obişnuit, las-o aşa." Dacă vreţi să vedeţi ce zice şi altă lume despre peliculă, daţi click aici.

Al doilea este Un ghem de minciuni, versiunea originală fiind Body of Lies. E cu Leonardo DiCaprio şi Rusell Crowe. Ultimul, îngrăşat rău de tot. Nu sunt pasionată de film, dar am descoperit cu ocazia asta un actor care mi-a plăcut, Mark Strong.

În film este vorba despre terorism, despre lumea arabă, despre manevrele din culisele sistemului de securitate american (a se citi lupta pentru ciolan. Pardon, virtute!), despre spionajul sirian sau iordanian. Alături de DiCaprio, iubirea este un alt motiv pentru care doamnele vor să vadă filmul, aşa că este introdusă şi o poveste de dragoste. Aproape imposibilă, mai ales în Orientul Mijlociu.

Chiar dacă nu mişcă în tine nimic în mod deosebit, filmul redă destul de bine modul în care funcţionează lumea arabă. Este o zonă în care este greu să intri şi în care nu eşti aproape niciodată acceptat, chiar dacă respecţi regulile nescrise. Micile favoruri, dezvăluirea unei părţi minuscule de adevăr, limba vorbită fluent - sunt doar detalii. La primul pas pus alături de drum, eşti deja pe făraş. Pe de altă parte, una dintre ideile transmise este aceea că şi teroriştii sunt oameni, unii chiar orgolioşi.

Ca de obicei, americanul învinge la sfârşit. Guvernul respectă decizia agentului special Ferris de a-şi trăi amarul alături de Aisha lui şi-şi retrage resursele şi ochiul magic de pe el (Big Brother te vede şi aude în orice bazar te afli). Alte păreri aici.

Moşule, ce mese eşti!

Gata, orice urmă de aşteptare s-a terminat. Epopeea "telefon mobil 2008" a ajuns la cartonul "end". Moşul - unul dintre ei, nu mai contează care anume - s-a îndurat de insistenţele mele (subliminale, pentru că nu m-am tăvălit pe jos de dorinţă şi de nerăbdare, ci am stat cuminte şi am aşteptat) şi mi-a trimis un telefon. Prin curier special.

N-a fost uşor, că doar ce-i facil în ţara asta? Am cercetat preţuri prin magazine (cu nervii de rigoare), am apelat la funcţiile tactile ale degetelor (nu-l iau până nu pun mâna pe el, am spus), am căutat pe net opţiuni şi variante, după care am spus: gata, p-ăsta-l vreau.

Şi Samsung i900 e. Sau Omnia. De ce îmi place? Pentru că are toate funcţiile pe care mi le doream: evident, e telefon. Agenda e încăpătoare (practic, nelimitată), ultradetaliată. Apoi, am acces la Internet. Am abonament WAP (Vodafone) pe care zbârnâie, iar pe WiFi merge strună. Apoi, are memorie de 8Gb. Mai mult decât suficientă pentru documente (Word, Excel, fişiere pdf), prezentări (PowerPoint), muzică, audiobook-uri. Spre deosebire de iPhone, am posibilitatea de a-i adăuga un card microSD de încă 8Gb. Asta dacă vreau să-mi mut colecţia de muzică şi cărţi pe telefon. Dar cum nu ţin neapărat şi nici nu mi-am propus să urmăresc filme pe mobil, deocamdată nu-mi iau memorie suplimentară. Apropos, un card de 8Gb ar costa cam 72 de lei.

Camera foto / video este de 5 megapixeli şi are o mulţime de funcţii. Nu ştiu când o să apuc să le folosesc pe toate, dar pe cele de bază le-am prins şi sunt mulţumită. Opţiunea "face detection", cel puţin, m-a cucerit.

Bateria - unul dintre motivele pentru care mă tot plângeam de telefonul vechi - mă ţine cam o săptămână. Hai, cinci zile dacă intru şi pe net. Deci am scăpat de priză şi de grija de-a pleca prin târg cu încărcătorul după mine.

Radio - era una dintre funcţiile la care ţineam cu înverşunare. Dacă nu "ascult" o carte, măcar o ştire sau o muzică să-mi cânte în urechi. De poveştirile din tramvai sau autobuz sunt sătulă. Şi chiar dacă am o carte în braţe, parcă tot merge asezonată cu o melodie veche şi preţioasă.

Ecranul tactil şi stiloul îmi uşurează mult navigarea prin meniu, scrisul mesajelor şi updatarea calendarului de activităţi. Dincolo de asta, mă amuză să mă joc, rulând cu degetul în sus şi-n jos prin meniu.

Telefonul are şi GPS, pe care nu l-am folosit. Habar n-am dacă o să utilizez vreodată acest serviciu. Poate doar în concediu, dar mai e până atunci.

Este primul meu telefon smart şi sunt încântată de el. Mulţumesc, moşule!

Lucruri cu adevărat importante, timp petrecut cu folos

Aşa am intitulat două dintre secţiunile blogului meu. Am fost inspirată, aş putea spune, pentru că dând click pe ele pot să văd cum mi-am petrecut timpul liber din acest an sau măcar o parte importantă a acestuia. Pot să-mi amintesc ce-am acumulat, ce-am învăţat, cu ce hrană pentru suflet am rămas după ce am "investit" una dintre resursele mele neregenerabile: timpul.

Chiar dacă nu am inclus în aceste două capitole tot ceea ce-am făcut în 2008 în afara cadrului profesional, pot trage o concluzie demnă de mândria mea: am reuşit să-mi organizez timpul astfel încât să mă bucur de citit, de teatru, de filme, de călătorii, de oamenii pe care i-am întâlnit. Cu alte cuvinte, n-am pierdut timpul degeaba.

Deci, ce a însemnat 2008 pentru timpul meu liber? Peste 100 de piese de teatru văzute. Am fost la Act, la Bulandra, la Comedie, la Metropolis, la Teatrul Foarte Mic şi la cel Mic, la Naţionalul bucureştean, la Nottara, la Odeon; am văzut şi spectacole ale teatrelor din provincie (Târgovişte, Piatra Neamţ, Timişoara, Cluj, Iaşi, Buzău, Sibiu), ale unor companii din străinătate (în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa sau graţie proiectelor de colaborare dintre Teatrul Odeon şi diferite ambasade). Am văzut zeci de filme documentare (la cinematograf, nu la TV). Am citit câteva zeci de cărţi, dar nu câte aş fi vrut şi nu pe toate câte le-am cumpărat. Am cunoscut oameni minunaţi, cu care am şi colaborat excelent. Am călătorit prin ţară, traversând-o de la un capăt la celălalt, descoperind locuri de o linişte şi de o frumuseţe incredibilă, dar şi zone în care delăsarea autorităţilor şi neruşinarea localnicilor nu au margini.

Am ajuns la capătul unui an obositor, extrem de plin, dar tocmai de aceea nemărginit de frumos. Am ajuns la finalul unui an pe care nu l-am neglijat. Iată de ce mă simt răsplătită.

Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

10 ani

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat în locuinţa actuală. Locul a suferit transformări în sensul că s-a umplut de lucruri. Nu mai încăpem în micul apartament - nu noi, ci noi cu ale noastre -, însă ne simţim aici mult mai bine decât în urmă cu zece ani. Eu m-am adaptat vieţii în noul cartier (Drumul Taberei) după ce trăisem aproape o viaţă în zona Domenii. Deh, ce nu face omul pentru dragostea sa... Acum nu m-aş mai muta în altă parte. Am tot ce-mi trebuie aproape de casă, am tot ce-mi trebuie în casă, am tot ce-mi trebuie în suflet. De ce mi-aş dori altceva?

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat la actualul loc de muncă. Record personal. Nu m-am plictisit, nu mă plictisesc şi nici nu prea am perspective de plictiseală în viitor. Am învăţat ce alţii nu ar deprinde nici măcar după absolvirea unui MBA. Am lucrat cu oameni minunaţi, după cum am întâlnit şi "accidente". Caractere minunate, o echipă de care sunt mândră, proiecte senzaţionale, subiecte pe care lumea de pe aici începe să le descifreze la interval de câţiva ani din momentul în care noi am vorbit pentru prima dată despre ele. Din nou: de ce mi-aş dori altceva?

Să mori tu?!

Am primit azi dimineaţă următorul mesaj:

Nu ştiu cum m-au nimerit băieţii ăştia cu bunăvoiţa lor, că nu sunt client al sus-numitei bănci, dar îmi este clar că disperarea e mare. Dacă aş face analiză pe text, aş spune că sunt chiar proşti ("la data de 19" - adică mâine "banca a updatat" - adică timpul trecut"), dar oare câtă lume citeşte cu atenţie astfel de mesaje înainte să dea click pe link? Mai ales când depeşa este semnată de doamna Preşedinte / Director General... Apropos, parcă era un bărbat în funcţia asta şi nici măcar nu era român.

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Joburi şi personalităţi

Acest post este dedicat celor care aşteaptă în continuare să le public comentariile la episodul III al seriei referitoare la medicina privată. Dacă tot intră pe aici, măcar să găsească şi literatură de specialitate.

Conform times.ro, există 7 joburi care nu sunt dorite de practicanţi şi care traumatizează trupul şi sufletul. Locul 2 este ocupat de asistentele medicale, iar caracteristicile sunt următoarele: "Personalitate puternică, duală, se substituie medicului pentru care lucrează; de asemenea, fire răzbunătoare pe pacienţii care nu aduc ciocolată şi cosmetice când vin la tratament, toate acestea din cauză că părinţii au obligat-o să dea admitere la faculatea de medicină şi ea nu a reuşit; ca urmare, prin relaţii-cunoştinţe-prieteni a obţinut un post de asistentă medicală."

Cine nu mă cunoaşte, o să spună că am ceva cu această categorie socio-profesională. Complet greşit, mai ales că am prietene foarte bune care sunt asistente. Meseriaşe. De-asta şi profesează prin alte ţări.

Of, telefonul meu

Aş fi scris "Of, viaţa mea", doar că am o viaţă fără defecţiuni majore şi care este asezonată cu tot felul de detalii, simple sau complicate, după cum îi stă bine oricărei vieţi şi vietăţi.

Cu telefonul, însă, chiar am o problemă. Nu pot să-mi cumpăr unul. Motivele sunt independente de voinţa mea şi sunt relativ hilare. Mai întâi, atunci când s-a lansat noul iPhone, cozile au fost incredibil de lungi şi nu s-a putut apropia nimeni de pachet în mai puţin de 24h. Apoi, după o nouă strategie, s-a plasat comanda online pentru un Palm Treo 750. Când a ajuns la destinaţie şi când s-a desfăcut pachetul, s-a constatat că un colţ al carcasei era spart. S-a returnat obiectul, s-a emis un nou termen de livrare şi s-a aşteptat iar. A ajuns Palmul doi, şi acesta desfăcut. Iar returnare, cu refuz de plată şi toate tacâmurile din setul complet pentru 24 de persoane.

Ieri am avut timp. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. Pentru că dacă am timp, trebuie să mi-l ocup cu ceva. De-asta am căutat pe net modele de telefon. Răzvan mi-a sugerat să-mi configurez unul în funcţie de aşteptările pe care le am de la un aparat. Rezultatul care să-mi satisfacă un număr cât mai mare de nevoi a fost Samsung Omnia. De 8Gb.

Am văzut că astăzi e deschis la eMag şi-am profitat de faptul că lumea e plecată din Bucureşti. Aiurea, coada la Emag era de vreo 10-15 persoane. Cred că doamnele s-au dus cu pruncii la defilare, iar domnii să-şi ridice comanda de la ghişeu. În fine, am pus mâna pe telefon, l-am "cercat", am văzut în mare ce poate, dar n-am vrut să stau la coada aia nici moartă. Aşa că ne-am întors spre casă şi ne-am oprit la Mall. La Plaza, adică.

Trebuie să spun că urăsc, pur şi simplu, să merg în Mall. Nu-mi place şi basta. Doar că uneori n-am încotro. Astăzi a fost una dintre acele zile. Am urcat până la Vodafone, ne-am luat biletul de ordine şi, când ne-a venit rândul, am spus ce vrem. Ni s-a spus că telefoanele sunt sigilate, pentru că sunt scumpe. L-am lăsat pe următorul cetăţean să-şi rezolve problemele, am mai luat un bon şi-am ajuns în braţele bestiei cu care ne-am mai zbenguit în vorbe o dată, astă vară. Cred că a citit în ochii mei dragostea ce-i port, la fel de mare ca şi stocul ei de telefoane. "A, Samsung? N-avem pe stoc." "Ştiţi, colega dvs ne-a spus că aveţi." "Nu cred, aseară când am verificat, nu mai erau." Deci n-a fost la vot. Şi totuşi, "poate verificaţi."

Pleacă bestia legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Vine cu-n pachet şi, de la doi metri distanţă, ne spune că e desigilat. Băi, nene, fetele astea nu prestează la acelaşi strung?! "Bun, cât costă?" Preţul afişat la galantarul cu telefoane era de 1990 lei, dar pentru cutia sigilată. "Cu sau fără abonament?" "Fără." "2100 şi ceva peste." Faţa-mi alunecă pe derdeluşul bărbiei. Răzvan se duce iar la raft. "Aici scrie altceva." Bestia îşi ia stativul cu preţuri în mână şi se duce spre Răzvan, legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Se uită în stativ, se uită în raft, se uită în stativ, îşi întoarce privirea iar spre raft.

Abordează un coleg. Ăla dă mărunt din buze, iar ea, BESTIA, îşi încheie pledoaria: "Cursul de schimb, lipsa de timp" şi alte motive din ce în ce mai idioate.

Macazul meu virează acum spre management. Managementul unei companii, Vodafone, care se declară "responsabilă" cu mediul, cu angajaţii, cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. Nu şi cu clienţii. Pentru că el, clientul, poate fi prostit oricând şi oricum atâta timp cât compania are de câştigat. Doar e criză financiară, nu? Profitul obţinut în România trebuie repatriat pentru ca mai marii responsabili să-şi încaseze şi la finele anului în curs primele şi bonusurile dodoloaţe şi lăbărţate.

Nu este prima dată când la reprezentanţa Vodafone din Plaza România e o mare vraişte. Dar e prima dată când apare o diferenţă de preţ între raft şi casă, în condiţiile în care euro a scăzut în raport cu leul în ultimele zile.

Alo, Vodafone! Vedeţi că v-a căzut reţeaua. Şi cam pute.