O lume minunată, în care veţi găsi...

... tot ce v-aţi putea dori.

Când am început să scriu pe acest blog, cu aproximativ un an în urmă, ştiam foarte puţine despre blogging şi aproape nimic despre cât de vie este lumea virtuală (am descoperit-o pe măsură ce săpam tot mai adânc în tunelul electronic). În plus, nu credeam că, odată intrată în noul mediu, o să ajung să cunosc oameni atât de frumoşi şi de curaţi sau că o să descopăr în cei pe care-i ştiam deja o latură cu totul nouă.

Am fost şi sunt în continuare surprinsă de lucrurile ce se petrec în spaţiul cu adevărat fără frontiere şi de cât de subţire este distanţa care desparte realul de necunoscut. Mă întâlnesc, din întâmplare, cu prieteni pe care nu i-am mai văzut sau auzit de luni sau ani prin tot felul de e-colţuri, iar atunci când ne vedem la ochi legăturile dintre noi sunt, culmea, şi mai strânse. Discuţia se încălzeşte imediat pentru că depăşim conversaţia de convenienţă (ce-ai mai făcut, cu ce te mai lauzi?), trecând direct la "am văzut c-ai citit cutare carte" sau "ai fost în locul x, cum ţi s-a părut?".

Îmi place zona asta, în care tot mai mulţi reprezentanţi ai generaţiei X îşi croiesc potecă. Şi îmi mai place ceva: senzaţia că îi privesc pe prieteni, pe colaboratori sau pe cei de aiurea ca printr-un luciu de apă. E ca şi cum m-aş uita la un lac a cărui apă reflectă peisajul montan ce-l înconjoară, dar lasă să i se întrevadă şi străfundurile. Şi de-acolo, din adâncuri, ies nerostitele care grăiesc
atât de multe despre povestitor.

Aşa l-am descoperit şi pe omul dulce. Îl cunosc, deşi nu l-am văzut niciodată. Ştiu foarte multe despre el, despre cine e şi despre ce ştie să facă fără ca măcar să-i fi citit CV-ul. Am intrat deja fiecare în inbox-ul celuilalt, iar el va veni şi la mine acasă. Sunt convinsă de asta şi-l aştept. Şi eu, şi Răzvan. Ba încă i-am pregătit şi un cadou. Eu ştiu ce-o să-mi aducă, el nu ştie ce-o să primească, deşi surpriza va fi mare pentru fiecare dintre noi.

Ce lume minunată!!!

Top 100 sportivi de urmărit la Olimpiadă

Revista Time (numărul din 4 august) îi prezintă pe cei 100 de sportivi care trebuie atent urmăriţi la Olimpiada de la Beijing. Să ne mai mire că nu figurează niciun român printre aceştia?!

Promit să stau cu ochii pe evoluţia înotătoarei sud-africane Natalie du Toit, prima sportivă care va concura la Olimpiadă cu piciorul amputat (în urma unui accident de scooter suferit atunci când avea 17 ani).

Man, I'm good!

56 words

Speed test

Page by page

Am terminat aseară

care a fost precedată de
şi deUrmează, nu ştiu încă în ce ordine,

Maamăă, am fost la meci!

Dragă mamă, aseară am fost la primul meci din viaţa mea. Recunosc, n-a fost un meci aşa, oarecare, ci a fost chiar Steaua-AS Roma. Ba mai mult, a fost precedat şi de evenimentul în cadrul căruia Steaua şi-a prezentat echipa pentru noul sezon.

Ca primă experienţă, n-aş putea spune că m-a mişcat din cale-afară şi asta din două motive:
1/ meciul a fost unul amical, iar la meciurile fără miză lumea nu se prea consumă;
2/ am stat la lojă, deci n-am putut "gusta" nici din limbajul suporterului îndârjit, nici din freamătul galeriei. Dar asta are şi-o parte bună: nu m-a scuipat nimeni în cap şi nici nu şi-a spart nimeni plămânii în urechile mele.

Pe de altă parte, însă, mi-a plăcut la nebunie dialogul peluzelor. Nu ştiam că cele două tribune se coordonează şi comunică peste capetele jucătorilor. Ăsta este un spectacol în sine şi zău că m-aş fi dus până acolo să simt zvâcul. Cred că cea mai frumoasă viaţă de suporter acolo se trăieşte: la peluză.

Steaua a bătut AS Roma cu 3 la 1. Golurile, toate, au fost frumoase şi muncite. Totuşi, ca să fiu sinceră, nu ştiu cum s-ar fi terminat meciul dacă fotbaliştii italieni ar fi fost în formă şi dacă meciul n-ar fi fost unul amical.

Este ciudat cum se aranjează lucrurile. În urmă cu câteva luni, participam în calitate de membru al juriului la Olimpiadele Comunicării, secţiunea comunicare instituţională, proba eliminatorie fiind crearea unei campanii pentru convingerea unui număr sporit de femei să meargă la meciuri, pe stadioane. Ieri seară, am ajuns să văd cu ochii mei că, într-adevăr, nu prea sunt multe reprezentate ale sexului frumos (sau slab) în tribune. Şi asta, repet, în condiţiile în care meciul a fost unul calm, frumos, susţinătorii fiind numai stelişti. Cum ar fi fost, oare, dacă Steaua ar fi jucat cu Rapidul sau cu Dinamo sau cu Urziceniul?!

Zâmbetul de weekend

Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău. Este un îndemn pe care l-am auzit de multe ori şi pe care nu sunt puţini cei ce l-au urmat. Asta nu înseamnă că zâmbetul lor a fost unul natural. Dar cât de buni suntem în a deosebi un zâmbet curat de unul fals, atunci când el este întipărit pe faţa interlocutorului nostru?

BBC şi-a pus aceeaşi întrebare şi-a dezvoltat acest test. Rezultatul meu este de 14 din 20. Aşa că atunci când îmi zâmbiţi, s-ar putea să vă citesc mai bine decât credeţi. Am eu un secret...

Credinţa se păzeşte cu colţii

Întotdeauna mi-a fost greu să înţeleg de ce bisericile ortodoxe sunt închise seara, ba unele dintre ele se protejează atârnând un lacăt imens la poartă sau la uşă. Lucru care nu se întâmplă niciodată la bisericile catolice. Dacă vrei să intri la miezul nopţii într-o astfel de biserică, nu te opreşte nimeni şi nimic. Poţi merge să aprinzi o lumânare, poţi spune o rugăciune (doar suntem creştini cu toţii), îţi poţi regăsi liniştea sufletească. La o biserică ortodoxă, ca şi la bancă, nu te poţi duce decât în timpul orelor de program. Ca şi cum în timpul liber nu poţi să crezi...

Zilele trecute speranţa că ceva se va schimba s-a spulberat. Urmăriţi clipul de mai jos. Una dintre cetăţile ortodoxiei româneşti a renunţat la lacăt, acum se păzeşte cu colţii. Mai are cineva curaj să se apropie de biserică?!

Bancuri fără voie

Discuţie matinală între mine şi soţul meu, în aşteptarea schimbării culorii semaforului de la Arcul de Triumf:

Răzvan: Ia uite-o şi pe asta, mănâncă sănătos (se referă la o domnişoară frumuşică de pe trotuar, cu sticla de Fanta la 2l într-o mână şi-o pungă de croissante în cealaltă).
Răspund: Nu cred că sunt pentru ea, poate le duce la cineva la spital...

* * *

Ne îndreptăm spre Piaţa Charles de Gaulle, iar la următorul stop Răzvan îmi povesteşte despre Adrian şi problemele lui cu parcarea. (Adrian este prietenul nostru din Los Angeles. Şi-a cumpărat anul trecut o casă acolo, iar acum descoperă regulile traiului în comun, dar la casă).

Răzvan: Casa are garaj, dar are şi loc de parcare pentru guest. Problema este că el n-are voie să parcheze pe locul ăla, altfel vin şi-i ridică maşina.

Cum Adrian stă "gard în gard" cu cumnatul lui, motiv pentru care au şi desfiinţat gardul (cu aprobare, fireşte), întreb încurcată: păi n-ar putea să parcheze Adrian pe locul de guest al lui Stelian şi invers? Că doar se pot vizita reciproc....

Mulţumesc!

Căldură mare astăzi, 36 de grade anunţate, dar un aer care frige. Trece pe lângă tine un curent şi simţi cum îţi usucă pielea, buzele, cum ţi se umflă picioarele şi cum ţi se topeşte totul, inclusiv gândurile.

De dimineaţă, am avut o şedinţă importantă. Nu atât pentru mine, cât pentru o colegă a cărei soartă depinde şi de deciziile ce-ar fi trebuit luate astăzi. În mijlocul acesteia, se deschide uşa şi dintre toţi cei care erau la masă, eu am fost cea chemată. M-am amuzat pe seama comentariilor colegilor, doar că atunci când am ieşit pe hol, mi-a îngheţat sufletul: maică-mea căzuse pe stradă. Noroc că internii au fost în birou şi-au răspuns la telefon, c-au fost inspiraţi şi-au notat numărul de telefon de la care fusesem anunţată... mulţumesc!

Am fugit repede cu altă colegă, cu maşina (mulţumesc, Gabi!). Ştiam deja unde fusese "depozitată" mama de către nişte vecini de treabă (le mulţumesc şi lor!). Acum, stăteau cu toţii şi aşteptau salvarea care fusese anunţată imediat după mine. N-au lăsat-o singură pe maică-mea, deşi sunt bătrâni... asta solidaritate.

Deci să vedem: am fost sunată eu, iar la cinci minute salvarea. Până s-a urcat la mine, au trecut minim 5 minute, până am ieşit din şedinţă, altele 2, până am ajuns în birou cam tot atât, am sunat la numărul vecinului maică-mii, alt minut, am căutat şofer, alte cinci minute, am plecat cu Gabi pe poartă - alte cinci minute, am plecat de la Primăverii la Piaţa 7 noiembrie - alt sfert de oră. Când am ajuns, am vorbit cu maică-mea vreo două minute, să văd ce are, după care-am sunat la BGS. Alte cinci minute. Total: 55 de minute. Salvarea cealaltă nu apăruse.

Nici n-o aşteptam, să fiu sinceră, doar săracii vecini se ambalau şi îşi manifestau indignarea. Eu încercam să-i liniştesc, sugerându-le totodată ca, în caz de nevoie şi mai ales din cauza vârstei (peste 70 de ani), să uite de numărul 112, respectiv de salvarea aia pe care-o plătesc în fiecare lună câte-un pic.

BGS-ul a ajuns în 10 minute de la apel. Salvarea 112 încă nu apăruse. Îmi cer scuze, stimaţi componenţi ai echipajului 112 pentru drumul bătut de pomană - asta în cazul în care v-aţi sinchisit măcar să vă deplasaţi -, am plecat fără să vă las un bilet. Mama e bine acum, dar nu aveţi nicio contribuţie. Obligaţii, însă, cât casa. Sincer? Nu mă interesează motivele. La asta sunteţi buni: să le fabricaţi. Probabil cu asta v-aţi ocupat cele 55 de minute, inventând scuze şi căutând asistenta sau şoferul pe care să daţi vina.

Dar vorba oricărui jurământ "oficial": aşa să vă ajute Dumnezeu!

Lecţia de leadership a la Mandela

Ultimul număr al revistei Time include o lecţie de leadership în 8 paşi predată de Nelson Mandela. Cifra 8 nu este aleasă la întâmplare: eroul sud-african e născut pe 18 iulie, în anul 1918.

Dar iată lecţia:
1. curajul nu înseamnă să fii neînfricat, ci să-i inspiri pe ceilalţi să-şi înfrângă teama. Oricine poate fi învins, dar cei din subordinea ta trebuie să te vadă sigur pe tine.
2. ca să conduci trebuie să fii în frunte, fără să-ţi laşi, însă, spatele descoperit. La negocieri, fă diferenţa dintre tactică şi principii. Nu gândi în termeni de zile sau săptămâni, ci de ani sau decenii.
3. poţi să conduci şi din umbră, lăsând celorlalţi impresia să ei sunt în faţă. La întâlniri, vorbeşte la sfârşit, liderul este cel care crează consensul.
4. cunoaşteţi duşmanul şi încearcă să afli care-i sportul preferat al acestuia. Într-o zi s-ar putea să ai de purtat o discuţie neplăcută, iar detaliile care pot detensiona atmosfera contează.
5. ţineţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Îi poţi neutraliza cu şarmul tău pe cei nedemni de încredere.
6. aparenţele contează, de aceea nu uita să zâmbeşti. Oricât de dărâmat ţi-ar fi sinele, trebuie să proiectezi în exterior imaginea exact opusă.
7. nimic nu poate fi judecat în alb sau negru. Orice decizie este complexă şi se ia pe baza unor factori concurenţiali.
8. şi renunţarea este un mod de a conduce. Evident, este vorba de renunţarea la o idee proastă, la un proiect mort din faşă sau chiar la o relaţie păguboasă.

Frumoasă-i româna noastră...

www.interra.ro, companie de turism, îşi face reclamă în România Liberă, pentru charterele Spania-Barcelona.

Aflu din text că tur-operatorul oferă "zboruri foarte bune cu orar de zi (majoritatea charterelor zboară noaptea)".

Cum textul reclamei este lung şi profund, vă las să-l descoperiţi în paginile ziarelor. Nu ştiu, din păcate, ce agenţie l-a emanat. Că vorbesc creatorii ăştia o română...

Nu sunt frumoasa din pădure, dar sunt adormită. Rutină

Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport să ticăie la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze pe orice undă, scurtă, lungă sau medie, c-adorm la loc.

Îmi este tot mai greu să mă scol. Nu ştiu dacă e neapărat din cauza oboselii, a vârstei sau pur şi simplu a rutinei. Ca de obicei, rutina mă omoară. N-o suport. O detest. Nu pot să fac iar şi iar acelaşi lucru pentru că mă plictisesc. De-asta am şi stat aproape zece ani la actualul loc de muncă: fac mereu altceva. O zi nu seamănă cu alta, un eveniment e total diferit de celălalt, de fiecare dată apare o nouă chichiţă de rezolvat şi din fiece boroboaţă învăţ câte ceva.

Dar mi-e greu, tot mai greu să mă trezesc. După ce apăs pe butonul de "oprit" cântătorul, mă îndrept spre baie. Asta după ce fac un mic ocol să închid aparatul de aer condiţionat. Merge toată noaptea fiindcă Răzvan consideră că orice temperatură peste 22 de grade este caniculă. Iar eu mă învelesc cu pilota.

Intru-n baie şi m-aşez pe tron. Îmi aduc aminte că eram mică şi mama mă trimitea să-l scol pe frati-miu. Se dădea jos din pat şi se ducea şi el, la fel ca mine, direct la baie. Îi pregătea maică-mea micul dejun, îi făcea pachetul, iar el tooot la baie stătea. Eu, fireşte, eram luată la întrebări: "L-ai trezit?" "Da, răspundeam, invariabil, dar acum doarme pe WC."

Am ajuns să dorm şi eu pe WC. Nu mult, câteva minute. Stau cu ochii închişi, ba cred că şi visez. Nu ştiu ce, că atunci când mă trezesc mă uit pe geamlâcul de la baie şi uit tot. Că aşa-mi spunea mie bunica, dacă te uiţi pe geam imediat ce te trezeşti, uiţi tot ce-ai visat. Şi eu uit, dar numai ce visez la baie.

Mă spăl, mai nou, cu ochii închişi. Tot rutina. Am învăţat deja unde-mi sunt ochii, urechile, dinţii şi restul. Nu trebuie să mă uit în oglindă 1 - ca să nu mă sperii, 2 - nu e momentul. Nu sunt încă îmbrăcată, pieptănată, aşa că ce să verific? Aseară, când m-am dus la culcare, arătam binişor. Cum n-au intervenit schimbări majore, ce să văd? Toate sunt la locul lor, iar în chiuvetă n-a căzut nimic. Ba şi prosopul ştiu unde e. Nici pentru asta nu deschid ochii, îl iau pe bâjbâite. Mă şterg pe unde bănuiesc că sunt udă şi ies din baie. Abia atunci deschid ochii. Ştiu că pe hol e întuneric şi mă amăgesc că mersul în beznă e tot un fel de somn.

Dar mă îndrept spre camera unde sunt hainele şi întrebarea "Cu ce naiba mă îmbrac azi?" mă scoate din agonie. Mi-am călcat lucrurile de duminică, dar nimic din ce-i gata pregătit nu e bun. Păi ştiam eu ce-o să fie peste câteva zile?! Nu că ce-am călcat deja nu s-ar potrivi, dar... n-ar fi rutină dacă m-aş îmbrăca cu ce-am călcat deja? Încep să scormonesc. S-a dus naibii somnul. Ce pun pe mine? Pantalon sau fustă? Ce bluză merge? Unde-i aia pe care-am luat-o de la magazinul ăla? Fir-ar, iar nu le găsesc. Trebuie să-mi mai cumpăr o bluză albă, albul merge la tot. Desfac masa de călcat, înşfac fierul, îl umplu cu apă dedurizată şi mă pun pe treabă. Ia, să-i mai calc şi lui Răzvan o cămaşă, cine ştie cu ce s-o îmbrăca şi el... să se asorteze...

S-a făcut 6:30 - 6:40. Trebuie să mă mişc mai repede, să ies din casă, iar o s-aştept la 41. Tre să las vreo 3 tramvaie să treacă, să stau şi eu ca omul, mai lejer. Nu pe scaun, rar apuc un scaun, dar nici să mă-nghesuie poporul truditor...

M-am îmbrăcat, mă pieptăn, îmi strâng părul că iar o să fie cald (caniculă pe bune, nu ce crede Răzvan). El doarme, dar nu plec niciodată fără să-l pup. Aşa ne-am obişnuit. Ne pupăm şi ne urăm: zi bună, ai grijă sau adaptat la context.

Am prins geanta din mers, iau punga de gunoi s-o las pe drum la ghenă şi am tăiat-o. S-a dus somnul din ochi, doar cerebelul doarme în continuare. Doamne, cafeaua! Abia aştept s-ajung la birou, să-mi mănânc sandwich-ul cu dragoste pregătit de cu seară de Răzvan şi să iau o gură de cafea. E bună cafeaua de la birou. Nu e ca aia făcută de mine, că mie-mi place la ibric, dar nici asta de la filtru nu e rea. E bună, îmi dă curentul de care am nevoie. Până la prânz, când mi se descarcă bateria.

Mâine e vineri şi se termină emisiunea. Sâmbătă şi duminică nu mă mai scoală radioul, dorm mai mult. Cu pauza de la şase, că dacă m-am învăţat aşa, n-am încotro. Dar mă bag la loc în pat, lângă Răzvan, mă încălzesc şi-i mai trag o tură de dormit.

Apoi, începând de luni, mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze orice muzică şi adorm la loc.

Cel mai bine plătit job: cerşetor freelance

Via www.manafu.ro, am găsit, citit şi vizionat reportajul de aici. Interesant, hilar şi trist în acelaşi timp. Se pare că rutina macină şi alte minţi şi trupuri. Dar despre ea, rutina mea, într-un episod ce va urma.

Zile senine şi fericite

La noapte e ziua mea. M-am născut la 01:30, iar mama mea nu conteneşte să-mi amintească, în fiecare an, acest amănunt. Ba chiar, atunci când eram mică, venea noaptea să mă trezească pentru a-mi ura de bine.

Am plecat de-acasă de ceva ani, buni şi multişori, şi dorm liniştită. Dacă exista, la început, o urmă de intenţie din partea lui Răzvan de-a repeta gestul mamei, acum mă anunţă liniştit: "nu mă scoool diiiin soooomn pentru atâta lucruuuuu...".

Trafic în Brindisi

În toată săptămâna petrecută în Brindisi n-am auzit decât un singur claxon (şi ală scurt, de salut) şi o frână. Niciun accident, niciun incident, nu tu înjurături, nu tu nervi. Un trafic pe care mi-l doresc şi-n Bucureşti. Nu-i cam mult?!