Vacanţă în Deltă 2

Nu ştiu când o să reuşesc să înţeleg de ce în concediu trebuie să ne trezim, aproape mereu, mai devreme decât dacă ne-am duce la serviciu. Vorbesc de vacanţa adevărată, nu de cele una-două-trei zile luate pentru rezolvarea problemelor curente şi petrecute între betoane şi asfalt, în trafic şi în mizerie, la cozile de la varii ghişee, aşteptând vreun ceas sau două o găină să se ouă.

Aşa şi-acum: la şapte eram în capul oaselor, asta după ce mai trecusem prin două tentative de sculat-trezit pe la patru şi la şase. Pe la 8 eram în curte, stomacul nostru concurând cocoşul din curtea alăturată. Cele două flori ale locului, Cristi şi Flori, pregăteau micul dejun şi aveau zâmbetul acolo unde-l lăsasem cu o seară în urmă: pe buze. După ce întreg poporul vizitator s-a strâns între lemne (doar pentru cunoscători), vitejia noastră a-nceput să dispară cu fiecare bucăţică de telemea de oaie dobrogeană sau sorbitură de lapte proaspăt muls şi fiert. Cafeaua, cel puţin, a pus capac. Planurile noastre de plecat pe canale la 9 fix au rămas în scriptele imaginare, deşi Mişa - barcagiul - fusese punctual.

Ne-am urnit cu chiu, cu vai, mi-am îmbrăcat bluza cu mânecă lungă (verificată şi certificată de Liviu şi Anca drept corespunzătoare) şi-am pornit către ponton. "Trebuie să te urci în barcă dintr-o bucată", mi-a spus nu-mi mai aduc aminte cine. Ehe, ce uşor e să stai deoparte şi să dai sfaturi, mi-am zis în gând, dar am încercat să-mi potrivesc măsura pasului pentru a-l aplica. Sfatul! Odată aranjată, ştiam că greul abia acum urma: era rândul lui Răzvan să se urce. M-am prins de marginile bărcii, gata să mă ţin de ele în cazul unui tsunami. Nu s-a înregistrat niciun dezastru şi cu Mişa la bord (formula 2+1+motor) am plecat în aventura lui august 2008.

Vacanţă în Deltă 1

Am urcat la mansardă, acolo unde era apartamentul care l-a cucerit pe Răzvan şi care l-a convins că merită să dea 4 zile de stat la soare pe plajă, în aglomeraţie, manele fără număr, chiştoace de ţigări şi cutii de bere împrăştiate prin toate cotloanele pe 4 zile la fel de însorite, dar petrecute în linişte, curăţenie şi alături de oameni cu bun simţ. Este adevărat, nu puteam paria şi chiar ne întrebam cum ne-or fi vecinii. Ştiam doar că sunt cinci, toţi plecaţi la Sulina, că se întorc mai pe seară şi că la masă avem grătar.

Ne era foame, iar Flori - care s-a prezentat cu modestie "camerista" - ne-a încropit două sandwich-uri de fiecare şi ne-a pus sticla cu apă rece pe masă, să ne servim cât avem nevoie.

Ne-am mai învârtit puţin prin curte, să admirăm

am ieşit şi "la stradă"

după care ne-am dus la culcare. Am pescuit un somn de peste două ore, aerul condiţionat mergând în continuu (am prins unul dintre cele mai călduroase sfârşituri de săptămână din vara asta), am făcut încă un duş şi-am coborât să mâncăm. Iar...

L-am cunoscut pe administrator, Cristi, un fiu de lipovean de toată isprava, care încinsese grătarul şi aştepta ca toată lumea să se se aşeze la masă. Au apărut şi Liviu cu Anca, o familie cu un nivel al bunului simţ cel puţin egal cu-al nostru (modestia este inclusă în calcul), urmaţi de cei doi băieţi, Răzvan şi Alex, alături de Cătălina celui din urmă. Mâini strânse, prezentări, povestiri din vechea Troie şi legătura uşor închegată s-a încheiat abia sâmbătă, pe ponton, când i-am condus cu îmbrăţişări şi fotografii de rămas bun la barcă.

Cega din seara aia a mers uns cu usturoiul frecat de Flori cu nădejde şi mult drag, iar mistreţul de după ne-a legat de masă. Nici rondul de seara al ţânţarilor, care se năpustesc timp de o oră (între 21 şi 22) ca nişte MIG-uri asupra oricărei vietăţi, nu ne-a sculat de pe scaune. Am ascultat poveşti de la Sulina, ne-am aranjat excursia de-a doua zi de pe canale şi de la mânăstire, singura din Deltă după cum aveam să aflăm, şi-am pornit pe bulevard să mai cumpărăm apă şi bere.

La întoarcere, Cristi ne aştepta cu întrebarea "Ce vreţi să mâncaţi mâine?" Răspunsul avea să devină coşmarul lui pe toată durata şederii noastre acolo: "Icre şi hamsii." În Mila 23 nu e net, deci şansele ca el să citească această poveste sunt reduse. Totuşi, dacă domnul Purice se îndură să-i ducă un print, pun pariu că, citindu-l, Cristi îşi va pune mâinile în cap.

Îmi pare rău, sincer, dar până nu mănânc icre şi hamsii, nu te iert! :-)

Delta noastră şi leopardul lor (continuare II şi ultima)

Nici dacă am fi avut motoare cu reacţie la picioare nu ne-am fi deplasat mai repede. Am zburat înapoi, să ne recuperăm bagajele. Spaima urcării şi coborârii acelei scări neterminate nu dispăruse încă, dar gândul că nopţile şi zilele următoare urmau a fi petrecute într-un loc liniştit şi frumos mai atenua din atacul de panică ce s-ar fi înfiripat. Deja satul ni se părea frumos, colbul nu mai părea atât de lipicios, curgeau apele pe noi - eliminam deja paharul de apă rece cu care fusesem serviţi şi cântam în gând: "Aleeeeerg, aleeeeerg..."

Am ajuns, am urcat, am aruncat în fugă puţinele lucruri pe care le scosesem din bagaj înapoi în geantă, eu mi-am pus ruscasul în spate, Răzvan şi-a aruncat geanta pe umăr şi-am ieşit din cameră. Semnul "stop: cedează trecerea" n-ar fi avut efectul vederii scării cu pricina. "Puneţi geanta pe celălalt umăr şi ai grijă cum cobori", l-am rugat pe Răzvan. "Ia-o tu înainte şi fii atentă la trepte", mi-a răspuns atent. De parcă, în cazul în care-aş fi căzut, ar fi avut de ce şi cum să mă prindă... După cum se vede, am dezvoltat deja o fobie faţă de scara aia.

Am ajuns jos teferi, ne-am adunat restul de forţe, am plătit barca (300 de lei), am explicat că nu puteam sta mai departe, Răzvan asumându-şi integral vina (lipsa aerului condiţionat îl omoară şi a venit să se odihnească, iar aşa nu poate dormi noaptea etc). Nu ştiu când am ajuns înapoi.

Din acest moment, începe mini-vacanţa. Petrecută în casa din stânga.

Delta noastră şi leopardul lor (continuare)

Am plecat, aşadar, să căutăm un alt pat, o altă cameră, un alt loc în care să ne petrecem scurta vacanţă, o altă lume în care să ne simţim în siguranţă. Ne-am întrebat gazdele temporare dacă există vreun magazin prin sat de unde să ne putem lua nişte apă, ni s-a explicat pe unde s-o luăm şi-am şi tulit-o. Am ieşit pe poartă, am luat-o la stânga, după aia la dreapta şi eram deja pierduţi. Locul era atât de strâmt şi de labirintic încât fără firul Ariadnei cu greu speram să ajungem undeva. Colbul ni se lipea de picioare şi de spatele ud, soarele se arăta total nesimţitor şi ardea cu toate puterile sale calorice, dar nimic nu ne putea opri. "Dacă nu găsim ceva ca lumea, ne urcăm din nou în barcă şi diseară suntem fie la mare, fie înapoi la Bucureşti", mi-a aruncat Răzvan peste umăr. Face şi el la căldură cum fac şi eu la foame: urât de tot!

Am mai intrat pe-o dungă de potecă, am luat-o din nou la dreapta, am ajuns la biserică, iar când drumul a făcut la stânga, oh, yes: două minunăţii de case cu aparate de aer condiţionat la geamuri ni s-au ridicat în faţa ochilor. Una dintre ele, din bârne, l-a atras ca un magnet pe Răzvan: "Aici mergem." A împins poarta cu foc şi-a pătruns în curte. Se vedea că mai este de lucru la pensiune, dar orice arăta mai bine decât locul din care plecasem. "Bună ziua, aveţi vreo cameră liberă?", a-ntrebat Răzvan pe-un om răsărit din arşiţă. "Nu, n-am dat încă drumul, aşteptăm mobila", ne-a răspuns muncitorul, "dar încercaţi alături."

Acest "alături" arăta extraordinar: locul era titirit, se vedea că detaliile au contat mult pentru meşterii zidari şi calfele lor, curtea era plină de cârciumărese şi de micşunele, iar undeva, într-o parte, se iţea un umbrar străjuit de-o lotcă plină de flori. Am dat o tură în speranţa că e cineva prin preajmă. Exact când visele noastre se apropiau de limită, a apărut o fată tânără, frumoasă, toată numai zâmbet. Lui Răzvan i-au înmugurit buzele şi-a murmurat "Bună ziua, găsim şi noi o cameră la dumneavoastră?" "Nu ştiu", ne-a spus frumuşica, "să-l sun pe administrator. Dar poftiţi." Am urmat-o în ceea ce ar fi putut fi living sau, la fel de bine, un mic bar/restaurant. Am aşteptat cuminţi, fiecare cu incantaţia lui. Şi cum unde-s doi puterea creşte, vestea bună a sosit: "Este." Am făcut şi-o vizionare - deja condiţiile necesare ale vacanţei de vis urmau să fie îndeplinite - şi-am hotărât: mansarda e luată.

Delta noastră şi leopardul lor

Am plecat spre deltă cu toate aranjamentele la zi. Ştiam unde vom sta - gazda şi pensiunea ne fuseseră recomandate, ştiam în principiu cum să ajungem şi pe ce drumuri s-apucăm - am colectat informaţii de pe net şi le-am verificat pe la colegii care străbat mai des şoselele patriei, unde să lăsăm maşina în Tulcea - informaţie verificată tot prin două surse, precum şi opţiunile de transport de la Tulcea la Mila 23.

Am purces dis de dimineaţă, cam pe la 5 şi 15, pe ruta Bucureşti - autostrada A2 spre Slobozia, ieşire din A2 şi mers mai departe spre Hârşova, după care mers întins până-n Tulcea. Drumul - şnur. Liber, fără gârtani, bun - ce mai, o poveste. Cu excepţia porţiunii de după podul de la Giurgeni - lăsată înadins aşa, ca să poţi aprecia mai mult calitatea din urmă şi cea care va urma - tot parcursul a fost incredibil pentru o şosea din România mea.

Am ajuns la 9:30 în Tulcea mergând strict după indicatoare - 50 zicea, 50 făcea, scădea la 40, reduceam şi noi din aplomb. În parcarea de la Casa Sindicatelor - puzderie de maşinici, într-o dezordine organizată, care pe locul lor, care pe dungă, iar spaţii libere - ioc. L-am abordat pe puştiul cu bileta şi mi-a promis că primul loc al meu eu. L-am crezut atât de mult încât l-am lăsat pe Răzvan în maşină şi, la indicaţiile lui, am abordat o familie care dădea semne de părăsire voluntară a înghesuielii. "Plecaţi?", întreb spăşită, "Da, cam într-o juma' de oră", mi se răspunde. Nu apuc să fac stânga-mprejur că şoferul - nu, nu bucureştean - mă întreabă dacă vreau locul de parcare. Faţa mi s-a luminat mai tare ca soarele de pe cer, iar familia respectivă a dat bice la băut de apă şi înghesuit de rucsacuri în portbagaj şi tuleo. Stăpânul biletelor nu apucase să se prindă de mutările strategice, iar când a ajuns la locul faptei, oricum era prea târziu - o comisesem.

Am plătit 36 de lei (12 lei x 3 zile) şi-am pornit spre staţia de vapoare pentru a ne cumpăra bilet la Spet. "Cât face pân' la Mila 23?", ne informăm. "Sunteţi localnici?", ne întreabă un lup de port. "Păi e vreo diferenţă?" "Păi da, localnicii au subvenţie." "Aha...", creăm noi suspansul. "Ei plătesc 25 de lei, iar restul - 35." "Şi de unde luăm bilete?" "De la căpitan." Chestia asta cu delegarea responsabilităţii şi diviziunea muncii e o mare balivernă pentru marinari, precum se vede. "Veniţi 'mneavoastră la 11 şi aşteptaţi pân' la unu jumate, când pleacă Spet-ul", ne îmbie omul. Cu un soare supărat rău pe planeta Pământ, cu imaginea camionului de apă minerală ce urmează a fi încărcat şi a noastră tronând peste maşini de spălat şi alte acareturi ce urmează a fi transportate cu aceeaşi ambarcaţiune nereparată în ultimii zece ani, nu e greu să ajungem la consens: şalupa rapidă. Om da 300 de lei - asta aşa, că luăm şi casa şi masa de la acelaşi om, altfel ar fi 360 sau 400, funcţie de barcagiu, de înfăţişarea clientului şi de marca maşinii din parcare -, dar ajungem într-o oră (faţă de vreo 3-4 cu Spet-ul lor). Dacă tot suntem prima oară în Deltă, măcar vedem şi noi cum e să mergi cu barca pe ape.

Ne sunăm contactul, auzim la celălalt capăt mesajul mult dorit "Ajung într-o oră" şi plecăm să mâncăm o ciorbă de ... văcuţă. În Tulcea, peştele nu prea înoată prin meniuri. S-a ajuns şi ăsta, la oraş nu-i prieşte. Chelneriţa ne aduce, din sfert în sfert de oră, smântâna şi pâinea, tacâmurile, ciorba cu pricina şi nota de plată. Nu se grăbeşte, parcă ştie că aşteptăm la Spet. N-are date despre aranjamentele noastre ulterioare... Plătim 16 lei fix (întârzierea nepermisă este sancţionată cu penalizări la bacşiş), ne îndreptăm spre parcare pentru a ne lua bagajele, Răzvan îşi mai aruncă o ultimă privire spre Bubu - o să-i ducă lipsa patru zile şi este prima astfel de despărţire de când sunt împreună - şi la şalupă cu noi.

N-am experienţa urcării în barca rapidă, dar pun cu grijă picioarele şi mă trezesc pe băncuţă. Când se urcă şi Răzvan, apare primul tangaj important. Nu stăm mult şi plecăm. Apuc strâns ce-am prin preajmă - un mâner în dreapta şi piciorul lui Răzvan în stânga - şi-ncep să descopăr gropile din Dunăre. Aşa simţi când sunt tăiate valurile apei - de parcă ai trecut cu maşina în viteză peste o groapă din asfalt. Mă uit în stânga, în dreapta, în faţă - în spate n-am curaj deocamdată - să mă pregătesc pentru noile hopuri. Îmi ia jumătate de drum să mă obişnuiesc şi să realizez că-mi place. Cotiturile la stânga şi la dreapta îmi mai crează emoţii, dar mici, tot mai mici. Ajungem, în sfârşit, la destinaţie, suntem predaţi teferi în mâinile celor ce-ar fi trebuit să ne fie ocrotitori pentru următoarele zile şi suntem invitaţi pe pământ şi-apoi în casă. "Camerele cu baie sunt la etaj", ne spune găzdoaia. Mă uit la etaj - cam înalt, ce-i drept - şi la scara ce duce spre cer. "N-am apucat încă să punem balustrada." Deja mă gândesc cu groază cum om urca sau coborî scările astea pe întuneric, dar până la urmă - ce dracu om căuta noi noaptea pe scări?

Ne potrivim bagajele pe umăr în aşa fel încât să nu ne alunece de pe braţ, să nu ne ocupe din spaţiul de siguranţă, să ne putem ţine de perete şi să le putem da drumul la nevoie. Teribil! Când ajungem în cameră, şoc: mică rău. Fix două paturi şi una mică-mică noptieră. Nu dulap de haine, nu cuier, nu, nu, nu. Un bec stă spânzurat de tavan şi nu ne convinge c-ar fi funcţional. Suntem lăsaţi să ne acomodăm cu viitoarele condiţii de trai şi gata, gazda dispare. Răzvan tace şi se duce la baie. "Apa la WC nu curge", îmi spune printre dinţi, "n-avem priză pentru aparatul de ţânţari, ia zi nevastă - stăm aici sau căutăm în altă parte?" Nu răspund, mă duc doar să mă spăl pe mâini şi pe faţă, având înaintea ochilor numai scara aia nenorocită pe care trebuie acum s-o şi cobor.

Ieşim cu grijă, păşim pe trepte într-o parte - sunt atât de înguste, încât doar un copil poate aşeza talpa întreagă pe ele - şi mergem să descoperim satul. "Găsim noi ceva", mă linişteşte Răzvan. "Pe naiba, nici măcar curte n-au, să stăm şi noi la aer", continuă supărat. "Măi, noi plătim camera", încerc o glumă strâmbă, pe care nici eu n-o gust.

Delta - teaser II

Deocamdată, fără cuvinte. Ele - vorbele - sunt de-a valma acum, trebuie digerate, analizate, sortate, cântărite şi aşternute. Mai durează puţin, aşa că vă mulţumesc pentru pacienţă.

Pozele de mai jos nu-mi aparţin, ele au fost făcute de Răzvan. Ale mele sunt încă pe card şi, în funcţie de timpul disponibil, urmează a fi descărcate şi procesate în zilele ce urmează.

Delta - teaser I

Ne-am întors din Deltă. Puţin obosiţi - am fost în zilele petrecute acolo mai matinali decât de obicei - dar perfect relaxaţi.

Cum a fost - o să aflaţi. Ce-am văzut - o să vedeţi. Ce-am auzit - idem. Ce-am mâncat - ibidem.

Pentru încălzire, iată cum s-a văzut eclipsa de lună de sâmbătă 16 spre duminică 17 august la Mila 23.