Vacanţă în Bulgaria. Pasul 3: cazarea

Am ajuns la destinaţie în jur de două (14:00) şi eram deja pregătiţi pentru o aşteptare îndelungată. Cam asta spuneau toţi românii care comentaseră prin diferite locuri: se stă mult la recepţie până să ajungi să pui mâna pe cheia (cartelă de fapt) de la cameră.

Motiv pentru care nici nu ne-am luat bagajele cu noi. Am parcat maşina după recomandările bell boy-ului, ne-am luat actele şi ne-am îndreptat spre recepţie. Aveam o mică emoţie legată de rezervare, dar aceasta a fost spulberată imediat de recepţionistă: "Camerele sunt rezervate, gata pregătite şi puteţi să urcaţi cu bagajele." Urma să revenim la recepţie la ora 3 pentru a ne recupera actele (paşapoarte, cărţi de identitate) şi pentru a ni se pune brăţara la mână.

Eram, aşadar, oaspeţii înregistraţi ai Melia Grand Hermitage, fost Hotel Kempinski.

De cum am intrat în cameră, am remarcat dimensiunile acesteia. Fotografiile redau destul de fidel realitatea. Baia, în schimb, ne-a depăşit orice aşteptări: este absolut imensă. Duşul dublu, cu picurător tip ploaie şi cu pipă normală, poate adăposti perfect două persoane, atât de grăbite ori de îndrăgostite încât să se spele laolaltă. Dacă există accese de puditate, în timp ce unul stă în baie, celălalt poate folosi calculatorul (din dotare) pentru a naviga pe Internet, accesul fiind posibil şi gratuit pentru clienţii AI.

Eu am preferat să ies pe balcon, să admir priveliştea, care este absolut superbă. Luaţi cameră cu vederea spre mare dacă vreţi să vă treziţi cu soarele în păr şi să admiraţi un apus cum doar marea poate să reflecte. Din păcate - şi probabil acesta a fost semnul că vor urma şi alte incidente - "view"-ul care se desfăşura în faţa ochilor era o urmărire a unui hoţ pe peluza hotelului. Tipul avea deja o duzină de turişti şi ospătari pe urmele lui şi era destul de confuz: dacă sărea gardul îşi rupea gâtul alunecând pe panta abruptă; dacă-şi continua fuga pe asfalt, s-ar fi întâlnit cu turiştii care se întorceau de la plajă. Aşa că a ales fuga pe iarbă. Udă fiind, aceasta s-a dovedit cea mai perfidă piedică, omul alunecând împreună cu cei doi vlăjgani care i-au sărit în spate. "Who are you? Who are you?" întreba obsesiv un ospătar. Doar că hoţul avea atâta pământ în gură încât nici ajutor nu putea să strige, dar să mai spună şi cum îl cheamă...

Eram lămurită: actele şi cardurile trebuie purtate cât mai aproape de corp, iar la piscină unul dintre noi urma să facă gardă permanentă.

Vacanţă în Bulgaria. Pasul 2: Drumul

Există trei căi pe care le poţi urma pentru a ajunge din România în Bulgaria, pornind din Bucureşti: Giurgiu - Ruse, Călăraşi - Silistra şi Vama Veche - Balcic. Dintre toate - fiecare cu plusurile şi minusurile sale - cel mai scurt şi mai bun drum este cel pe la Giurgiu.

Nu dau detalii despre porţiunea Bucureşti - Giurgiu, ci mă duc direct la pod, mai precis înainte de trecerea acestuia. La ieşirea din ţară, ne-au fost verificate cărţile de identitate şi, după caz, paşapoartele. Am plătit apoi taxa de pod - cam 25 de lei (la bulgari, la întoarcere, am dat 6 euro sau 12 leva). Podul nu a suferit niciun fel de modernizare şi încă mai sunt porţiuni vălurite care te obligă să treci pe banda cealaltă - deşi, conform legii, lucrul acesta este interzis.

Odată ajunşi dincolo de Dunăre ne-am setat dispoziţia pe "calm, aşteaptă, nu te enerva". Cu poliţia de frontieră n-am avut de furcă, însă ştiam că la chioşcul pentru taxa lor de drum vom fi trataţi cu tot respectul cuvenit - şi cât de peiorativ o spun!!! Iar aşteptările nu ne-au fost deloc contrazise. Doamna dejurnă era pierdută şi nu s-a lăsat descoperită decât după vreun sfert de ceas. "Unde mergeţi?", zice ea. "La Nisipurile de Aur", spui eu. "7 euro", mi-a aruncat prin geamlâc. "Am leva", i-am spus cu o satisfacţie nefastă pe buze. N-a mai adăugat nimic, dar şi-a zvârlit ochii cât colo, în mâna mea. A întins-o pe-a ei şi dădea să-şi ia singură ce-i trebuia. "Cât face?", m-am ferit de degetele hulpave. "14 leva", a decretat din buzele-i glossate, în timp ce scotea chitanţa la o imprimantă de-aia veche, cu ace, primită probabil ca ajutor de la Uniunea Europeană.

Am făcut schimbul reciproc avantajos de hârtii, după care mimoza a dispărut. Între timp, s-a iţit în scaun o altă uniformă, masculinizată, şi cum doamna cu pricina se dusese în acelaşi loc în care fusese pitulată iniţial, l-am întrebat pe el: "Dar abţibildul? Ăla de se pune-n geam." Cică nu înţelegea, auzi, şi-mi tot arăta hârtia pe care-o ţineam în mână. Un alt român, mai umblat prin Bulgaria ca mine, încerca să mă convingă că nu se mai dă chestia aia de lipit pe parbriz de mult. I-am lăsat pe amândoi să se convingă reciproc, iar eu am aşteptat răbdătoare, calmă, detaşată, să vină doamna să-mi aducă pelicula. N-o să credeţi, dar după rovignetă era plecată. Cică... În mintea ei, probabil, aştepta ca fraiera (de mine) să plece fără obiect ca pe undeva, pe drum, să mănânce şi bărbat'su, poliţist la circulaţie probabil, un cozonac cu nucă şi cacao. Să mai spun că românului nostru i-au crescut dioptriile când a văzut că rovigneta "se dă în continuare"?!

Cu centura la locul ei şi cu socotelile încheiate, ne-am aşternut la drum: pe şosele ok - muuult mai bune decât tentativa aia de autostradă A1 cu care ne lăudăm de 30 de ani, pe lângă lanuri lucrate - nu vezi o bătătură de pământ lăsată în paragină, pe sub un cer fără pic de nori - deşi în România începuseră ploile potopului, respectând indicatoarele de viteză pentru a nu-i da ocazia Ciocan-ului bulgar să spună despre noi că suntem indisciplinaţi în trafic.

Am observat cu plăcere cât de mult s-a dezvoltat infrastructura în Bulgaria - numărul de benzinării a crescut exponenţial, mai găseşti şi câte-un chioşc sau o bodegă unde să-i rezolvi pe cei care ţipă-n gura mare "mama, pipi! mama, pipi!", însă ce te scoate din minţi este nehotărârea celor care au pus indicatoarele de viteză: 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - şi o ţin tot aşa, din 5 în 5 km, preţ de vreo 50 în total. Nici la indicatoarele de direcţie nu excelează, deşi numărul acestora a crescut şi el, parcă ceva mai mult decât cel al benzinăriilor. Dar tot nu sunt îndeajuns.

Am trecut relativ uşor de Varna şi am nimerit într-un final în Nisipurile de Aur. Aici am luat-o pe o alee la dreapta, mergând fără să ştim unde şi fără să vedem pe cineva care ne-ar putea ajuta. Am intrat din greşeală într-o parcare, iar domnul de la securitate s-a tot tras aproape de noi, semn că nu prea aveam ce căuta pe-acolo. Era deja momentul să-mi dovedesc cunoştinţele de bulgară: "Dobro utro", îi spun, după care adaug repede "Hotel Kempinski?" Omul, fericit şi mirat nevoie mare că o româncă vorbeşte atât de bine bulgara (mă mirat şi eu la fel ca el!), a început să dea din mâini în câteva părţi, meritând cu prisosinţă un "Blogudaria" de la mine.

Şi nu, nu i-am zis nimic de blog. Eram de fapt la două colţuri de stradă de hotel.

Vacanţă în Bulgaria. Pasul 1: rezervarea

Decizia fusese luată în unanimitate: litoral, Bulgaria. Au urmat dezbaterile: 1/ în Nessebar am mai fost, ne-am simţit bine, mai putem merge încă o dată; 2/ am tot citit despre Balcic, toată lumea spune că e frumos, mergem în Balcic?; 3/ să stăm în Nisipurile de Aur? e aproape de Balcic, relativ aproape de Nessebar, suntem cu maşina, ne putem mişca uşor.

Apoi am avut de ales numărul de stele: 4 sau 5. Cum în Balcic n-am găsit hoteluri din această categorie, am tăiat staţiunea de pe listă. Au rămas aşadar Nessebar şi Nisipurile de Aur, în fiecare dintre ele existând hoteluri din lanţul Sol Melia.

Din principiu, nu apelăm la agenţiile de turism din România, motivaţia fiind una pur financiară: nu câştigăm nimic. Dacă în orice altă ţară din lume te costă mai puţin să-ţi organizezi vacanţa prin agenţie (asta pentru că turoperatorul câştigă din volumul de vânzări), la noi e mai scump. Pentru turist. Pentru că agenţiile de turism au o practică similară librăriilor Diverta: beneficiază atât de discount-ul de volum, cât şi de adaosul comercial. Aşadar, două plinuri în rezervorul de profit al firmei, un gol mare în buzunarul clientului. Dacă nu mă credeţi, intraţi pe orice site al unei edituri (Humanitas, Polirom, Nemira, Rao) şi mergeţi apoi în librării să vedeţi preţul de la raft.

Dar să revenim la research. Am început cu Melia Grand Hermitage din Nisipurile de Aur. Am sunat, am făcut rezervarea şi am rămas cu un preţ: 216 euro camera (două persoane) pe zi, all inclusive, la care se adaugă 19 leva (cam 10 euro) parcarea maşinii. Am continuat cu Sol Nessebar Palace, preţul lor fiind de 178 de euro pentru aceleaşi servicii. Parcarea era ceva mai ieftină: 5 euro pe zi.

În Nessebar eşti cam rupt de lume, iar vestitul oraş antic este de fapt un mare fâs plin de dughene din care produsele de masă chinezeşti aproape explodează în stradă. Este şi mai departe, dar e mult mai ieftin. Deci înapoi la Hermitage pentru anularea rezervării. Spre marea mea uimire, am primit un reply cu textul "we can offer you a discount. Do you have a budget for your holiday?" Am rămas mască, dar cu fiecare minut zâmbetul îmi înflorea tot mai roz pe faţă. Cine mă cunoaşte, ştie de ce. Am intrat în jocul pe care eu îl ador: negocierea. Am răspuns că oferta pe care o am este de 160 de euro, cu detaliile de servicii incluse în tarif, adăugând că mă pot răzgândi dacă îmi fac o ofertă cel puţin asemănătoare. Iar mesajul nu s-a lăsat mult aşteptat: "164,5 euro camera deluxe cu sea view, all inclusive, taxa de staţiune inclusă, acces peste tot (piscină interioară, fitness etc) gratuit, acces gratuit la Internet în cameră şi la recepţie, etc, etc", doar parcarea se plăteşte.

Mărturisesc sincer că am mai încercat aceeaşi abordare şi în cazul unor hoteluri de trei stele, unul dintre ele din Balcic. Şi de fiecare dată, atunci când scriam "mulţumesc, am acceptat o ofertă mai bună într-o altă staţiunea", primeam acelaşi reply: "vă putem oferi un discount." Când vi s-a întâmplat asta ultima oară în România?! Asta dacă vi s-a mai răspuns la mesaj...

M-am consultat cu restul minigrupului; toată lumea a fost mulţumită; am anulat ce era de anulat în termenul legal (minim 95 de ore în avans); am furnizat restul detaliilor pentru procesarea rezervării şi ne-am pus Nisipurile de Aur în cap compas.

Cursul de schimb valutar...

... sau cum să dai 4 leva jumătate (2,25 euro) şi să câştigi 700 de euro. Atenţie: cinstit!

Am petrecut cinci zile de vacanţă în Bulgaria şi am căpătat experienţă cât dacă aş fi petrecut trei luni intense de training. "Lecţiile" au vizat managementul hotelier (rezervări, front desk, customer relations, restaurant, pool services), mediere / negociere, protecţia consumatorului şi... politică europeană, mai precis prestaţia unui comisar european.

Despre toate acestea, în zilele care urmează, în deja tradiţionalul mod: episod cu episod.

Danger zone!

Da, se poartă cu mănuşi. Cu cioburile, nu cu clienţii.

Melia Grand Hermitage Hotel, Golden Sands, Bulgaria. Avoid!

Ziua trei, păţanii noi

Credeaţi cumva c-am scăpat? Nici vorbă. Nişte cioburi - multe la număr - au inundat piscina de la acelaşi mare şi măreţ hotel de cinci stele, Melia Grand Hermitage. Piscina şi toată zona adiacentă.

Angajaţii nici vorbă să se consume, singurii îngrijoraţi de tăieturile de la mâini şi din talpă fiind turiştii. Care, de altfel, s-au şi apucat să cureţe obiectele periculoase, angajaţii hotelului fiind oriunde în altă parte decât acolo unde le era locul. Până când a fost chemat managerul hotelului, acelaşi cu care am discutat şi noi ieri...


Doamna în costum de baie ţine în mână un pahar plin de cioburi, iar animatorul (cel în tricou roşu) se crede la o şedinţă foto, în timp ce pool managerul - duduia blondă în pantaloni negri - îşi umple buzunarele cu plângeri de la clienţi.

Niciun poolboy în bazin, nici un animator în apă. Doar e "danger zone"... Mda, panoul cu această avertizare apare peste tot pe drumurile bulgarilor. O să fotografiez unul aşa, de mostră. Şi garantez că un astfel de indicator ar fi binevenit şi la piscina de la Melia Grand Hermitage.

Cine fuge de dracu'...

Iniţial, făcusem rezervare la un hotel de patru stele din Nessebar, unde mai stătusem acum vreo doi-trei ani şi ne simţisem extraordinar. For a change, ne-am decis să mergem în Nisipurile de Aur, unde am găsit - aproape la acelaşi preţ (cu vreo 15 euro mai puţin de fapt) un hotel de cinci stele - Melia Grand Hermitage.

Prima seară: pană de curent de aproape două ore; o cola plătită deşi noi am optat pentru all inclusive; aerul condiţionat din cameră nu merge. A doua zi: la micul dejun, un ospătar îi învaţă pe cei cinci picoli din subordine cum să cureţe masa (cu spray şi tot tacâmul) de faţă cu masele de turişti veniţi să mănânce; barul de la piscină e complet abandonat de barman, iar managerul hotelului îl caută disperat el fiind cel care a găsit totul vraişte; câteva ore mai târziu, lifturile o iau razna, butoanele clipocesc în neştire, iar afişajul electronic este în poziţia "--"; la masa de prânz - oase de porc de 3 cm lungime în paella (cică aşa e reţeta ne "informează" ospătarul-trainer de dimineaţă).

Deja i-am scris Comisarului european pentru protecţia consumatorului Meglena Kuneva pe blog. Mai avem de stat trei zile. Doamne ajută!