Vacanţă în Bulgaria. Pasul 2: Drumul

Există trei căi pe care le poţi urma pentru a ajunge din România în Bulgaria, pornind din Bucureşti: Giurgiu - Ruse, Călăraşi - Silistra şi Vama Veche - Balcic. Dintre toate - fiecare cu plusurile şi minusurile sale - cel mai scurt şi mai bun drum este cel pe la Giurgiu.

Nu dau detalii despre porţiunea Bucureşti - Giurgiu, ci mă duc direct la pod, mai precis înainte de trecerea acestuia. La ieşirea din ţară, ne-au fost verificate cărţile de identitate şi, după caz, paşapoartele. Am plătit apoi taxa de pod - cam 25 de lei (la bulgari, la întoarcere, am dat 6 euro sau 12 leva). Podul nu a suferit niciun fel de modernizare şi încă mai sunt porţiuni vălurite care te obligă să treci pe banda cealaltă - deşi, conform legii, lucrul acesta este interzis.

Odată ajunşi dincolo de Dunăre ne-am setat dispoziţia pe "calm, aşteaptă, nu te enerva". Cu poliţia de frontieră n-am avut de furcă, însă ştiam că la chioşcul pentru taxa lor de drum vom fi trataţi cu tot respectul cuvenit - şi cât de peiorativ o spun!!! Iar aşteptările nu ne-au fost deloc contrazise. Doamna dejurnă era pierdută şi nu s-a lăsat descoperită decât după vreun sfert de ceas. "Unde mergeţi?", zice ea. "La Nisipurile de Aur", spui eu. "7 euro", mi-a aruncat prin geamlâc. "Am leva", i-am spus cu o satisfacţie nefastă pe buze. N-a mai adăugat nimic, dar şi-a zvârlit ochii cât colo, în mâna mea. A întins-o pe-a ei şi dădea să-şi ia singură ce-i trebuia. "Cât face?", m-am ferit de degetele hulpave. "14 leva", a decretat din buzele-i glossate, în timp ce scotea chitanţa la o imprimantă de-aia veche, cu ace, primită probabil ca ajutor de la Uniunea Europeană.

Am făcut schimbul reciproc avantajos de hârtii, după care mimoza a dispărut. Între timp, s-a iţit în scaun o altă uniformă, masculinizată, şi cum doamna cu pricina se dusese în acelaşi loc în care fusese pitulată iniţial, l-am întrebat pe el: "Dar abţibildul? Ăla de se pune-n geam." Cică nu înţelegea, auzi, şi-mi tot arăta hârtia pe care-o ţineam în mână. Un alt român, mai umblat prin Bulgaria ca mine, încerca să mă convingă că nu se mai dă chestia aia de lipit pe parbriz de mult. I-am lăsat pe amândoi să se convingă reciproc, iar eu am aşteptat răbdătoare, calmă, detaşată, să vină doamna să-mi aducă pelicula. N-o să credeţi, dar după rovignetă era plecată. Cică... În mintea ei, probabil, aştepta ca fraiera (de mine) să plece fără obiect ca pe undeva, pe drum, să mănânce şi bărbat'su, poliţist la circulaţie probabil, un cozonac cu nucă şi cacao. Să mai spun că românului nostru i-au crescut dioptriile când a văzut că rovigneta "se dă în continuare"?!

Cu centura la locul ei şi cu socotelile încheiate, ne-am aşternut la drum: pe şosele ok - muuult mai bune decât tentativa aia de autostradă A1 cu care ne lăudăm de 30 de ani, pe lângă lanuri lucrate - nu vezi o bătătură de pământ lăsată în paragină, pe sub un cer fără pic de nori - deşi în România începuseră ploile potopului, respectând indicatoarele de viteză pentru a nu-i da ocazia Ciocan-ului bulgar să spună despre noi că suntem indisciplinaţi în trafic.

Am observat cu plăcere cât de mult s-a dezvoltat infrastructura în Bulgaria - numărul de benzinării a crescut exponenţial, mai găseşti şi câte-un chioşc sau o bodegă unde să-i rezolvi pe cei care ţipă-n gura mare "mama, pipi! mama, pipi!", însă ce te scoate din minţi este nehotărârea celor care au pus indicatoarele de viteză: 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - şi o ţin tot aşa, din 5 în 5 km, preţ de vreo 50 în total. Nici la indicatoarele de direcţie nu excelează, deşi numărul acestora a crescut şi el, parcă ceva mai mult decât cel al benzinăriilor. Dar tot nu sunt îndeajuns.

Am trecut relativ uşor de Varna şi am nimerit într-un final în Nisipurile de Aur. Aici am luat-o pe o alee la dreapta, mergând fără să ştim unde şi fără să vedem pe cineva care ne-ar putea ajuta. Am intrat din greşeală într-o parcare, iar domnul de la securitate s-a tot tras aproape de noi, semn că nu prea aveam ce căuta pe-acolo. Era deja momentul să-mi dovedesc cunoştinţele de bulgară: "Dobro utro", îi spun, după care adaug repede "Hotel Kempinski?" Omul, fericit şi mirat nevoie mare că o româncă vorbeşte atât de bine bulgara (mă mirat şi eu la fel ca el!), a început să dea din mâini în câteva părţi, meritând cu prisosinţă un "Blogudaria" de la mine.

Şi nu, nu i-am zis nimic de blog. Eram de fapt la două colţuri de stradă de hotel.