o Nemesis cam ciobită

dac-ar fi o sculptură, aş putea-o descrie ca fiind cam ciobită, cam murdară, cam afectată de timp şi de vitregiile vremii. toate atributele i se potrivesc perfect justiţiei noastre. doar că nu e statuie. nici icoană. Nemesis, cea care funcţionează astăzi în România, este urâtă, nedreaptă, iar mulţimea de pixeli care-o compun nu fac altceva decât să demonstreze zilnic această teoremă.

miercuri am fost chemaţi "la interogatoriu" la Tribunalul Dâmboviţa, acolo unde se judecă acum procesul de ţepuire (întâi penal, acum civil) pe care l-am deschis împotriva cinstiţilor de ţărani care ne-au vândut un teren acum vreo doi ani. şi pentru c-a fost super-ofertă, ni l-au dat şi cu trei conducte magistrale de gaze pe sub el, una cu diametrul de un metru, celelalte fiecare cu diametrul de juma de metru. motiv de mândrie, de altfel: toate gazele care alimentează Bucureştiul trec pe sub terenul nostru.

marea Judecătorie Dâmboviţa nu e mult diferită de celelalte clădiri care-o adăpostesc pe Nemesis prin ţară: dărăpănată, jegoasă, strâmtă, îh! culoarul larg de la intrare e plin de voci şi de cetăţeni. pe avocaţi îi deosebeşti fie după robă, fie după pantofii cu vârful ascuţit şi ridicat un centimetru de la sol. lume pestriţă, dar nuanţele sunt de gri şi negru, îmbâcsite de probleme şi neajunsuri. răbdătoare sau nu, populaţia venită după dreptate aşteaptă să intre în sălile de judecată. noi suntem programaţi la sala trei.

urcăm la etaj şi intrăm pe holul îngust, nespoit de când a fost ridicată clădirea, tăind fumul dens lăsat de ţigările ieftine şi puturoase. intrăm în sală şi începem sarabanda. întâi sunt interogaţi pârâţii, pe rând, de data asta fără ca unul să asculte depoziţia celuilalt. procedură ce-ar trebui aplicată şi de poliţie, când face audieri. urmăm noi. ies prima pe sală şi aştept. am timp să mă "documentez". uşile sunt vechi de când hăul, iar găurile sunt acoperite de afişe cu "nudaşpagă.ro". sub ele, trecut cu o carioca neagră, e numărul sălii: 2, 3, 4 şamd. fiecare sală de judecată are două uşi: una pentru complet, alta pentru contribuabili. prima este ferecată, deschizându-se doar atunci când intră sau iese omul cu dreptatea. dar toate au afişul pe ele. oare îl citeşte cineva? din cei care trec pe acolo, unul nu-şi aruncă ochii pe el. ori l-au văzut şi înţeles demult, ori nu-i interesează pentru că deja aplică sfatul din conţinut, ori îl consideră o metodă de acoperire perfectă a şiclelii. îmi spun, o dată în plus, că nu voi accepta să dau bani pe afişe, nu dau rezultate.

alături de mine, avocaţi şi clienţi aşteaptă să le vină rândul. o doamnă se plânge că el a fost arestat, avocata îi oferă o ţigară şi-o linişteşte. evident, orice reprezentare costă, cu cât mai multe, cu atât mai bine. eu stau în continuare. nu ştiu ce-l întreabă pe Răzvan, dar o să aflu curând, întrebările sunt aceleaşi pentru amândoi. mă plimb iar pe culoare, stau cât mai departe de uşă, să nu aud. fraieră, aş putea trage cu urechea! măcar m-aş pregăti pentru ce urmează.

sunt chemată. sala de judecată arată la fel ca una de şcoală, tot cu bănci rupte, cu pereţi cojiţi, cu oameni anxioşi ce-şi aşteaptă rândul la bară. locul e strâmt, deloc propice unui act de dreptate. oameni de la ţară, cu fruntea plecată, şuşotesc: "ce lung e procesul ăsta". merg în faţă. judecătoarea mă întreabă dacă-mi mai citeşte o dată procedura sau trecem direct la întrebări. "mai citiţi o dată", îmi cer dreptul. are o problemă cu ochii, astfel că atunci când şi-i aruncă la mine, peste ochelari, nu-mi dau seama unde priveşte. n-are încotro şi dă glas instrucţiunilor. trebuie să mă concentrez la întrebare, aşa cum este ea formulată. ok, zic şi-ncepem. nu-mi trebuie mai mult de câteva secunde să-mi dau seama că avocata pârâţilor a formulat întrebările aiurea, încercând disperată să inventeze subterfugii şi să inducă răspunsuri ce n-au nicio legătură cu desfăşurarea faptelor. una dintre întrebări sună "recunoaşteţi că în zonă se vând terenuri cu şapte euro?" "habar n-am", răspund. judecătoarea sare ca arsă: "cum vă permiteţi să vorbiţi aşa cu-n judecător?" ce-am făcut frate? ce-am zis? "îmi cer scuze dac-am încălcat vreo lege, n-am ştiut", spun. "nu e vorba de lege, există o regulă de conduită", mă admonestează ea. "v-am vorbit frumos, nu e cazul să vă enervaţi", continui. n-am cu cine, e deja nervoasă şi nu cred că sunt cauza. bolnav sistem!

terminăm cu întrebările, semnez şi plecăm. ieşim afară, la aer. e soare, e frumos, mai frumos ca-n casa lui Nemesis. aia din România, acum în Dâmboviţa.

zero tickets la Teatrul Mic

ora 10:57. sun la Teatrul Mic, am văzut că joi e programată "Alex şi Morris" şi mă gândeam să fac o rezervare. îmi răspunde centralista şi-mi face, amabilă, transferul la casa de bilete.

la celălalt capăt al firului un domn. respiră greu. îi spun la ce piesă vreau bilete şi-mi cere să revin peste vreun sfert de oră. "casiera numără nişte bani", explică el. "păi casa se deschide abia la 11", zic, "s-a schimbat programul?" "nu, dar e sus, numără bani. şi oricum, la piesa aia nu mai sunt bilete." "şi dacă sun peste un sfert de oră găsesc?", nu mă las eu. "e, nu, dar dac-o rugaţi şi dumneavoastră frumos, poate vă opreşte pentru 28." şi închide.

de fapt, pentru 28 voiam bilete. mai stau, să vedem dacă rugatul are efect.

nope, absolut niciun bilet.

mâncare sănătoasă

dacă tot s-a încălzit afară, familia noastră a luat o decizie: mâncăm mai uşor şi mai sănătos. nu că n-am mai încăpea în hainele de anul trecut - deşi avem şi pantaloni care stau cam fix pe noi - dar cine-ar rezista la o astfel de saramură?

patru caraşi proaspeţi, pescuiţi de nu-se-ştie-care pescar iscusit, au poposit fix pe grătarul din mica noastră bucătărie.

cuptorul a fost gazda unei tăvi pe care s-au aşezat de bună voie una bucată ştiucă, un chefal ministerial şi patru dorada. o adevărată şezătoare politică.

păi cu astfel de culori şi dup-un aşa ospăţ pescăresc, să tot cânţi "viine, viine priiiiimăvaaaraaa".

blog de teatru

am văzut atâtea piese de teatru încât am decis să mai deschid un ghişeu pe blogspot, dedicat exclusiv acestui subiect. aşadar, dacă sunteţi interesaţi să vedeţi care mi-s experienţele teatrale de atunci, de acum şi de apoi, vă invit pe hailatreatru.blogspot.com.

cea mai nouă scriere este despre Ultima bandă a lui Krapp, văzută aseară la Teatrul Act într-o companie regală: Prinţesa Margareta şi Prinţul Radu.

Super Profesioniştii lui Peşte, prescurtat SPP

am fost aseară la Teatrul Metropolis, v-am povestit despre piesă în postul de mai jos. înainte de aceasta, însă, am mai tras o porţie de râs în foaier, ca un preambul la gigantica ce avea să urmeze.

ajunsesem mai devreme. traficul nu fusese foarte aglomerat, deşi vineri, şi oricum promisesem să fim cu cel puţin jumătate de oră înainte de începerea spectacolului pentru a ridica biletele deja rezervate. în timp ce eu pălăvrăgeam cu doamna cu tabela, Răzvan se întreţinea cu George Ivaşcu, directorul teatrului şi o cunoştinţă mai veche de-a lui. tinereţe, amintiri...

m-am apropiat, am făcut prezentările, şi doar ce ne-am încălzit vorbele şi-a şi apărut un flăcău prezentabil ce se duce glonţ (calibru mare) la Răzvan şi începe să toarne: că el e de la SPP, c-a venit acolo pentru că premierul o să apară şi el, că vrea să intre, să vază, să cerceteze. Răzvan l-a încurajat, că "da, sigur, o să vă ajute cineva, de ce aveţi nevoie?". George era la mijloc, între doi vlăjgani, unul "profesionist", altul doar fost, dar chiar profesionist. "am vorbit cu persoana greşită", recunoaşte SPP-istul nostru. "ni se întâmplă mereu", zic eu, "dacă suntem în magazin, vine lumea la mine, în rest, se lămureşte cu Răzvan".

Răzvan e psiholog, iar la masteratul pe care l-a urmat a fost gratulat de o doamnă şi distinsă profesoară: "cu faţa asta de killer vrei tu să faci psihoterapie?" probabil că asta l-a şi atras pe SPP-istul din poveste. ce farmec are să-ţi păzeşti premierul dacă nu te duci la cel cu cea mai faţă de killer din incintă şi-i dai pe goarnă toate măsurile de siguranţă menite, nu-i aşa, să apere demnitarul şi viaţa acestuia. când îţi dai seama că ai greşit, îţi ceri scuze. e ceva omenesc.

premierul a venit, împreună cu soţia. s-au simţit bine, au râs, au aplaudat. în linişte. şi mai ales în siguranţă. cred că datorită lui Răzvan...

cei care iau viaţa prea în serios înnebunesc

o spune Valea, victima de serviciu din "În rolul victimei" de la Teatrul Metropolis. o piesă în care fiecare actor joacă cel puţin două sau trei roluri, în care râzi de te doare întregul abdomen, lucrat sau nu, în care psihologicul este dincolo de limite de comic, în timp ce moartea, de care fuge toată lumea, este prezentă în fiecare act.

Valea (Marius Manole) locuieşte, ca mai toţi tinerii din ziua de azi, împreună cu părinţii. Vlad Petreanu ar spune că suferă de lene, dar la Valea fobiile sunt problema. este perfect conştient de asta şi tocmai de aceea fuge. doar că se ascunde de propria umbră. mănâncă cu beţişoare în speranţa că până termină el, cineva a spălat deja vasele şi-l scapă astfel de corvoadă. îi este frică de apă şi tocmai de aceea se duce la piscină minţind că şi-a uitat slipul acasă. nu este lăsat să intre în bazin, dar el insistă să se arunce cu chiloţii de pe el. "pedeapsă mai mare nu există", cred cei de la administraţie, "am scăpat şi de data asta" se bucură el. şi mai are o problemă. MARE: îi este frică de moarte. este exact motivul pentru care participă la reconstituiri, iar şi iar, făcând pe victima. se vaccinează câte un pic, aşa cum singur recunoaşte, făcând lucrurile care nu-i plac pentru ca în timp acestea să nu-i placă mai puţin.

ni s-a părut grozav spectacolul ăsta, în care totul se succede ca într-un roman al lui Jeffrey Archer, în care suspansul este întreţinut de lumini şi umbre, de sunet şi de proiecţii. toţi actorii îşi fac treaba minunat. Răzvan Vasilescu, poliţistul important, joacă şi moare de parcă acum ar susţine examenul de intrare la UNATC şi trebuie să arate comisiei că-şi merită locul în bancă. Manole a reuşit să mă convingă de talentul său (l-am mai văzut şi în Iubiri interzise, citiţi aici). Dana Dogaru are câteva momente în care-ţi pune la mare încercare muşchii feţei şi cei abdominali. e bestială. Vlad Logigan mi-a plăcut de data asta, deşi rămăsesem cu o urmă de îndoială după "Ce păcat că-i curvă". nu mai are mult până să-mi câştige definitiv admiraţia.

bravo! tuturor.

oameni, lucruri şi formele lor

maratonul nostru teatral cunoaşte acum o nouă etapă: Teatrul Act. am citit multe despre acest loc, dar abia aseară am ajuns la un spectacol. deşi fusesem în spaţiul respectiv atunci când am luat biletele, nu i-am dat prea multe detalii lui Răzvan, eram curioasă să văd ce spune. "aici e bine să vin cu cei care suferă de claustrofobie, este un loc perfect pentru o expunere in vivo", a zis el. mă uit în ochii lui şi văd cum întocmeşte lista. până la urmă, e bine c-am venit la Act.

sala este la subsolul unui bloc vechi de pe Calea Victoriei. am citit undeva, pe net, că odată, chiar în timpul spectacolului, a fost un cutremur. nu vreau să-mi imaginez ce-o fi fost în stomacul celor zguduiţi. din bulevard, intri într-un gang, la capătul căruia este o uşă masivă. închisă. dar cu interfon. suni şi ţi se deschide, după care pătrunzi pe nişte coridoare strâmte şi slab luminate. nu înţelegi dacă clădirea este în renovare sau pur şi simplu se extinde spaţiul locatarilor. abia când ajungi la subsol realizezi: grinzile şi stâlpii metalici nu sunt acolo de decor, ci pentru susţinerea zdravănă a unui edificiu ce nu pare prea solid.

intrăm în sală şi ne ocupăm locurile. stăm pe băncuţe, ca la şcoală. doar masa din faţă ne lipseşte, să luăm notiţe. cotul vecinului de scaun îţi intră în coaste când acesta-şi caută prin geantă. accepţi, nu spui nimic, nici el nu-şi cere scuze, suntem acolo de bună voie, "ne expunem". banda ne roagă să ne închidem telefoanele, "din respect pentru actori". ok, aici ţi se dau explicaţii, la celelalte teatre doar ţi se recomandă. până se stinge lumina şi intră actorii, au început deja durerile de spate. incomod.

"Shape of Things", că la piesa asta am fost aseară, începe într-un muzeu. doi studenţi, el lucrător acolo, ea vizitatoare, negociază: ea a intrat în spaţiul interzis, el încearcă s-o convingă să-l părăsească de bună voie. of, şi banca asta, dacă era mai comodă mă simţeam şi eu statuie. ea îi scrie numărul de telefon pe căptuşeala hainei cu spray-ul grafitti, pregătit pentru un "statement". el se grăbeşte să plece, pentru că mai are un job. şi ea are treabă, dar totul depinde de el. şi de telefon. aşa începe proiectul de diplomă.
orice relaţie implică unele compromisuri. în "Shape of Things", însă, nu ştii care e limita acestora, mai ales că cel care renunţă mereu este el. carnea şi mintea umană sunt aici materialele de lucru, iar ea manipulează cu bună ştiinţă. de dragul artei. cum orice sacrificiu aduce beneficii, noul lui look începe să atragă simpatia fetelor, dar şi invidia prietenilor. câţi mai sunt, pentru că se poate renunţa şi la ei.

nu afli ce notă primeşte studenta pentru sculptura ei naturală, dar vezi că sunt oameni care, auto-intitulându-se artişti, nu pun suflet în ceea ce fac. doar scopul scuză mijloacele... şi pleci întrebându-te dacă actul în sine a fost creaţie sau disecţie.

mi-au plăcut foarte mult Şerban Pavlu şi Irina Velcescu. amândoi au fost foarte, foarte naturali. Mihaela Sârbu a fost bună doar în monologul final, iar Vlad Zamfirescu, despre care-am citit multe lucruri de bine, nu mi-a confirmat aşteptările. i-am apreciat jocul doar în două scene: cea de pe peluză, când îşi fereşte locul operat de frică să nu fie lovit, şi în ultima discuţie purtată cu sursa metamorfozei sale.

inflaţie de 66 000%

rata anuală a inflaţiei din Zimbabwe a atins 66 212%, după ce s-a triplat în decembrie. The Press Association spune că, deşi este cea mai mare inflaţie din lume, aceasta reprezintă doar jumătate din cât au calculat-o experţii independenţi, adică 150 000%.

ştirea toată aici.

"Noiembrie" e spre sfârşitul anului

în calendar, luna noiembrie îşi are locul spre sfârşitul anului. nu-i chiar cea din urmă, aşa cum piesa de teatru "Noiembrie" nu este ultima în care joacă Olga Tudorache. dar este una spre final. acesta să fie şi motivul pentru care actorii tot potriveau ceasul? să-l fi dat ei, oare, mereu înapoi?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrul Naţional din Bucureşti

Olga Tudorache joacă alături de studenta sa, Cecilia Bârbora. respectul şi variaţiunile sale au licărit în ochii lor, dar aici dragostea era cea care trebuia să transpară. rolul de actriţă-mamă nu o prinde foarte bine pe Olga Tudorache, ea interpretând excelent ca mamă de voievozi. autoritatea a fost întotdeauna un atribut al ei şi încă este valid, chiar şi la vârsta atât înaintată.

am citit că scenariul a fost scris special pentru ea. scris cu sfială, aş spune eu, pentru că un text bun ar fi scos din Olga Turodache mai mult, adică exact ce aşteptam de la o mare actriţă. piesa nu este slabă, dar nici nu ne-a dat pe spate. dacă vreţi s-o vedeţi, setaţi-vă aşteptările pe poziţia "mediu".

şi actorii mor, nu-i aşa?

dacă nu sunteţi pregătiţi să plângeţi cu toate lacrimile din cămară şi să râdeţi în timp ce vi le înghiţiţi, nu mergeţi la piesa asta. ce ironie, când suntem copii ne dorim să creştem cât mai repede, dar când ajungem la maturitate şi ne privim viitorul în ochi, plângem. abia atunci conştientizăm ce ne-am dorit şi ce-am primit de fapt.

vine o vreme, în viaţă, când tot ce spui despre tine este la timpul trecut: "am fost", "am făcut", "am greşit", "ar fi trebuit să...". nu este o perioadă tocmai fericită, mai ales dacă eşti singur, fără o leţcaie în cont şi fără un sprijin lângă tine.

"Arlechinul" este, în viziunea Teatrului Naţional, un cimitir al elefanţilor, un loc în care fostele "cele mai" (frumoase, adorate şi răsfăţate actriţe) vin să-şi petreacă ultima perioadă din viaţă. sau să intre pe o nouă scenă...

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

marile doamne ale scenei şi ecranului, mare sau mic, îşi pun la un loc talentul ieşit din comun şi ilustrează perfect viitorul atât de prezent şi tinereţea din bătrâneţe. este o poveste sau este viaţa însăşi? imaginea din oglindă e pură imaginaţie sau este reflectarea propriului chip?

Tamara Buciuceanu-Botez, Rodica Popescu-Bitănescu, Simona Bondoc, Aimee Iacobescu, Ioana Bulcă şi revelaţia spectacolului, Raluca Zamfirescu (care este pur şi simplu senzaţională), vă vor stoarce ochii şi vă vor face să zâmbiţi, întrebându-vă: eu cum naiba o să arăt şi ce dracu` mă fac?

într-un spectacol pe care este păcat să-l pierdeţi.

spor la pupat

"Unele poveşti de dragoste s-au transformat în liste lungi de cumpărături". (Salman Rushdie, Harun şi Marea de Poveşti)

sumarul executiv al unei săptămâni teatrale

am trecut printr-o săptămână de concediu (şase zile plus două weekenduri) în care am văzut şapte piese de teatru şi-un film. "tur de forţă", îmi spun apropiaţii. "puteam face mai mult", îmi zic eu. aşa că urmează alte zile/săptămâni în care voi continua turneul. vineri avem în plan "Aşteptând la Arlechin", la TNB, sâmbătă mergem la "Noiembrie" (TNB), pentru ca de săptămâna viitoare să schimbăm destinaţia şi abordările: marţi avem în agendă "Shape of Things" (Act), vineri "În rolul victimei" (Metropolis), iar sâmbătă "Ultima bandă a lui Krapp" (Act). luna se încheie tot la Act, ultima în programul lunii fiind "Capra sau cine e Sylvia". şi le-am înşirat pe blog pentru mine, ca să nu uit, nu ca să mă dau mare, da? să nu aud comentarii.

dincolo de impresiile mai mult sau mai puţin cultural-exprimate şi care n-au absolut nicio pretenţie de mari sau tari cronici, aş mai avea de aşternut câteva observaţii. nu sunt nici laude, nici critici, ci doar picături care strică sau, dimpotrivă, contribuie la senzaţia de bine de la finalul actului cultural.

aşadar, îmi place să merg la teatru. recunosc. în plus, nu sunt genul de vulpe care se străpezeşte la struguri fără a pune limba pe ei. eu nu pot spune despre o piesă de teatru că e bună sau că nu-mi place decât dacă am văzut-o. părerile altora sunt ale altora, fiecare individ intrând în sala de spectacol cu propriul bagaj şi traducând mesajul transmis pe scenă în funcţie de conţinutul valizei, de starea în care se află şi de permeabilitatea sufletească.

dar tre' să zic şi de rău. pen'că mă supără foooarte tare măgăria celor ce nu vor, dom'le, şi pace să-şi închidă naibii sculele alea mobile de sunat şi de vorbit. ba când îi mai şi aud pe câte unii că răspund în timpul spectacolului, mă apucă toate cele. tare-a fost Dorina Chiriac la premiera "Opposites Attract": tocmai îi sunase telefonul unei doamne (mama Dorinei, dacă nu mă-nşel) şi biata femeie a răspuns, ba mai şi răcnea că nu poate să vorbească. în timpul ăsta, replica Dorinei era "Doaamne, Doaaamne, Doaaaaaamne". la ţanc! cred că scena trebuie păstrată, chiar dacă iniţial nu fusese inclusă.

apoi, sunt cocoanele şi coconii care vin târziu şi intră buluc peste cei respectuos aranjaţi pe scaune, fără a se sinchisi nici de nevoia actorilor de a intra în rol, nici de dreptul fix egal al celor ce-au dat bani pe bilet să se holbeze liniştiţi la scenă. şi asta chiar dacă sunt spectacole ce încep cu întârziere. că na, şi lumiştii, şi plasatoarele ştiu că mai "vine" câte unii la trecute fix, fin'că "n-a" găsit bieţii loc de parcare.

şi mai există o specie care mă atrage în mod deosebit: grupa mall. adică cei ce-şi cumpără hrană sănătoasă (chipsuri, pufuleţi şi alte ronţăitoare-foşnitoare) şi încep să crănţăne-fâşâie cât e piesa de lungă. şi pentru că rumegatul dăunează auzului, îşi întreabă vecinii de scaun "ce-a zis ală, bă, că n-am înţeles?"

nu vreau să termin fără a pune-o vorbă şi la teatre: oameni buni, faceţi ceva cu toaletele. sunt cu număr, adică puţine, iar pauza e scurtă şi rămâne lumea neterminată. şi-apoi, de te prinde vreun râs din ăla bun, nu rişti să faci pocinogul? că nu te ţine nici pân'la pubelă, nici pân'la final dac-ai băut o sticlă de suc. zău aşa.

păcat de curvă, dar pisica?!

acum, nu că sunt rea, dar pisica făcea parte din recuzită? sau din distribuţie? că nu prea am înţeles rolul traversării scenei de către dânsa fix într-un moment de intensitate maximă pentru actori. bine, bine, şi pentru spectatori. iar blana era cam zbârlită, deci sigur ea, cel puţin, a trăit momentul.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Bulandra

în "Ce păcat că-i curvă" de la Bulandra, o soră şi-un frate (foto) cad în păcat. mare de altfel. tatăl, naiv, habar n-are ce se întâmplă sub propriul acoperiş. şi dac-ar ştii, n-ar crede. duhovnicul, însă, se transformă în călău şi judecă, iar toţi ceilalţi - lumea - bărfesc şi uneltesc.

mi-au plăcut, în ordine: fratele Bonaventura (Cornel Scripcaru), Vasques (Claudiu Stănescu), pisica, Giovanni (Vlad Logigan), Annabella (Emilia Bebu) şi nunţiul papal (Marius Chivu). am mai apreciat regia, decorurile, luminile şi efectele sonore. nu ştiu cui aparţine ideea realizării ploii, dar a fost mai mult decât originală.

este o piesă lungă (cam patru ore), amănunt demn de luat în calcul. este pauză, dar suficient de scurtă pentru a nu face faţă cozii de la toaletă.

o istorie a comunismului prost povestită

este prima dată când ne întoarcem acasă fără a avea nimic a ne spune. am plecat de la Naţional, unde am văzut "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal" şi până la Operă nici eu, nici Răzvan, n-am scos un cuvânt.

îmi aduc aminte că, înainte de 1989, spitalele de boli psihice erau pline de persoane inteligente, culte, rafinate. ba atunci când simţeau că li se coace ceva, nu puţini erau cei ce se pensionau pe caz de boală mentală. un spital specializat era un refugiu. tocmai de aceea nu văd de ce punerea în scenă nu a redat nimic din calităţile celor ascunşi lumii. în afara bigotismului pe care îl manifestau câţiva indivizi faţă de un conducător mult-iubit, nimic. NIMIC.

un Claudiu Bleonţ care m-a dezamăgit - este la ani lumină de rolul senzaţional din "Harap Alb", o Florina Cercel care-şi pierde vocea şi nici nu ţine minte, nici nu poate să-şi joace rolul de beţivă, o Medeea Marinescu care n-are nicio vină că face parte din echipă şi mulţi alţii care... erau şi ei prezenţi pe scenă.

una dintre cele mai slabe, ca să nu zic proaste, piese de teatru văzute de noi.

sâmbătă, duminică, luni

masa duminicală este cel mai bun pretext pentru o prespălare, spălare şi clătire zdravănă a rufelor în familie. specialitatea casei este întotdeauna prilej de dispută, iar atunci când bucatele gătite de noră sunt apreciate şi lăudate de tata-socru, mama-soacră îşi modifică radical comportamentul faţă de soţ. nu îi mai calcă cămăşile, nu îi mai pregăteşte hainele de dimineaţă, nu îi mai face poftele. şi domnilor, nu cumva să nu apreciaţi mâncarea făcută de nevastă, că v-aţi dat foc la valiză. supărarea durează şi luni de zile şi clar n-o să aveţi habar de unde vi se trage.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Sâmbătă, duminică, luni" de la Naţional este o piesă excelentă, alertă, jucată formidabil. încă o dovadă că "generaţia de aur" nu a fost poleită degeaba. merită citaţi Costel Constantin, Matei Alexandru, Ileana-Stana Ionescu, Cecilia Bârbora, Traian Stănescu, Marius Rizea.

ce ne opreşte să iubim?

oameni deosebit de inteligenţi, trăiesc într-o ţară care este poate cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: Japonia. o cultură pe care o înţelegi cu greu, indiferent câte cărţi ai citit şi câţi japonezi ţi-au trecut prin raza vizuală de-a lungul peregrinărilor internaţionale. turistul japonez are, de obicei, o vârstă înaintată. dar nu cumva sunt tot mai puţini şi tot mai bătrâni cei ce zburdă liberi prin lume cu aparatele agăţate de gât?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Iubirile interzise" de la Naţional îţi înfăţişează labilitatea psihică a (încă) tânărului japonez. mai munceşte acesta până moare? nicidecum. se schimbă şi acolo mentalităţi.

două poveşti
o prea-frumoasă fostă gheişă (Hanako) frânge tradiţia şi se îndrăgosteşte. este cumpărată de o pictoriţă (Jitsuko) in her 40s. aceasta sfârşeşte prin a se înamora, la rândul ei, de bunul achiziţionat. egoismul şi dorinţa de a-şi apăra binele propriu este mai presus de nevoile şi de dorinţele altcuiva, iar pictoriţa a învăţat cum să-şi apere liniştea. boala psihică a gheişei o scuteşte de neplăceri şi îi redă încrederea că nimeni şi nimic nu-i poate lua bibeloul din casă.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

cea de-a doua este a unui frate ce-şi exploatează sora. cine este victima? cine este fericit? cine iubeşte cu adevărat? cum să defineşti sentimentele ilustrate? sora (Fumiko) este dispusă să sacrifice orice numai să-şi vadă fratele (Yuichi) fericit. îşi vinde trupul, fără a-şi mânji sufletul. renunţă la orice bun şi se lasă calcată în picioare fără a fi victimă. dar "totul" nu este suficient pentru bietul frate care ajunge să-şi ucidă sora, ba chiar să-şi împingă iubita spre suicid, sperând că mintea sa bolnavă va înceta să-l mai chinuie. un Marius Manole care joacă excelent şi o Carmen Ungureanu care spune multe în extrem de puţine cuvinte.

o piesă minunată.

Aliens vs Predator 2

prost, prost, prost. cei doi maimuţoi ajung pe pământ şi îşi continuă lupta. bieţii muritori nu înţeleg ce li se întâmplă, asistând neputincioşi la genocid. băiatul de la pizza nu mai ştie cu cine se luptă: cu eternul rival-coleg de şcoală, pentru blonda cu picioare lungi, sau cu fratele lui, pe care trebuie să-l convingă că aparenţele înşeală şi că nu el e băiatul rău, ci băiatul rău e rău.

soldatul american, universal salvator, nu mai e un el, ci o "soldată". ea ştie şi să conducă TAB-ul, şi să piloteze elicopterul, pentru a-şi salva fetiţa care-a primit în dar un binoclu cu infraroşu. cu ăsta l-a văzut pe monstruleţul care i-a păpat tăticul.

reprezentantul guvernului american e depăşit de situaţie, aşa cum este şi garda naţională, neavând altă alternativă decât aceea de a bombarda zona. parcă am mai văzut asta într-alt film. din cauza grevei scenariştilor, realizatorii or fi apelat, poate, la o "ready-made solution".

want my money back. NOW!

Opposites Attract. Really?!

pe cât de liniştită mi s-a părut piesa de ieri, pe atât de zbuciumată a fost cea din seara asta. n-o să înţeleg niciodată de ce tinerii noştri actori vor să ne convingă de capacitatea plămânilor şi de potenţa corzilor lor vocale. mă rog, fiecare generaţie cu argumentele sale. încă mai dezbat cu Răzvan ce i-a plăcut lui şi nu mi-a plăcut mie. rămân totuşi pe poziţii: piesa nu m-a convins.

dragostea din "Sorry" (rusească) diferă foarte mult de cea din "Opposites Attract" (americană). cea de-a doua, tradusă şi pusă în scenă de Piersic junior, este pe cale să ajungă şi în România, ţară ce pare să se americanizeze mai mult decât ar fi normal.

amalgamul de experienţe povestite nu face decât să reflecte relaţiile de cuplu disfuncţionale. ceartă urmată de sex nebun, relaţii între colegii de serviciu, sex cu ochii pe ceas, relaţii extraconjugale, iubiri imposibile - vă sună cunoscut? asta vi se arată şi în piesa de faţă. fraţilor, ferea, în curând vine beleaua şi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. măcar americanii au terapia inclusă în asigurările de sănătate, noi...

Sorry sau ce nu pot cumpăra banii

scuzele sau iertarea tind să dispară din vocabularul orăşanului încercat de stres. tocmai de aceea, piesa "Sorry" de la Bulandra e ruptă, parcă, de normal. este atât de frumoasă, de liniştită, de bine interpretată încât mai că te ia somnul. umorul bine plasat printre replici te ţine treaz şi-ţi aminteşte că hazul de necaz este o formă rudimentară de psihoterapie.


este un spectacol în care nu se ţipă, nu se înjură, iar personajele nu se dezbracă, deşi undeva se distinge parcă tentaţia de-a o face.

totul inspiră dragoste. o iubire care are un preţ, mai ales că ea s-a născut şi ar putea fi înmormântată în Rusia. preţul, însă, nu are ca unitate de măsură banii, ce par să nu-i lipsească lui Iuri (Ion Caramitru). dar ei, banii, indiferent de culoarea şi volumul lor, n-o impresionează pe Inna (Mariana Minuţ). cu ei poţi cumpără un certificat de deces, poţi capta atenţia şi favorurile corupţilor-săraci, dar în niciun caz nu-ţi permit accesul la fericire.

No one sau nimeni decât altul

n-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".


melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.

povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.

umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.

dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.

este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.

vacanţă, mică vacanţă

anul trecut am aşezat concediul la rubrica "opţionale", aşa că m-am trezit acum, la început de an şi când toată lumea se apucă de muncă, nevoită să-mi iau resturi de zile libere.

Răzvan munceşte şi singura posibilitate de a simţi că sunt cu adevărat liberă este să mă plimb - sper eu cu folos - prin Bucureşti.

am decis să merg la teatru, la film, la muzee, să fac exact ce-aş face dacă m-aş afla într-o altă capitală. am luat bilete la Teatrul Metropolis (No One şi Opposites Attract) şi la Bulandra (Sorry şi Ce păcat că-i curvă), am acceptat să merg cu Răzvan la Aliens vs Predator 2 şi să mai rezolv din problemele administrative (ex plata impozitelor datorate măritului stat).

CU back in one week.