Brindisi

Unul dintre poliţiştii ONU pe care i-am cunoscut în Brindisi mi-a spus un banc. "De ce patrulează întotdeauna poliţiştii în formaţie de trei? Unul ştie să scrie, unul să citească, iar celuilalt îi place compania intelectualilor."

Cei ce ştiu să citească, pot găsi aici detalii despre oraşul de la malul Mării Adriatice.

Pentru toţi ceilalţi, iată mai jos oraşul fără de cuvinte.

Nicăieri nu-i [mai bine] ca acasă

Nu mi-a trebuit mult să observ că m-am întors în România: bagajul mi-a fost spart, câteva lucruri mi-au fost furate (nimic important, mici cadouri, dar numai faptul că cineva mi-a umblat în bagaje îmi repugnă), iar taximetristul (compania Taxi Leone) nu pricepea de ce atunci când conduce trebuie să ţină mâinile pe volan. Când l-am rugat s-o facă, mi-a întors o privire uimit-agresivă, urmată de textul „lăsaţi-mă-n pace, conduc de zece ani, ştiu eu ce fac.” Afirmaţii precum "sunteţi tânăr, e păcat", „sunt pasager şi vreau să mă simt în siguranţă”, „scuze, dar eu aşa ştiam că se conduce, ţinând volanul cu mâinile” n-au făcut altceva decât să înrăutăţească situaţia: acum aveam nevoie şi de o demonstraţie că se poate. Am ajuns acasă cu bine, deci omul avea dreptate.... Asta nu înseamnă, însă, că drumul mi-a fost lin...

Pe unde-am fost de fapt şi ce-am făcut, în posturile următoare.

La sinistra

În italiană, "la stânga". În română: redare fidelă.

Am petrecut o săptămână în sudul Italiei, mai precis în Brindisi, la un training de procurement (achiziţii, licitaţii), organizat într-una dintre cele mai mari baze din Marea Adriatică. Am plecat cu emoţii, am venit şi cu dezamăgiri, şi cu bucurii, şi cu lucruri învăţate. Principalele dezamăgiri vin de aici, de la faptul că n-am avut altă opţiune decât să zbor cu Alitalia şi de la diferenţa majoră dintre numărul de stele plătit la hotel şi cel existent în realitate.

Dacă i-aţi auzit pe mulţi români plângându-se de Alitalia, să ştiţi că n-o fac degeaba. Au oamenii ăştia o reputaţie... şi încă-n toată lumea. Am plecat din Bucureşti cu întârziere, am plecat din Roma cu întârziere, la întoarcere am fost chemaţi la poarta de îmbarcare pentru a fi anunţaţi că vom pleca cu o întârziere de o oră, pentru ca la Roma - după ce am făcut un tur al porţilor de îmbarcare, ce se schimbau ca ciorapii (întâi 27, apoi 29, pentru ca în final să plecăm de la C21) - să avem... altă întârziere.

În ora petrecută la întoarcere pe aeroportul din Brindisi vorbeam cu colegi din toată lumea: India, SUA, Nepal, Rusia, Portugalia, Iordania, Turcia, Timorul de Est, Georgia, Liberia, Ciad etc, chiar şi Italia - toţi ştiau că atunci când zbori cu Alitalia, trebuie să-ţi iei la tine un schimb-două, pentru că dacă nu fac grevă, pierd bagaje, iar dacă le găsesc, oricum e prea târziu. Nu ţi le aduc ei, te plimbi tu după ele. Scuze? Nu există în vocabularul companiei. Iar Alitalia continuă să opereze.

În ceea ce priveşte hotelul, dintre toate opţiunile prezentate de organizatori, Majestic ni s-a părut a fi cea mai bună. Ca şi locaţie, a fost perfect - situat vis-a-vis de gară, lângă staţia de autobuz dinspre/înspre aeroport, foarte aproape de centru (nu că oraşul ar fi extrem de mare), iar zona este curată şi liniştită, lucru neobişnuit pentru un hotel situat aproape de o gară.

În cele patru stele intra o cameră de vreo 10 mp, cu o curăţenie de bază (mocheta a fost aspirată în prima zi şi gata, aşternuturile şi prosoapele nu s-au schimbat la faţă în intervalul specificat), uşa de la baie scârţâia îngrozitor, iar duşul... E, cu duşul este o poveste întreagă. Imaginaţi-vă că ar trebui să vă spălaţi într-un spaţiu fix egal cu un frigider, fără pic de loc de manevră şi în care mai există şi o baterie de care te poţi lovi dacă te întorci cumva. Clar: nu am fost la cursuri de yoga şi de aici mi s-a tras. Am ales, pe cât posibil, să nu mă învineţesc, pentru c-aş fi avut de dat explicaţii acasă, dar credeţi-mă pe cuvânt că mi-a fost aproape imposibil să scap neciupită.

Miguel, un poliţist american nu foarte mare ca stat, dar suficient de solid încât să aibă dificultăţi în a se răcori, ne povestea cum a reuşit să supravieţuiască: intra în cabină, se uda, ieşea să se săpunească, intra la loc să se clătească, iar ieşea să-şi mai dea cu gel de duş, iar intra să se clătească. Era într-o formă fizică excelentă, iar sportul ăsta cu duşul, practicat de câteva ori pe zi, l-a ajutat în mod cert să şi-o păstreze. Dincolo de hazul copios, dar de nevoie, mă gândeam ce bine a făcut Răzvan că n-a venit cu mine de data asta. El nici măcar n-ar fi putut să se ude, duza neavând furtun, deci neputând fi mişcată din loc.

Când am ajuns la recepţie, am găsit nişte oameni relativ binevoitori, care vorbeau două-trei boabe de engleză şi care auziseră de România sau de români ("Oameni buni românii". "Mulţumesc, i-am răspuns recepţionerului cu părul alb, cred că sunteţi unul dintre puţinii italieni care cred lucrul ăsta"), doar că le-am stricat rapid impresia în momentul în care am cerut un fier de călcat. "Nu avem aşa ceva". "Bine, zic, dar sunteţi hotel de patru stele, ar trebui să aveţi un fier". "Ne daţi nouă hainele, vi le ducem la curăţătorie, le spală, le calcă, vi le aducem înapoi." "Şi nu costă?", întreb. "Ba da", şi-mi spune preţul. N-am înţeles exact, că italiana mea era mai proastă ca engleza lui, dar mi s-a părut puţin cam mult. "Nu, mulţumesc, vreau fierul şi-mi calc singură." "Cereţi la manager sau la Uniunea Europeană." Aşadar, cer pe această cale Uniunii Europene nu să-mi dea mie fierul de călcat, ci să-i oblige pe hotelierii italieni să ofere serviciile în conformitate cu numărul de stele afişat.

M-am simţit răzbunată la puţin timp, pentru că în seara respectivă Italia juca la campionatul european contra Spaniei, iar cei din urmă au câştigat meciul. Oare spaniolii au fier de călcat la recepţie?!

Calendar al grevelor din Italia

Cine-o fi fost cel care-a spus că nevoia te-nvaţă?!?! Acuma, dacă tot ştiu că păzitorii spaţiului aerian din Italia vor să intre-n grevă, deci sunt pregătită să stau pe aeroport ore fără număr, măcar să ştiu la ce să mă aştept.

Şi, tot căutând, pe Internet aflu că în cizmă grevele sunt ca şoselele noastre: un fenomen constant şi iremediabil. Atitudinea italienilor faţă de problemă e similară cu a noastră: "şi, unde-i ştirea?"

Aşadar, dacă v-aţi planificat să mergeţi vara asta în Italia, poate n-ar fi rău să aruncaţi un ochi aici. Se pare, totuşi, că italienii nu sunt chiar atât de spontani şi îşi planifică din timp grevele (o fi, poate, o chestie legală).

O călătorie cu-n început incert

Săptămâna viitoare ar trebui să fiu în Brindisi. De zburat, ar trebui să zbor cu Alitalia. Emoţiile au existat undeva, în străfundul sufletului, ştiind cât de unreliable este această companie aeriană, aflată în pragul falimentului.

Numai că greva nu poartă doar numele "Alitalia". Tocmai ce-au anunţat la Antena 3 că toate aeroporturile din Italia sunt închise. Cauza? Controlorii de trafic, care-au pus şi ei de-o grevă mică.

Lecţia învăţată în urmă cu trei ani, când am plecat spre New York cu o întârziere de trei ore din cauza unei ameninţări cu bombă pe Schiphol (Amsterdam) îmi prinde bine din nou: asigurare, asigurare, asigurare. De călătorie.

Emoţiile, nervii şi revolvarea acestora în posturile următoare. Se pare că drill-ul e pe bune, iar cunoştinţele de stress management prinse de la Răzvan vor fi puse la încercare mai repede decât mi-aş fi imaginat.

Enjoy!