Plimbări printre cuvinte

Plimbarea de duminică, din Herăstrău, s-a terminat astfel:

Preţuri speciale (mai mici chiar şi decât cele de pe site). Deocamdată, cartea din geantă este:

Am cumpărat-o după ce am văzut piesa, am răsfoit-o, iar acum m-am pus pe aprofundat.

Crima lui Selb, Bernhard Schlink

Imediat ce am terminat Cititorul i-am făcut lui Schlink o nouă programare. Aveam deja cumpărată Crima lui Selb, dar după seria neîntreruptă Ian McEwan (Amsterdam, Grădina de ciment, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Câinii negri, Copilul furat, Mângâieri străine şi Inocentul) am decis să fac o pauză între două cărţi scrise de acelaşi autor.

Selb este un detectiv particular cam încet în reacţii, după cum el însuşi mărturiseşte. Întâlneşte din întâmplare un bancher care-i oferă un caz: să-l găsească pe investitorul anonim care salvase banca în urmă cu ani de zile de la faliment. Selb nu prea reuşeşte să afle cine este investitorul misterios, în schimb se trezeşte aruncat în vâltoarea unui şir întreg de incidente: aparenta sinucidere a unui arhivar bătrân; descoperă că bancherul care l-a angajat conduce o instituţie implicată în spălarea de bani; pe parcurs, la uşa lui Selb apare şi un fiu de-al său - de care Selb nu avea cunoştinţă -, "neîntrecut în urmărire", care încearcă mai degrabă să-l ajute decât să-l concureze. Pe parcursul investigaţiei, descoperi alături de Selb că şi nemţii, şi evreii au ieşit destul de şifonaţi din criza economică sau că atunci când nimereşti între două bande rivale, rişti s-o iei pe coajă de la ambele tabere chiar dacă nu ţii cu nici unii, nici cu alţii.

Cartea este împărţită în trei secţiuni având 23, 14, respectiv 21 de capitole foarte scurte (5-10 pagini fiecare), ceea ce-o face deosebit de uşor de citit în mijloacele de transport în comun. Are un ritm alert, un umor fin, acţiune, informaţie, e bine tradusă (Herta Spuhn), iar pentru cei care fac parte din clubul Polirom preţul este imbatabil: 4,99 lei.

Am reţinut:

Pe vremuri credeam că bărbaţii sunt cei pragmatici, iar femeile, romantice. Azi ştiu că e tocmai invers şi că bărbaţii pragmatici şi femeile romantice nu fac decât să se amăgească pe sine şi pe ceilalţi. Mai ştiu că o femeie pragmatică având şi inimă şi un bărbat romantic având şi minte sunt oameni rari şi minunaţi.

Pe gratis nu vine decât moartea

Înfrângerile nu se plătesc numai cu tot ce-ai investit într-o cauză. Fiecare din ele îţi mai ia o parte din credinţa că vei trece măcar de următoarea încercare, că vei ieşi biruitor din din următoarea bătălie, că vei reuşi să iei în piept viaţa.

Rebreanu: Adam şi Eva

Mărturisesc că mi-am făcut deja un obicei - bun, prost, nu ştiu - atunci când citesc cărţile apărute în colecţia Biblioteca pentru toţi a Jurnalului Naţional: încep cu sfârşitul, mai exact cu referinţele critice. Abia apoi merg la biografia scriitorului, parcurg prefaţa şi în continuare mă pun pe citit cartea propriu-zisă.

La fel a fost şi cu volumul Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, caz în care m-am oprit la critica lui Ovidiu Crohmălniceanu: "Cu toată ancorarea în fantastic, subiectul romanului rămâne destul de simplu, momentele succesive aducând doar o schimbare a decorului, pentru că situaţiile se cam repetă. Între ele, pasaje lirico-speculative încearcă fără prea mult succes să lege episoadele şi să împlinească lipsa unităţii organice a naraţiunii."

Wikipedia încadrează romanul în categoria "psihologic". Poate că o umbră de psihanaliză există în paginile sale, care includ şapte nuvele / poveşti de dragoste. Toate se termină la fel: bărbatul moare din cauza unei femei, sufletul său se ridică la cer şi se reîncarnează. Într-o altă epocă, într-o altă cultură, urmând de fiecare dată acelaşi fir narativ. Capitolele poartă numele celor şapte Eve: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne, Ileana),

Primele pagini descriu pasajul spre moarte al unui filozof (ocupaţie întâmplătoare?!), Toma Novac, îndrăgostit brusc şi iremediabil de Ileana. Omul este împuşcat de soţul iubitei, iar pe patul de moarte gândul care-l tulbură este "Acuma e clipa verificării supreme? Acuma ar fi să-mi retrăiesc, într-o fulgerare, toate cele şapte vieţi. Şi totuşi nu se.. Gândul se opri la mijloc, neterminat."

Am găsit tot mai dificil să citesc cartea după a treia sau a patra întâmplare, respectiv moarte. Repetiţia devenise deja obositoare şi nu mă mai atrăgea nimic, cu atât mai mult cu cât ştiam că finalul va fi irevocabil acelaşi. Singura viaţă oarecum diferită este cea a lui Hans, un călugăr educat, ucis de dragostea lui pentru fecioara Maria.

Întrebat care dintre cărţile sale i se pare mai apropiată de suflet, Rebreanu ar fi răspuns "Adam şi Eva. Acolo trec peste viaţa de toate zilele, zugrăvesc chipul de a ne dezlega de trup, e o zbuciumare sufletească pe care am trăit-o intens şi care care mi-e apropiată."

Mie mi-a plăcut cel mai mult Jar, deşi cartea aceasta a fost considerată de George Călinescu "o încercare lipsită de orice valoare artistică." Poate pentru că acolo moare femeia.

Vacanţă în Bulgaria. Pasul 3: cazarea

Am ajuns la destinaţie în jur de două (14:00) şi eram deja pregătiţi pentru o aşteptare îndelungată. Cam asta spuneau toţi românii care comentaseră prin diferite locuri: se stă mult la recepţie până să ajungi să pui mâna pe cheia (cartelă de fapt) de la cameră.

Motiv pentru care nici nu ne-am luat bagajele cu noi. Am parcat maşina după recomandările bell boy-ului, ne-am luat actele şi ne-am îndreptat spre recepţie. Aveam o mică emoţie legată de rezervare, dar aceasta a fost spulberată imediat de recepţionistă: "Camerele sunt rezervate, gata pregătite şi puteţi să urcaţi cu bagajele." Urma să revenim la recepţie la ora 3 pentru a ne recupera actele (paşapoarte, cărţi de identitate) şi pentru a ni se pune brăţara la mână.

Eram, aşadar, oaspeţii înregistraţi ai Melia Grand Hermitage, fost Hotel Kempinski.

De cum am intrat în cameră, am remarcat dimensiunile acesteia. Fotografiile redau destul de fidel realitatea. Baia, în schimb, ne-a depăşit orice aşteptări: este absolut imensă. Duşul dublu, cu picurător tip ploaie şi cu pipă normală, poate adăposti perfect două persoane, atât de grăbite ori de îndrăgostite încât să se spele laolaltă. Dacă există accese de puditate, în timp ce unul stă în baie, celălalt poate folosi calculatorul (din dotare) pentru a naviga pe Internet, accesul fiind posibil şi gratuit pentru clienţii AI.

Eu am preferat să ies pe balcon, să admir priveliştea, care este absolut superbă. Luaţi cameră cu vederea spre mare dacă vreţi să vă treziţi cu soarele în păr şi să admiraţi un apus cum doar marea poate să reflecte. Din păcate - şi probabil acesta a fost semnul că vor urma şi alte incidente - "view"-ul care se desfăşura în faţa ochilor era o urmărire a unui hoţ pe peluza hotelului. Tipul avea deja o duzină de turişti şi ospătari pe urmele lui şi era destul de confuz: dacă sărea gardul îşi rupea gâtul alunecând pe panta abruptă; dacă-şi continua fuga pe asfalt, s-ar fi întâlnit cu turiştii care se întorceau de la plajă. Aşa că a ales fuga pe iarbă. Udă fiind, aceasta s-a dovedit cea mai perfidă piedică, omul alunecând împreună cu cei doi vlăjgani care i-au sărit în spate. "Who are you? Who are you?" întreba obsesiv un ospătar. Doar că hoţul avea atâta pământ în gură încât nici ajutor nu putea să strige, dar să mai spună şi cum îl cheamă...

Eram lămurită: actele şi cardurile trebuie purtate cât mai aproape de corp, iar la piscină unul dintre noi urma să facă gardă permanentă.

Retroactivul se întoarce

Retroactiv - care se aplică unor fapte / acţiuni din trecut

"Din punctul meu de vedere, n-am să fiu niciodată de acord, dacă va depinde de mine, ca o problemă retroactivă să vină înapoi." Autor: Marian Vanghelie.

Reduceri la Victoria's Secret

Criză, criză, dar la aşa look şi la aşa preţuri, cine rezistă?

Boucle chic şi delicat (16,99$)
mătase şi caşmir (16,99$)
angora (19,99$),
iar pentru ce-a mai rămas din vară, bumbac sexy (52,99$)
şi răcoros (tot cam 50$).

Update: deşi fusesem anunţată că data livrării este 23 august (or fi ştiind şi ei semnificaţia zilei?!), lucrurile sunt deja la (aproape pe) mine. Uraaaa!

Vacanţă în Bulgaria. Pasul 2: Drumul

Există trei căi pe care le poţi urma pentru a ajunge din România în Bulgaria, pornind din Bucureşti: Giurgiu - Ruse, Călăraşi - Silistra şi Vama Veche - Balcic. Dintre toate - fiecare cu plusurile şi minusurile sale - cel mai scurt şi mai bun drum este cel pe la Giurgiu.

Nu dau detalii despre porţiunea Bucureşti - Giurgiu, ci mă duc direct la pod, mai precis înainte de trecerea acestuia. La ieşirea din ţară, ne-au fost verificate cărţile de identitate şi, după caz, paşapoartele. Am plătit apoi taxa de pod - cam 25 de lei (la bulgari, la întoarcere, am dat 6 euro sau 12 leva). Podul nu a suferit niciun fel de modernizare şi încă mai sunt porţiuni vălurite care te obligă să treci pe banda cealaltă - deşi, conform legii, lucrul acesta este interzis.

Odată ajunşi dincolo de Dunăre ne-am setat dispoziţia pe "calm, aşteaptă, nu te enerva". Cu poliţia de frontieră n-am avut de furcă, însă ştiam că la chioşcul pentru taxa lor de drum vom fi trataţi cu tot respectul cuvenit - şi cât de peiorativ o spun!!! Iar aşteptările nu ne-au fost deloc contrazise. Doamna dejurnă era pierdută şi nu s-a lăsat descoperită decât după vreun sfert de ceas. "Unde mergeţi?", zice ea. "La Nisipurile de Aur", spui eu. "7 euro", mi-a aruncat prin geamlâc. "Am leva", i-am spus cu o satisfacţie nefastă pe buze. N-a mai adăugat nimic, dar şi-a zvârlit ochii cât colo, în mâna mea. A întins-o pe-a ei şi dădea să-şi ia singură ce-i trebuia. "Cât face?", m-am ferit de degetele hulpave. "14 leva", a decretat din buzele-i glossate, în timp ce scotea chitanţa la o imprimantă de-aia veche, cu ace, primită probabil ca ajutor de la Uniunea Europeană.

Am făcut schimbul reciproc avantajos de hârtii, după care mimoza a dispărut. Între timp, s-a iţit în scaun o altă uniformă, masculinizată, şi cum doamna cu pricina se dusese în acelaşi loc în care fusese pitulată iniţial, l-am întrebat pe el: "Dar abţibildul? Ăla de se pune-n geam." Cică nu înţelegea, auzi, şi-mi tot arăta hârtia pe care-o ţineam în mână. Un alt român, mai umblat prin Bulgaria ca mine, încerca să mă convingă că nu se mai dă chestia aia de lipit pe parbriz de mult. I-am lăsat pe amândoi să se convingă reciproc, iar eu am aşteptat răbdătoare, calmă, detaşată, să vină doamna să-mi aducă pelicula. N-o să credeţi, dar după rovignetă era plecată. Cică... În mintea ei, probabil, aştepta ca fraiera (de mine) să plece fără obiect ca pe undeva, pe drum, să mănânce şi bărbat'su, poliţist la circulaţie probabil, un cozonac cu nucă şi cacao. Să mai spun că românului nostru i-au crescut dioptriile când a văzut că rovigneta "se dă în continuare"?!

Cu centura la locul ei şi cu socotelile încheiate, ne-am aşternut la drum: pe şosele ok - muuult mai bune decât tentativa aia de autostradă A1 cu care ne lăudăm de 30 de ani, pe lângă lanuri lucrate - nu vezi o bătătură de pământ lăsată în paragină, pe sub un cer fără pic de nori - deşi în România începuseră ploile potopului, respectând indicatoarele de viteză pentru a nu-i da ocazia Ciocan-ului bulgar să spună despre noi că suntem indisciplinaţi în trafic.

Am observat cu plăcere cât de mult s-a dezvoltat infrastructura în Bulgaria - numărul de benzinării a crescut exponenţial, mai găseşti şi câte-un chioşc sau o bodegă unde să-i rezolvi pe cei care ţipă-n gura mare "mama, pipi! mama, pipi!", însă ce te scoate din minţi este nehotărârea celor care au pus indicatoarele de viteză: 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - 70 - 90 - şi o ţin tot aşa, din 5 în 5 km, preţ de vreo 50 în total. Nici la indicatoarele de direcţie nu excelează, deşi numărul acestora a crescut şi el, parcă ceva mai mult decât cel al benzinăriilor. Dar tot nu sunt îndeajuns.

Am trecut relativ uşor de Varna şi am nimerit într-un final în Nisipurile de Aur. Aici am luat-o pe o alee la dreapta, mergând fără să ştim unde şi fără să vedem pe cineva care ne-ar putea ajuta. Am intrat din greşeală într-o parcare, iar domnul de la securitate s-a tot tras aproape de noi, semn că nu prea aveam ce căuta pe-acolo. Era deja momentul să-mi dovedesc cunoştinţele de bulgară: "Dobro utro", îi spun, după care adaug repede "Hotel Kempinski?" Omul, fericit şi mirat nevoie mare că o româncă vorbeşte atât de bine bulgara (mă mirat şi eu la fel ca el!), a început să dea din mâini în câteva părţi, meritând cu prisosinţă un "Blogudaria" de la mine.

Şi nu, nu i-am zis nimic de blog. Eram de fapt la două colţuri de stradă de hotel.

Vacanţă în Bulgaria. Pasul 1: rezervarea

Decizia fusese luată în unanimitate: litoral, Bulgaria. Au urmat dezbaterile: 1/ în Nessebar am mai fost, ne-am simţit bine, mai putem merge încă o dată; 2/ am tot citit despre Balcic, toată lumea spune că e frumos, mergem în Balcic?; 3/ să stăm în Nisipurile de Aur? e aproape de Balcic, relativ aproape de Nessebar, suntem cu maşina, ne putem mişca uşor.

Apoi am avut de ales numărul de stele: 4 sau 5. Cum în Balcic n-am găsit hoteluri din această categorie, am tăiat staţiunea de pe listă. Au rămas aşadar Nessebar şi Nisipurile de Aur, în fiecare dintre ele existând hoteluri din lanţul Sol Melia.

Din principiu, nu apelăm la agenţiile de turism din România, motivaţia fiind una pur financiară: nu câştigăm nimic. Dacă în orice altă ţară din lume te costă mai puţin să-ţi organizezi vacanţa prin agenţie (asta pentru că turoperatorul câştigă din volumul de vânzări), la noi e mai scump. Pentru turist. Pentru că agenţiile de turism au o practică similară librăriilor Diverta: beneficiază atât de discount-ul de volum, cât şi de adaosul comercial. Aşadar, două plinuri în rezervorul de profit al firmei, un gol mare în buzunarul clientului. Dacă nu mă credeţi, intraţi pe orice site al unei edituri (Humanitas, Polirom, Nemira, Rao) şi mergeţi apoi în librării să vedeţi preţul de la raft.

Dar să revenim la research. Am început cu Melia Grand Hermitage din Nisipurile de Aur. Am sunat, am făcut rezervarea şi am rămas cu un preţ: 216 euro camera (două persoane) pe zi, all inclusive, la care se adaugă 19 leva (cam 10 euro) parcarea maşinii. Am continuat cu Sol Nessebar Palace, preţul lor fiind de 178 de euro pentru aceleaşi servicii. Parcarea era ceva mai ieftină: 5 euro pe zi.

În Nessebar eşti cam rupt de lume, iar vestitul oraş antic este de fapt un mare fâs plin de dughene din care produsele de masă chinezeşti aproape explodează în stradă. Este şi mai departe, dar e mult mai ieftin. Deci înapoi la Hermitage pentru anularea rezervării. Spre marea mea uimire, am primit un reply cu textul "we can offer you a discount. Do you have a budget for your holiday?" Am rămas mască, dar cu fiecare minut zâmbetul îmi înflorea tot mai roz pe faţă. Cine mă cunoaşte, ştie de ce. Am intrat în jocul pe care eu îl ador: negocierea. Am răspuns că oferta pe care o am este de 160 de euro, cu detaliile de servicii incluse în tarif, adăugând că mă pot răzgândi dacă îmi fac o ofertă cel puţin asemănătoare. Iar mesajul nu s-a lăsat mult aşteptat: "164,5 euro camera deluxe cu sea view, all inclusive, taxa de staţiune inclusă, acces peste tot (piscină interioară, fitness etc) gratuit, acces gratuit la Internet în cameră şi la recepţie, etc, etc", doar parcarea se plăteşte.

Mărturisesc sincer că am mai încercat aceeaşi abordare şi în cazul unor hoteluri de trei stele, unul dintre ele din Balcic. Şi de fiecare dată, atunci când scriam "mulţumesc, am acceptat o ofertă mai bună într-o altă staţiunea", primeam acelaşi reply: "vă putem oferi un discount." Când vi s-a întâmplat asta ultima oară în România?! Asta dacă vi s-a mai răspuns la mesaj...

M-am consultat cu restul minigrupului; toată lumea a fost mulţumită; am anulat ce era de anulat în termenul legal (minim 95 de ore în avans); am furnizat restul detaliilor pentru procesarea rezervării şi ne-am pus Nisipurile de Aur în cap compas.

What is wrong with us?

Marea Britanie

Piloţii British Airways au acceptat o reducere cu 2,6 procente a salariilor ca parte a unui pachet de măsuri menit a duce la economisirea de către companie a 26 milioane de lire sterline. Asociaţia piloţilor (Balpa) a declarat că membrii săi au votat într-un procent de peste 90 la sută pentru reducere, ca şi pentru diminuarea cu circa 20% a unor prime.

România

Actul administrativ de retragere a sporului de 50% pentru solicitare neuropsihică pentru magistraţi a declanşat, în urmă cu o săptămână, nemulţumirea magistraţilor din întreaga ţară. După două zile de întrerupere temporară a şedinţelor de judecată şi în condiţiile în care ministrul justiţiei a subliniat public, de mai multe ori, că nu sunt fonduri pentru plata acestor sporuri, asociaţiile profesionale ale magistraţilor au decis suspendarea şedinţelor de judecată zilnic, pe durată nedeterminată, timp de câte trei ore.

Cursul de schimb valutar...

... sau cum să dai 4 leva jumătate (2,25 euro) şi să câştigi 700 de euro. Atenţie: cinstit!

Am petrecut cinci zile de vacanţă în Bulgaria şi am căpătat experienţă cât dacă aş fi petrecut trei luni intense de training. "Lecţiile" au vizat managementul hotelier (rezervări, front desk, customer relations, restaurant, pool services), mediere / negociere, protecţia consumatorului şi... politică europeană, mai precis prestaţia unui comisar european.

Despre toate acestea, în zilele care urmează, în deja tradiţionalul mod: episod cu episod.

Danger zone!

Da, se poartă cu mănuşi. Cu cioburile, nu cu clienţii.

Melia Grand Hermitage Hotel, Golden Sands, Bulgaria. Avoid!

Ziua trei, păţanii noi

Credeaţi cumva c-am scăpat? Nici vorbă. Nişte cioburi - multe la număr - au inundat piscina de la acelaşi mare şi măreţ hotel de cinci stele, Melia Grand Hermitage. Piscina şi toată zona adiacentă.

Angajaţii nici vorbă să se consume, singurii îngrijoraţi de tăieturile de la mâini şi din talpă fiind turiştii. Care, de altfel, s-au şi apucat să cureţe obiectele periculoase, angajaţii hotelului fiind oriunde în altă parte decât acolo unde le era locul. Până când a fost chemat managerul hotelului, acelaşi cu care am discutat şi noi ieri...


Doamna în costum de baie ţine în mână un pahar plin de cioburi, iar animatorul (cel în tricou roşu) se crede la o şedinţă foto, în timp ce pool managerul - duduia blondă în pantaloni negri - îşi umple buzunarele cu plângeri de la clienţi.

Niciun poolboy în bazin, nici un animator în apă. Doar e "danger zone"... Mda, panoul cu această avertizare apare peste tot pe drumurile bulgarilor. O să fotografiez unul aşa, de mostră. Şi garantez că un astfel de indicator ar fi binevenit şi la piscina de la Melia Grand Hermitage.

Două staţii - pac şi Mall-ul

Am plecat spre mare cu nişte prieteni care habar n-au ce înseamnă Bucureştiul şi cartierele sale. Pe drum le-am tot arătat "obiectivele" turistice, iar cu ocazia asta am descoperit şi eu ceea ce era evident, doar că ochii mei deja obişnuiţi cu peisajul nu mai percepeau: din două-n două staţii există câte-un mall.

Plaza România a fost primul pe care l-am lăsat în spate. Ceva mai încolo e aproape pe terminate Cotroceni Park - sau cum s-o numi când o fi gata. N-am încheiat cu vorba despre el şi-am ajuns la Liberty Mall-ul de pe Trafic Greu, după care - cât ai spune "hai la mare" - am şi ajuns la City Mall-ul de la Eroii Revoluţiei.

Mai spune cineva că românii o duc prost?!

Cine fuge de dracu'...

Iniţial, făcusem rezervare la un hotel de patru stele din Nessebar, unde mai stătusem acum vreo doi-trei ani şi ne simţisem extraordinar. For a change, ne-am decis să mergem în Nisipurile de Aur, unde am găsit - aproape la acelaşi preţ (cu vreo 15 euro mai puţin de fapt) un hotel de cinci stele - Melia Grand Hermitage.

Prima seară: pană de curent de aproape două ore; o cola plătită deşi noi am optat pentru all inclusive; aerul condiţionat din cameră nu merge. A doua zi: la micul dejun, un ospătar îi învaţă pe cei cinci picoli din subordine cum să cureţe masa (cu spray şi tot tacâmul) de faţă cu masele de turişti veniţi să mănânce; barul de la piscină e complet abandonat de barman, iar managerul hotelului îl caută disperat el fiind cel care a găsit totul vraişte; câteva ore mai târziu, lifturile o iau razna, butoanele clipocesc în neştire, iar afişajul electronic este în poziţia "--"; la masa de prânz - oase de porc de 3 cm lungime în paella (cică aşa e reţeta ne "informează" ospătarul-trainer de dimineaţă).

Deja i-am scris Comisarului european pentru protecţia consumatorului Meglena Kuneva pe blog. Mai avem de stat trei zile. Doamne ajută!

Când îşi bagă cometa coada...

Râsul în maşină / tramvai tinde să devină un obicei. Parol! Unii ar putea spune că totul are legătură cu Răzvan - care îmi asigură o stare de bine incredibilă -, dar eu nu m-aş hazarda. Până la urmă, citesc pe rupte. Vorba vine, pentru că după ce au fost citite de mine, cărţile s-ar putea aşeza liniştite pe orice raft de librărie, fără să ştie cineva că le-am tocat.

Motivul actual este Anul negru. Concurs de frumuseţe masculină la Stâncile Blestemate scrisă de Ismail Kadare, un albanez nominalizat de patru ori la premiul Nobel pentru literatură.

Prima parte, Anul negru, descrie o parte tulburată a istoriei albaneze pusă de Kadare sub semnul cometei.

"(...) doi francezi se apropiau fluturând un steag alb. (...) după ce întrebaseră cine este comandantul, salutaseră cu mâna la chipiu."

"- Auzi ce zice? îi şopti Doska.
- Ce? făcu Shestan.
- Cuvinte de ruşine, pe care şmecherul ăla nu le-a tradus. (...)
Ofiţerul francez continuă să vorbească, iar Doska îi făcu din nou semn cu cotul.
- L-ai auzit cum a spus din nou "vuvule"?
- Am auzit, zise celălalt. E a treia oară când spune asta.
- Cum? întrebă traducătorul.
- Este la fel ca "frichi-frichi", cum i se spune la noi trebii ăleia ruşinoase.
- Ia te uită, ia te uită.
- Vous voulez...
- Gata, îl întrerupse Shestan, ducând mâna la pistol."

Update: capitolul 15 despre rostul baclavalei în relaţiile diplomatice este foarte, foarte dulce. Eu nu mă omor cu dulciurile, deci nu pot aprecia corect dacă este la fel de dulce precum o baclava, însă am citit şi recitit capitolul respectiv cu o poftă neostoită.

Curat Sibiu!

Dacă ar fi să caut un cuvânt care să sugereze noţiunea de "oraş curat", atunci acesta ar fi Sibiu. N-o mai fi el, oraşul, capitală europeană, dar tot curat este. Şi civilizat. Cu oameni liniştiţi, relaxaţi, cu bun simţ. Cu zone pietonale extinse, cu porumbei şi fântână în piaţa centrală, cu indicatoare plasate cum trebuie şi unde trebuie, cu parcări organizate şi cu puţine maşini pe trotuar, cu covrigării multe, cu nişte gogoşi cum n-am mai mâncat demult, cu terase pline.

Un oraş fără claxoane şi înjurături, în care şoferii aşteaptă liniştiţi să traverseze toţi pietonii de pe zebră fără a ţipa "hai, mamaie, te mişti odată?!".

Restaurantele au preţuri normale (cam la jumătate faţă de ce este în Bucureşti), iar la servicii nu am de adus niciun reproş. Ba dimpotrivă, pentru că a fost un lucru care m-a frapat: mulţi dintre ospătarii care ne-au servit erau de etnie romă. După cum şi parte din personalul de la Ramada (hotelul la care am stat) reprezenta tot aceeaşi etnie. Bravo celor care muncesc şi celor care i-au angajat! Toţi cu bun simţ, gata să-ţi satisfacă nevoia... Dacă ar zâmbi ceva mai mult, ar fi perfect. Dar cred că reţinerea e mai mult o reacţie defensivă decât un comportament introvertit.

Aminteam de Ramada. Scump, foarte, foarte scump. Camera costă 130 de euro convertiţi la un curs ştiut doar de tanti Aglaia (4,34 lei/euro, atunci când Banca Naţională afişa un curs de 4,22), în condiţiile în care cada de la baie (camera 1012, dacă vrea cineva să ia măsuri) are smalţul sărit, foenul merge doar până se încinge (adică fix până când şi-ar începe de fapt misiunea), iar ca problemă generală - aerul condiţionat bate exact pe pat.

Sunt fericită că am avut timp să fac un tur al Muzeului Brukental, să mă bucur în tihnă de picturile valoroase, fie ele europene - Omul cu tichie albastră / Bărbat cu inel al lui van Eyck, Ecce Uomo de Tizian Vecello da Cadore sau Uciderea pruncilor semnat de Bruegel (pe care l-am văzut prima dată în urmă cu aproape 30 de ani la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti) - sau româneşti, să vizitez Muzeul Satului din mărginime, ba chiar să văd la lucru câinii de la şcoala de dresaj.

Dar despre câini şi cai ceva mai încolo...

Suntem nişte tâmpiţi conduşi de media dintre un bou şi un intelectual

Nu săriţi, că n-am spus eu asta. Sunt doar un mesager care culege "de pe surse" nişte informaţii. Sursele sunt incluse.

"Eu am vrut să spun: şcoala scoate tâmpiţi. Şi, în ultima clipă, am zis să nu spun această vorbă. Este o prostie ce voiam să spun. Deşi ea pe fond era corectă."

"O ţară mare poate să-şi permită şi un bou drept preşedinte, una mică are nevoie de un intelectual. Noi suntem la mijloc."

Starea drumurilor în ţară

Începe perioada de vacanţe şi fuşăreala pe şosele, deci este bine să ştiţi înainte de a pleca pe drumuri care este starea acestora.

Pe site-ul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale aveţi o pagină în colţul din dreapta-sus care vă duce spre cele mai noi informaţii / avertizări / atenţionări.

Datele din 16 iunie sunt disponibile aici.

Frumoasă-i limba ce-o vorbeşte

Google se pronunţă corect...

Viskovitz şi animalele întruchipate

Începând de luni, cartea din geantă se numeşte Eşti un animal, Viskovitz. E scrisă de Alessandro Boffa, un rus americanizat care a urmat în Tailanda cursuri de gemologie, după care s-a lansat în afaceri cu pietre preţioase.

De fapt şi de drept, Viskovitz ăsta este... mai multe animale şi insecte - un pârş de stejar, un melc, un mascul de călugăriţă, un cintezoi virtuos, un elan, un scarabeu, un porc, un şoarece de laborator (de unde şi numele cărţii: VISKOVITZ = very intelligent superior kind of very intelligent and talented zootype), un papagal din Caraibe, un peşte, un scorpion, o furnică, un cameleon, un câine.

E înconjurat de câteva personaje care-l urmăresc pe tot parcursul celor 20 de fabule: Liuba, dragostea dintâi şi din vis, "molcuţă ca o pernă şi seducătoare ca un căscat"; Zucotici (nedormit), Petrovici (Terminator) şi Lopez (telenovelist), toţi trei misogini.

Iar pentru cei care se uitau strâmb la mine atunci când râdeam singură în tramvai, iată câteva explicaţii:

Problema pe care o aveam cu Liuba era că niciodată nu dorea să facem împreună acele lucruri pe care pârşii şi pârşele le fac în vis, adică să doarmă.

Sexul? Nici măcar nu ştiam că am unul. Imaginaţi-vă cum a fost când mi s-a spus că am două. (Visko melc)

- Cum era tata? am întrebat-o pe mama. - Crocant, puţin sărat şi plin de fibre. (Visko călugăriţă)

Uneori, la fiinţa iubită te poate atrage epimerumul şi episternumul, coccisul şi scutelumul, protoracele sau, pe scurt, frumuseţea vorace şi polifagă.

"Nu spuneţi lucruri vulgare - e mai uşor să le faceţi. Nu minţiţi - fiindcă riscaţi să spuneţi adevărul."

"Da, m-am îndrăgostit şi eu o dată. Dar îţi mărturisesc că nu mi-am dat seama niciodată de cine. Nu reuşeam s-o disting niciodată de fundal." (Visko cameleon)

Definiţii utile

Recesiune =

• îndepărtare a obiectelor extragalactice de sistemul solar sau
  

• scădere a producţiei, reducere a investiţiilor etc în perioada apariţiei fenomenelor negative asemănătoare crizelor economice sau

• stagnare temporară a afacerilor sau
  

• criză.
  

Cineva a anunţat ieri că "România a intrat în criză după toate normele." Ce mă interesează pe mine este unde se duc obiectele extragalactice atunci când se îndepărtează de sistemul solar.

Social media sau "formarea continuă"

Mai am puţin şi fac doi ani de când scriu pe blogul acesta. L-am început cu ajutorul tehnic al Georgianei care a renunţat la începutul acestui an la mainimic-ul ei. Eu am mers mai departe, cu o constanţă sinusoidală. Am mai deschis un loc care a ajuns să-mi consume din resurse mai mult decât am estimat iniţial. Dar îmi şi aduce satisfacţii.

După ce am experimentat, am început să mă interesez mai în detaliu despre ce înseamnă online-ul, ce beneficii şi deservicii îţi poate aduce. Am testat şi Facebook, şi Twitter, am gustat şi din Linkedin puţintel, mai sunt încă pe câteva grupuri yahoo, ultimele fiind zone cu prezenţă mai mult decât limitată.

Ultimele trei săptămâni mi-au confirmat că cei care se ocupă de comunicare şi care nici măcar nu au auzit de social media sunt cu un picior în groapa şomajului. Schimbarea, evoluţia, dezvoltarea sunt atât de prezente în spaţiul online încât cei care s-ar apuca abia acum de învăţat ar avea oarecari dificultăţi în a ţine pasul cu studenţimea sau puştimea.

thefuturebuzz.com ne spune că la sfârşitul anului trecut

• Google înregistra 1 000 000 000 000 (nu este nicio greşeală: sunt 1 trilion sau 1 000 de miliarde) de URLuri şi 2 miliarde de căutări
• pe Wikipedia erau publicate aproape 2,7 milioane de articole în engleză, iar numărul de vizitatori ajunsese la 684 de milioane (doar în 2008)
• pe YouTube erau înregistrate 70 de milioane de materiale video, numărul de vizualizări zilnice atingând 100 de milioane
• Technorati înregistrase 133 de milioane de bloguri, numărul celor care le citesc ajungând la 346 de milioane
• Twitter a fost folosit pentru "semnalizare" de aproape 1 112 000 000 de ori (revista Time spune că 63% dintre utilizatori sunt bărbaţi)
• Facebook se laudă cu 200 000 000 de utilizatori activi din 170 de ţări

Cât de prezent e viitorul ăsta!

Micul dejun

Înainte să intru pe poarta de la birou, dimineaţă, în jur de 07:30, cineva servea (din) micul dejun. Eu nu mâncasem, dar m-am oprit să mă bucur de privelişte.

Seara, la plecare, toată lumea era sătulă: eu de muncă, mama de alăptat, iar celălalt de pui - de căldură.

Războiul din carte, războiul din cărţi

Nu pot să citesc o singură carte. Am mereu câte 2-3 începute şi le tot alternez în funcţie de timp, de stare, de subiect, de locul în care pot să citesc (acasă, cu ochelarii pe nas, sau în tramvai - situaţie în care aleg cărţi cu un font ceva mai mare).

Unele rămân la stadiul de răsfoit pentru că mă plictisesc încă de la primele pagini. La altele, reuşesc să fur ceva mai mult de 100 de pagini. Cele mai multe, însă, sfârşesc într-un loc special din casă, dedicat exclusiv volumelor terminate. Şi cu bucurie spun că trebuie să caut alt colţ, ceva mai mare, pentru că actualul tinde să se aglomereze.

Zilele astea port în geantă şi citesc prin autobuze, tramvaie şi prin staţii Husarul de Arturo Perez-Reverte. "Cineva îi povestise mai demult lui Frederic" (personajul principal al cărţii) că husar "venea de la cuvintele husz, care însemna o sută, şi ar, dijmă sau dare. De multe veacuri, în Ungaria toţi proprietarii de pământ erau obligaţi să pună la dispoziţia seniorului câte un bărbat complet echipat şi câte un cal de luptă la fiecare o sută de locuitori de pe feuda lor. Aceasta este legenda cavaleriei uşoare, ale cărei stil şi tradiţii fuseseră adoptate de toate armatele europene."

Frederic Gluntz este un sublocotenent educat de nouăsprezece ani care a ales cariera militară. S-a împrietenit pe câmpul de luptă cu un locotenent, Michel de Bourmont, un tânăr de viţă nobilă "chipeş, ale cărui ţinută şi nonşalanţă trădau de îndată originea aristocratică." Se admiră reciproc, se înţeleg din priviri, se susţin moral, aşa cum îi stă bine oricărui camarad. Primul nu a primit botezul frontului, celălalt a omorât o femeie. Luptă amândoi pentru Napoleon, dar războiul îi desparte.

Războiul, care pentru Frederic înseamnă un măslin de care atârnă doi spanioli, case ţărăneşti fumegând, cai morţi, un tun răsturnat, un soldat francez mort pe marginea drumului, un rănit aşezat pe o piatră, un cal înşeuat fără călăreţ. "Războiul. Ce departe era de cursurile din şcoala militară, de manuale, de manevre, de defilările prin faţa mulţimii extaziate de strălucirea uniformelor."

Acum nu mai sunt husari. Au rămas însă războaiele. Ba încă ele au devenit mai crude, mai perfide. Din fericire, ce n-au reuşit specialiştii de vârf ai serviciilor secrete, rezolvă criza financiară.

Ce face omul când se plictiseşte?

Se autodepăşeşte

81 de cuvinte

Speedtest

Mâine ne întâlnim cu Planeta!

Nothing special

* Am reuşit să doborâm ieri un nou record la statul în trafic: două staţii de tramvai / autobuz făcute în 70 de minute. Intersecţia de la Plaza România şi-a meritat din toate punctele de vedere denumirea în sensul că a fost locul în care s-au încrucişat traiectoriile a sute de maşini, din care câteva zeci au rămas blocate din cauza tramvaielor, a unei betoniere, a unui taximetrist şi a două reprezentante ale sexului frumos, începătoare în ale şofatului.

* Văzut Revolutionary Road. Destul de plictisitor. Ne-am chinuit să răbdăm până la final. Am recunoscut mereu: filmul nu se numără printre pasiunile mele. În schimb, am răbdare. Q.E.D.

* Ne pregătim să dăm iar o fugă până la Sămbăta de Sus via Sibiu. Trec greu săptămânile...

Cititorul (The Reader)

M-am încăpăţânat să citesc mai întâi cartea şi abia apoi să văd filmul. Nu am făcut rău, din mai multe puncte de vedere: filmul e lipsit de câteva detalii care în film sunt bine elaborate. Evident, volumul nu putea fi redat integral, dar... Există câteva situaţii cumva întoarse pe dos în film, lipsite de explicaţie (a se înţelege că sunt redate fără a se construi o legătură anterioară), ceea ce le face greu de pătruns. Începutul (în carte Michael s-a îmbolnăvit de hepatită, în timp ce în film - de scarlatină) şi sfârşitul (cartea se termină cu fraza "Eu păstrez cutia", pe când filmul continuă cu o vizită la mormântul Hannei) sunt diferite, relaţia tată-fiu nu este elaborată, iar cea soţ-soţie este cumva ignorată. În schimb, este întărită legătură dintre Michael şi fiică - prezent şi viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat David Kross (Michael Berg cel tânăr) şi am fost oarecum dezamăgită de Kate Winslet (mă refer la fizic).

Dacă ar fi totuşi să aleg, aş rămâne la carte.

Fereastra mea de la birou

arată aşa

sau aşa
Şi nu, nu lucrez la grădina zoologică.

Şşşşşşşşşşşşt, doamna citeşte :-)

Am stat preţ de un minut în staţia lui 41, iar refugiul s-a umplut instantaneu cu un puhoi de lume. De unde vin atâţia oameni deodată?! Dinspre Drumul Taberei nu se vedea nimic şi nu pentru că orizontul mi-era încă înceţoşat de somnul scurt şi condensat. Am traversat liniile şi am luat tramvaiul în sens invers. Speram să câştig 15-20 de minute pentru câteva zeci de pagini din Cititorul.

Când am ajuns la capăt, şirul tramvaielor depăşea limita alocată depoului în aer liber. Nu ştiu dacă urma schimbul de tură, cert este că vatmanul meu era cam nervos. Supărat nevoie mare pen' că doi juni avuseseră îndrăzneala să se urce în tramvaiul lui. "Ce este nesimţirea asta? Sunt nişte reguli. Staţia asta e pentru coborâre, cea pentru urcare e dincolo." [Logica, materia vreau să spun, se doreşte a fi scoasă din programa şcolară. Mare păcat, după cum se vede!!!]. "Dar doamna?", nu se lasă tinereii, uitându-se peste burduf şi observând capra din curtea mea. Vatmanul îşi schimbă vocea dintr-una poruncitoare într-un glas superioro-ocrotitoro-explicativo-ferm: "Doamna citeşte."

Ghinionul băieţilor, asumat de altfel: "Haideţi, băi, să ne luăm şi noi neşte cărţi."

Ţese păianjenul în continuare

Gata, am terminat Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Nu-mi mai aduc aminte dacă am citit-o sau nu în adolescenţă, dar chiar dacă am făcut-o e clar că am interpretat-o în sensul strict al anilor de dinainte de '90.

Stau acum - la peste 70 de ani distanţă de momentul în care a fost scrisă cartea - şi mă întreb ce anume s-a schimbat - dar oare s-a schimbat ceva? - în atitudinea noastră, neaoşă. La întrebarea familiei "Mai există speranţă, profesore?", doctorul spune în continuare despre pacient "atâta timp cât mai respiră..."; şefii de gazete sunt mai departe sensibili la nevoile finanţatorilor şi caută să nu-i deranjeze prin articolele care dezvăluie afacerile oneroase; avocaţii îşi caută şi azi ucenici care sunt dispuşi să se spetească prin arhive şi pe coridoare de tribunal în speranţa că, într-o bună zi, vor ajunge să cunoască gloria sau măcar să le fie plătit onorariul; iar gura lumii e parcă mai slobodă ca niciodată.

Cella Serghi îţi sfâşie sufletul cu paginile în care descrie moartea tatălui Dianei Slavu şi suferinţa acestuia pe patul de spital, dar te face să hohoteşti de râs fără stavilă citind rândurile de mai jos:

"Diana cea mică (Dinuţa) ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumânare, şi se uita în dreapta şi-n stânga, cu ochii mari, îngrijoraţi de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. (...) Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stânga şi, în timp ce băieţii, luaţi prin suprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură... (...) Nu ştiu cum au ajuns băieţii să se ia la bătaie între ei, în timp ce Diana cea mică lua cu mânuţa ultimele boabe de fasole."

Pânza de păianjen este o carte despre sărăcie şi bogăţie, aceste lumi atât de diferite, de nedrept de prea-prezente şi în anul de graţie 2009; despre cutezanţa săracului de a trece graniţa dintre cele două lumi cu toate sacrificiile de care nu s-ar crede cineva în stare; despre dragoste şi suferinţa pe care o reclamă orice poveste de iubire.

O carte cu un final excepţional: "E poate prea devreme, simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit..."

Campanisme de camp(an)ioni

1 mai s-a dus, cu micii-berea-marea-muntele-şi-aglomeraţia-din-staţiuni cu tot. Au rămas în urmă amintiri, unele vizibile, altele memorabile. Dintre acestea din urmă, iată două. Sursa care este: Marian Vanghelie.

"Se pregăteşte serbarea zilei de 1 mai în stil românesc şi nu în stil american sau stil tailandez. Sindicaliştii cu care m-am întâlnit marţi mi-au spus că s-ar fi supărat dacă nu aş fi făcut nimic de 1 mai. Dar nu cred că fotomodelele care au mărimea 69 - 96 - 69 pot să care micii."

"Când alţii pun frâni în curbă, mie îmi place să accelerez. Noi vom accelera în această campanie."

Vaca noastră unde e, vaca noastră - ce-aţi făcut cu ea?

Sunt o mare băutoare de lapte. Dar maaare. Cana mea de cafea e mereu plină pe jumătate cu lapte. Serile mi le "consum" cu lapte şi cereale. Nu exclusiv, deşi mi-aş dori. Laptele nu lipseşte niciodată din căruciorul de cumpărături, deşi sunt singura din casă care bea lapte proaspăt.

Mărcile preferate sunt Zuzu şi Milli - primul pentru gust, al doilea pentru gust plus ambalaj (sticla de 1,5l). De obicei aleg varianta low fat, dar merg şi pe culoarea roşie atunci când trebuie să facem clătite.

Marea mea problemă este că, de la un timp - 2-3 luni, cam aşa - laptele meu Milli se strică în frigider. Nu, nu depăşeşte termenul de garanţie. Nu, nu e sticla deschisă. Nu, nu e cald afară. Da, îl ţin mereu în frigider. Şi atunci când ridic capacul de ce mă izbeşte mirosul acela de lapte bătut, uneori chiar stricat, pe care eu nu l-am dorit, pe care eu nu l-am plătit? Au mai trecut şi alţii prin experienţe similare, deci stau şi mă întreb: ce să fie, ce să fie?

Să fie oare calitatea laptelui? Să fie oare vina celor de la hypermarket (eu cumpăr de la Cora) care fie nu ţin laptele în depozit la temperatura indicată, fie temperatura frigiderelor e setată prost? Nu pricep, mai ales că am păţit-o în luni friguroase. Dar acum, că vin căldurile, ce mă fac? Ce lapte cumpăr? Şi de unde?

Adulmec ploaia

Plouă şi miroase a reavăn. Domnii proaspăt bărbieriţi, pomădaţi şi ferchezuiţi au ieşit din case pentru a-şi fuma ţigara în stradă şi pentru a cumpăra pâine proaspătă pentru micul dejun familial.

O doamnă în etate a intrat la brutărie cu umbrela de-o vârstă cu ea deschisă. Nu-i mai merge mecanismul pornit/oprit, rezon pentru ca doamnei să nu-i dea pace "boierii" sculaţi din pat şi aruncaţi în gip pentru acelaşi codru proaspăt aburind.

Eu am făcut ochi după cam 50 de pagini din Pânza de păianjen a Cellei Seghi şi toate mi se par frumoase şi dulci. În timp ce Răzvan meştereşte un platou matinal complet şi complex, eu plec să iau pâine. Plouă, dar dulce, astfel că n-am nevoie să-mi acopăr capul. Adulmec ploaia, parfumul lăsat în urmă de un vecin, liniştea şi pustietatea. N-aş zice să sunt în Bucureşti. Trec la întoarcere pe lângă doamna cu bişonii de la 3. Nu mă mai interesează pe unde s-or uşura aceştia.

Tot ce ştiu e că plouă, miroase a reavăn şi a after-shave şi e o zi minunată în care nu muncesc.

Abstinenta SRL

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Cu modestie fie spus...

77 de cuvinte

Speed test

Cartea zilei; Maitreyi de Mircea Eliade

Cea de la care am auzit prima dată de Maitreyi este mama. Mi-o aduc aminte povestindu-mi cartea şi descoperind în vocea ei o încântare cu care nu eram obişnuită.

Săptămâna trecută am cumpărat volumul şi recunosc că m-a furat încă de la primele pagini. Mi-a plăcut şi prefaţa (semnată de academicianul Eugen Simion), mai ales că adaugă informaţii la zi despre eroina romanului lui Eliade: "Aceasta, cu o înfăţişare care nu mai amintea deloc de superbia feminităţii indieneşti, străbătuse lumea pentru a ajunge în patria de origine a lui Mircea Eliade [...] pentru a solicita drepturi de autor."

Iată un fragment care m-a amuzat prin onestitatea (sau prostia? ori dimpotrivă, inteligenţa?) personajului principal:

"Altă dată, când o familie europeană îi invitase în lojă la operă şi un tânăr elegant încercase să-i apuce mâna, în întuneric, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să audă vecinii: "Am să te bat cu papucul peste gură!" Panică. Loja, în picioare. [...] Discuţii, explicaţii, scuze. - Am făcut vreo greşeală gramaticală? întrebă Maitreyi."

(r)Evoluţie tehnologică

Revoluţia din România din 1989 a fost transmisă în direct de televiziune.

Ceea ce se întâmplă astăzi la Chişinău este transmis în direct pe Internet.

Jobul nostru cel de toate zilele

Au fost momente când m-am întrebat ce mă (re)ţine la actualul loc de muncă de atâta amar de timp: aproape 11 ani. Unul a venit după o discuţie de două minute cu directoarea Centrului Ceh de Cultură.

După ce am stat puţin pe gânduri, zăbovind asupra lucrurilor pe care le-am făcut în ultimele trei săptămâni (festival de film documentar; câteva zile de concediu în linişte perfectă; întors la birou şi preluat noi însărcinări; evaluări profesionale, inclusiv autoevaluare; contribuţie la Olimpiadele Comunicării; update site etc), am găsit o explicaţie mai mult decât plauzibilă: îmi place.

Cum arată pe agendă ziua de astăzi? Citit email, sortat materiale de tradus, scris la Nairobi şi cerut logo, corectat strategie de combatere a terorismului (versiunea în română); confirmat participare la două evenimente important din săptămâna asta; corectat material despre foamete (statistici); discutat cu un artist nigerian despre copiii săraci şi cu deficienţe de la un aşezământ special din Bucureşti; planificarea proiecţiei unui film despre Holocaust (în iulie, la Centrul Ceh); frunzărit un pic de presă şi 2-3 bloguri. Sunt abia la miezul zilei şi mai am destule de făcut. Iar diseară merg la secţiunea teatru a Festivalulului de arte pentru liceeni Florian Pittiş.

Life's good!

Patria mea, România

O vacanţă spre final de iarnă. Căutând munţii pentru a acumula răcoarea şi gândindu-mă la căldurile de peste vară...

Un drum (Bucureşti - Sâmbăta de Sus) de vreo 250 de km (varianta DN1, şosea ok), care te duce fix la poalele Munţilor Făgăraş,
după ce mai întâi te poartă pe lângă herghelia de la Sâmbăta de Jos (între cele două Sâmbete, cea de Jos şi cea de Sus, sunt 15 km)
sau pe lângă Colonia de copii (ştiu, sună cam aiurea, tocmai de aceea am mers să cercetăm şi am aflat că este de fapt o tabără).
Până când, într-un final, iat-o:
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, locul liniştii noastre de trei zile, al mâncării de post, al discuţiilor nepreţiute cu călugării (în special unul, care ne-a şi sunat să se asigure că am ajuns cu bine înapoi acasă) şi cu "personalul TESA", al unor privelişti matinale deosebit de frumoase,

al trezitului de dimineaţă în bătut de toacă sau un dăngănit de clopote,
al susurului apelor de munte

şi al versului lui Topârceanu: Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie.

Ruga creştină

Oamenii se duc la mânăstire mânaţi, fiecare dintre ei, de o luptă interioară. Unii se luptă cu frica de muncă - şi ajung la mânăstire ca să cerşească. Daţi-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine. Te uiţi la ei şi sunt oameni în toată puterea, dar n-ar pune mâna să cureţe nişte cartofi sau să spele nişte vase pentru a-şi câştiga pâinea pe care o cer cu atâta neruşinare.

Alţii vin la mânăstire pentru a-şi pune la încercare caii putere ai maşinilor. Nu, nu glumesc. Astăzi de dimineaţă, un puşti - ne-am certat puţin pe seama vârstei lui, eu zicând că nu are 18 ani, în timp că Răzvan susţinea c-ar putea avea dreptul la un permis auto -, la volanul unui Tucson, se învârtea în sus şi-n jos prin curtea Mânăstirii Sâmbăta pentru a testa capacitatea şi potenţa maşinii.

Mai sunt şi unii care vin ca să se roage. Nici nu contează motivele. Îşi fac cruce când se pun la masă, bat crucea când se ridică, dar n-ar saluta şi n-ar spune celor cu care împart pâinea din coş un bună ziua. Nici să vă fie de bine. Nimic.

Mai este şi categoria celor cu sufletul încărcat. Le face bine apropierea de biserică, de sfinţi, dar înjură. De unele, de altele, de bine, de invidie, de răutate, de... ei ştiu ce.

Cu toţii, şi cei numiţi, dar mai ales cei nenumiţi, se roagă la acelaşi Dumnezeu. Fiecare cere câte ceva. Mă mir în ce ordine sunt acceptate rugăciunile. Cine pune ordine în priorităţi?!

Un' te duci tu, calule?!

Despre lipiţani nu ştiam foarte multe, aşa că aflându-ne la Sâmbăta am zis să dăm o fugă până la herghelie. Herghelia de la Sâmbăta de Jos a fost cea mai cunoscută din Europa la un moment dat, şi-a păstrat reputaţia la nivel regional (Europa de Est), dar dacă lucrurile merg în aceeaşi direcţie în care au pornit acum 20 de ani, herghelia asta n-o să mai fie nici măcar campioană pe judeţ.

Astăzi, totul este în lucru. Se fac pregătiri pentru o conferinţă care urmează a se desfăşura în aprilie, cândva în jurul Paştelui. Adică se spoieşte. "Veniţi dumneavoastră la vară, să vedeţi ce frumos o să fie", îmi spune un om al locului. "Nu mă mai păcăliţi, deja gata, m-am convins", îi răspund cu tristeţe în glas. El recunoaşte: păi, de fiecare dată când trece vreun om pe aici, îl întreb: aţi mai fost pe la noi? Să ştiu cum să-l mint.

După cum tot omul cela ne spune - toate se duc pe apa Sâmbetei care, culmea, trece chiar prin curtea hergheliei.

Păcat de cai, care sunt o frumuseţe. Am mers şi în grajdurile de armăsari, şi în cele de iepe, ba chiar şi în maternitate. Mânjii [cei mai mici, sunt deosebit de curioşi şi mai că ar veni să-ţi lingă mâna, iar cei mai mărişori sunt speriaţi rău de om, care le mai face câte-o injecţie ca să-i liniştească] se ascund, ca toţi copiii, pe după mama. E cel mai sigur loc din lume. Îşi mai iţesc pe după o crupă de iapă o ureche ciulită, dar stau pitiţi.

Când sunt mici, sunt cu toţii negri lipiţanii ăştia. Frumoşi rău, credeţi-mă. Când cresc, încep să capete din caracteristicile normale ale rasei lor. Culoare, înălţime, comportament. Trec printr-un program de dresură, după care la examene cu ei. Cine trece, bine, cine nu - afară din rasă. Adică la muncă, iar pe la 25 de ani - la abator.

În primele şase luni de viaţă, mânjii trebuie să acumuleze jumătate din greutatea unui cal matur. Adică 250 kg. O jumătate de an mai târziu, trebuie să ajungă la 75% din greutate. Lucru încă posibil în condiţiile actuale, dar până când?! Terenul hergheliei a fost ciopârţit de interese şi parteneriate, iar numărul cailor scade în funcţie de numărul de hectare rămase în proprietate. Acum mai sunt cam 300 de cai, din cei peste 1 100 câţi erau în urmă cu 20 de ani. Nu fac calcule, la ce mi-ar folosi?!

În curtea hegheliei tronează un castel construit de Brukenthal. Clădirea a fost plimbată de la o autoritate la alta, de la o instituţie la alta, până a ajuns o ruină. Acum aparţine Ministerului Culturii, după cum ni se spune. Cât mai există... ce mai există din ea. Pentru că nimeni nu investeşte nimic. E criză?? Da, e o criză prelungită, criza interesului faţă de moştenirea culturală, faţă de viitorul cultural. Iar turiştii politici care s-au perindat de-a lungul timpului au mai lăsat ceva după ei: un gol de pădure. Zeci de copaci (brazi) tăiaţi pentru că luau din view-ul prea-măriţilor. Nu se vedeau munţii de brazi, vă vine să credeţi??

Ce ne trebuie toate cele? Ce să facem cu ele? Doar vin străinii oricum. Şi mai vin când şi când copilaşi care n-au văzut în viaţa lor cum arată un cal. Vin cât mai au unde. Vin cât mai au ce să vadă. Pentru că nu mai e mult până când o să fluiere apa Sâmbetei prin vale a "Un' te duci tu, calule".

A venit vacanţa, a venit vacanţa...

Săptămâna aceasta înseamnă vacanţă. Adică linişte, citit, plimbat, somn şi... pace. Multă pace. De toate felurile. Pentru că sunt la mânăstire.

Nu aveam niciun plan făcut dinainte. Mă uitasem pe Internet şi cochetam fie cu ideea de a merge la mare - n-am mai fost niciodată iarna la mare, fie undeva la munte - excluzând orice opţiune care ar fi vizat Valea Prahovei.

Ieri, înainte de a pleca la "muncă", am mai dat un search şi am găsit Sâmbăta de Sus. Zona Sibiului ne ispitise de multă vreme şi ne gândeam serios să stăm în Mărginime. Am intrat pe site-ul zonei Sâmbăta de Sus, am sunat la un hotel (150 de lei camera), am sunat la mânăstire (80 de lei camera sau 150 lei apartamentul), am făcut rezervare şi iată-ne.

Stăm la Academie, o clădire superbă, construită în perioada 1997-2003, cu o sală de conferinţe în care pot fi organizate întruniri cu 100 de persoane (facilităţi excelente, am verificat!), între icoane pictate pe lemn sau sticlă şi lângă o bibliotecă pe care orice instituţie ar invidia-o.

Pentru a ajunge la apartament, urcăm o scară de marmură pe care doar la Marriott o mai întâlneşti. Totul luceşte de curăţenie, călugării sunt cool (tineri şi îmbrăcaţi trendy), stau în faţa calculatorului cercertând net-ul, în timp ce în spatele lor espressor-ul îmi pregăteşte cafeaua de fiecare zi.

Pentru ca experienţa să fie una cât mai autentică, am decis să mâncăm chiar aici. Orele de masă sunt fixe - până la 8:30 de dimineaţă, prânzul e la 1 fix, numai ora de servire a cinei diferă în funcţie de momentul în care se termină slujba de seară.

Am prins prânzul de astăzi - o ciorbă de zarzavat (multă fasole verde, morcov, ceapă şi tarhon) cu ardei iute şi mâncare de cartofi cu sos de roşii (ketchup eco, parol!). Ne-am pus ciorba-n farfurie, am început să mâncăm, dar dintr-o dată a sunat un clopoţel şi... ţup! în picioare toată lumea. Se spune slujba. Sus şi noi, zâmbind încurcat, dar respectând regulile casei. Ne-am aşezat iar şi ne-am văzut mai departe de mâncat. Ne-am mai pus un polonic de ciorbă - dacă-i bună... - l-am văzut pe călugărul-bucătar că se uită cu-n colţ de ochi, dar i-am dat pace. Omul ne-a adus felul doi, ni l-a pus alături, dar ne-a lăsat castronul de ciorbă pe masă. Mai ştii? Poate la desert mai punem un polonic.

Eram pe la mijlocul felului doi când a sunat din nou clopoţelul. Aici, sunetul nu te salvează, ci te pune în încurcătură. Iar în picioare, iar rugăciune, apoi toată lumea la treabă. Dar noi? Noi, care mai avem de mâncat, ce facem? M-am uitat roată, nu mai era pe scaun decât o singură persoană. "Desert ne-o mai aduce?", îl întreb pe Răzvan. "Dar o cafea pot să cer?", continuu. El râde înfundat, îi curg lacrimile de râs şi se mândreşte c-a făcut armata. Bravo lui! Dar mie mi se pare mai strict ca la unitate. Văd eu diseară.

Impresii din penitenciar

"Sunt persoane care vin aici în căutarea senzaţionalului", ne-a spus ieri directorul penitenciarului Rahova, venit special din concediu ca să ne salute şi să-şi exprime satisfacţia că am adus un festival într-o închisoare.

Eu nu am fost una dintre persoanele de mai sus. Eu nu am vrut să vizitez o celulă, deşi aş fi putut s-o fac. Am refuzat, nici nu ştiu de ce.

Sau poate că am fost persoana care şi-a dorit senzaţionalul?! Pentru că prima impresie de la ieşire nu a fost deosebită. Ba chiar am fost dezamăgită. M-aş fi aşteptat să trăiesc emoţii mai puternice, dar nu a fost aşa.

În schimb, acum - la nici 24 de ore de la ieşire - încep să mă gândesc tot mai serios la alegeri şi la responsabilitate. La deciziile pe care le iau eu, pe care le iau alţii, la ce ne gândim atunci când facem o alegere sau la ce ar trebui să ne gândim, în cazul în care decizia a fost una impulsivă.

Avem tendinţa, ca oameni, să aruncăm vina pe alţii, să fugim de răspunderea pe care ar trebui să ne-o asumăm în clipa în care am hotărât ceva. În fond, n-am întrebat pe nimeni, nu? "Am gândit cu capul nostru", vorba sloganului festivalului One World.

Sunt multe idei care-mi trec prin cap, multe dintre ele urmate de un semn de întrebare. Trebuie să le las să se decanteze.

Haideţi la penitenciar! La film!

Nu sunt mulţi nebuni care să intre în penitenciar de bună voie, ba chiar la cerere. Vreau să spun fără să comită vreo ilegalitate.

Eu sunt unul dintre ei. Mi-am trimis datele de identificare personală, iar acum aştept să primesc acceptul. Ei da, nici la închisoare nu poţi intra oricum, mai ales dacă vrei să ieşi... tot la cerere. Sau când vrei tu.

Ce caut acolo? Mă duc la film. Citez de aici:

În lipsa altor soluţii, lumea a inventat închisoarea. Iniţial inchisorile româneşti au fost construite undeva departe, la marginea oraşelor. Pe măsură ce s-au dezvoltat însă, marile oraşe s-au trezit nu de puţine ori cu închisoarea chiar în mijlocul lor. În situaţia asta este mai greu să faci abstracţie de existenţa lor. Totuşi oamenii continuă să vorbească în şoaptă despre închisoare şi despre deţinuţi, ca şi cum închisoarea şi deţinuţii ar fi un fel de bubă inestetică pe obrazul frumos al oraşului. Cei mai multi deţinuţi sunt săraci şi au ajuns la închisoare pentru furt. Cei mai multi deţinuţi sunt analfabeţi sau au o educaţie precară. Cei mai multi detinuţi au fost trataţi în copilărie cu brutalitate, în cel mai bun caz cu indiferenţă. Paradoxal însă, la închisoare nu ajung niciodată părinţii deţinuţilor sau angajaţii instituţiilor care ar fi trebuit să intervină în timp util. Lumea trimite infractorul la închisoare ca şi cum ar ascunde gunoiul sub preş şi de regulă plăteşte cu bani puţini toată neputinţa asta. Restul intră mai degrabă în categoria victimelor colaterale, un fel de jertfă inevitabilă adusă pe altarul evoluţiei omeneşti.

Impresiile urmează.

Dacă doriţi să vă amintiţi

Asta voiam cu toţii în decembrie 1989:

• să respectăm ţăranul
• să reorganizăm învăţământul
• să se elimine minciuna şi impostura
• să se stabilească criterii de competenţă, de responsabilitate şi devotament pentru România
• presa, radio şi televiziunea să treacă în mâinile poporului şi niciodată să nu mai aparţină unei familii sau unui clan
• să se respecte drepturile tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate
• întreaga politică externă şi comerţul exterior să servească interesele poporului

REVOLUTIA ROMANA - Proclamatia Revolutiei
Vezi mai multe video din Evenimente »

Man, I'm good! III

Iar la limba română chiar sunt bună...

74 de cuvinte

Speedtest

Poziţii de alimentare

"Din orice poziţie ai alimenta la Rompetrol, între 2 martie şi 19 aprilie aduni puncte pe cartonul joc şi câştigi garantat cele 100 000 de tricouri."

Ştie cineva nişte poziţii de alimentare? Pliz!

Apucaturi de criza

# Am renuntat la mancatul prin restaurante de vreo sapte luni, mai precis de la mega-toxi-infectia alimentara marca City Grill. Nu am niciun regret. Petrec mai mult timp cu al meu sot, inghesuindu-ne in bucataria minuscula si savurand fiecare dumicat de bi-preparat (adica executat de doua persoane) culinar.

# Am cam renuntat si la televizor. Nici macar la stiri nu mai prea uit. Cartile primeaza, teatrul e pe locul doi, din cand in cand mai vedem si cate-un film.

# La cumparatul de haine de prin magazinele neaose am renuntat de cativa ani, mai precis de la terra-shopping-aiala din decembrie 2005 de la New York. Am invatat (sau mi-am reamintit) atunci ca afacerile cele mai prospere sunt cele cladite pe termen lung si ca cel care conteaza cu adevarat este clientul - adica acea persoana aparent neinsemnata, dar cu bani in buzunar. Am inceput sa cumpar (aproape) exclusiv online, iar avantajele au fost explicate in cateva randuri prin unda mea virtuala.

As putea spune ca am anticipat criza cu obiceiurile mele. Sa le schimb? Sa nu le schimb?!

Mărţişoare

Unul mie

unul mamei

unul mie, unul mie

Da, recunosc, sunt o pofticioasă. Ei, au reduceri la Promod.

Să ne râdem

Mâ întreb ce i s-ar întâmpla unui american dacă s-ar apuca să urmărească virgulă coloana oficială a preşedintelui Obama. Sau unui francez, plecat în vrie după Sarkozy. Sau oricărui alt cetăţean din oricare altă ţară... mai puţin România. Pentru că en Roumanie poliţia însăşi îţi cere s-o urmăreşti în urmărirea coloanei oficiale a premierului. Nu credeţi? Mergeţi aici.

Confucianistă de-a dreptul mi se pare poziţia (destul de amuzată a) purtătorului de cuvânt al Poliţiei Rutiere, comisarul Stroescu: "Dacă n-ar fi încălcat regulile de cirulaţie, n-ar fi avut de ce să alerge după coloana oficială." Olala, quelle approche!

Man, I'm good! II

Nu cumva să credeţi că data trecută a fost vreo greşeală:

64 words

Typingtest

Instrucţiuni de folosire a liftului

Liftul este acel utilaj care îţi poate scurta drumul de la cer la pământ şi invers. El poate fi folosit de cei care plătesc pentru întreţinerea lui şi pentru reparaţii, dar şi de către cei veniţi în vizită la anterior-numiţii.

În funcţie de necesităţi, însă, liftului i se pot găsi şi alte întrebuinţări care să acopere urgenţele unor diavoli care nu intră în niciuna dintre cele două categorii enunţate mai sus. Cum ar fi, par examplu, golirea vezicii urinare (neapărat pe toţi pereţii, puţin pe uşă şi, cât mai rămâne, pe mânere). Sau a rectului - fie într-un colţ, dacă e înghesuială în lift, fie trântită o ditamai pleaşca fix în locul în care s-ar putea aşeza primul picior care urcă în mijlocul de transport.

Pentru a ajunge, însă, în lift, indiferent de scopul şi durata "vizitei", trebuie deschisă şi închisă uşa. Dacă aceasta are amortizor, încep să apară unele probleme, efectul potenţial al trântirii uşii fiind atenuat substanţial. Dar chiar şi aşa, amortizorul poate fi anihilat de o mână dibace, situaţie în care trebuie profitat din plin de zgomotul atât de suav al izbirii uşii de la lift de rama sa metalică.

Ca să obţinem un efect cât mai dăunător asupra celor care încearcă să se odihnească, uşa de la lift trebuie deschisă până la limita maxim posibilă, după care ea îşi acumulează câtă energie cinetică poate, parcurge drumul perete-ramă în cel mai scurt timp şi - zbang. Ba, dacă ştim să operăm anumite calcule, putem obţine efectul repetat de bilă - adică uşa deja trântită se mai deschide puţin şi se mai trânteşte o dată. În acest mod, apartamentele care au cel puţin un perete învecinat cu casa liftului se vor undui uşor în urma adierii zgomotoase, iar micile urme de tencuială căzute în lipsa locatarilor vor constitui dovada nepreţuită a faptului că acea casă are o viaţă proprie.

Liftul, doamnelor şi domnilor, indiferent dacă este situat într-o clădire de birouri sau într-un bloc, este un refugiu în care metehnele călătorilor sunt adăpostite în cele mai ascunse locuri. Ciunga (sau chewing gum) celor care se duc la interviu sau la o întâlnire de afaceri, cu arome de fructe sau mentolată, mestecată până a pălit orice urmă de culoare, este musai să fie lipită de mânerul de la uşă sau de bara laterală de susţinere, într-un loc cât mai accesibil degetelor celorlalţi utilizatori. Atenţie! Oglinda nu trebuie folosită pentru retuşarea coafurii, machiajului sau a frezei, ci - să spunem - pentru stoarcerea unui coş rebel al cărui conţinut trebuie depozitat cât mai la vedere, pe sticlă. Dacă sunteţi răcit, este perfect! Nici nu ştiţi câte expectoraţii pot fi lipite de oglindă. Iar dacă liftul nu are oglindă, nu e nicio problemă. Inventivitatea românilor e nemărginită.

De fumat, nici nu mai pomenesc. Fumatul în spaţiile închise este un obicei interzis prin lege şi respectat de toţi cei care merg cu liftul. Serios! Mirosul acela greu, puturos, de ţigări ieftine şi proaste, s-a impregnat în lift din cauza învecinării sale cu apartamentele în care se fumează, în niciun caz nu vine de la tovarăşul care tocmai a coborât.

Când aţi fost ultima oară la grădina zoologică? Ştiţi, unele animale sunt foarte civilizate.

Cum să păcăleşti o poftă

Ei, nu? Cum să nu vă aduceţi aminte de macaroanele cu brânză şi cu zahăr din copilărie? Erau, alături de brânza cu roşii şi măsline sau de peşte, mâncarea săracă de pe masa oricărui român.

Macaroane nu se mai găsesc - eu, una, n-am mai văzut în ultimii ani aşa ceva prin magazine -, peştele este oricum, numai ieftin nu, preţul la brânză, roşii şi măsline a sărit pe pereţi, iar de gust ce să mai vorbim...

Dară pofta, ah! pofta, trebuie satisfăcută, că ea nu ştie de branduri, produse şi evoluţii, ea o ţine una şi bună: vreau! Şi atunci înlocuim macaroanele cu paste (gnocchi, fusilli, spaghete), brânza cu o chestie albă insipidă, iar zahărul alb, ultra-rafinat, cu zahăr brun.

Meniu sănătos? Poate. Dar ce mai contează, doar ai reuşit să păcăleşti pofta. Pofta aceea care-n 2009 îţi cere o mâncare, un gust, o aromă, o amintire de acum 30 de ani.