Un' te duci tu, calule?!

Despre lipiţani nu ştiam foarte multe, aşa că aflându-ne la Sâmbăta am zis să dăm o fugă până la herghelie. Herghelia de la Sâmbăta de Jos a fost cea mai cunoscută din Europa la un moment dat, şi-a păstrat reputaţia la nivel regional (Europa de Est), dar dacă lucrurile merg în aceeaşi direcţie în care au pornit acum 20 de ani, herghelia asta n-o să mai fie nici măcar campioană pe judeţ.

Astăzi, totul este în lucru. Se fac pregătiri pentru o conferinţă care urmează a se desfăşura în aprilie, cândva în jurul Paştelui. Adică se spoieşte. "Veniţi dumneavoastră la vară, să vedeţi ce frumos o să fie", îmi spune un om al locului. "Nu mă mai păcăliţi, deja gata, m-am convins", îi răspund cu tristeţe în glas. El recunoaşte: păi, de fiecare dată când trece vreun om pe aici, îl întreb: aţi mai fost pe la noi? Să ştiu cum să-l mint.

După cum tot omul cela ne spune - toate se duc pe apa Sâmbetei care, culmea, trece chiar prin curtea hergheliei.

Păcat de cai, care sunt o frumuseţe. Am mers şi în grajdurile de armăsari, şi în cele de iepe, ba chiar şi în maternitate. Mânjii [cei mai mici, sunt deosebit de curioşi şi mai că ar veni să-ţi lingă mâna, iar cei mai mărişori sunt speriaţi rău de om, care le mai face câte-o injecţie ca să-i liniştească] se ascund, ca toţi copiii, pe după mama. E cel mai sigur loc din lume. Îşi mai iţesc pe după o crupă de iapă o ureche ciulită, dar stau pitiţi.

Când sunt mici, sunt cu toţii negri lipiţanii ăştia. Frumoşi rău, credeţi-mă. Când cresc, încep să capete din caracteristicile normale ale rasei lor. Culoare, înălţime, comportament. Trec printr-un program de dresură, după care la examene cu ei. Cine trece, bine, cine nu - afară din rasă. Adică la muncă, iar pe la 25 de ani - la abator.

În primele şase luni de viaţă, mânjii trebuie să acumuleze jumătate din greutatea unui cal matur. Adică 250 kg. O jumătate de an mai târziu, trebuie să ajungă la 75% din greutate. Lucru încă posibil în condiţiile actuale, dar până când?! Terenul hergheliei a fost ciopârţit de interese şi parteneriate, iar numărul cailor scade în funcţie de numărul de hectare rămase în proprietate. Acum mai sunt cam 300 de cai, din cei peste 1 100 câţi erau în urmă cu 20 de ani. Nu fac calcule, la ce mi-ar folosi?!

În curtea hegheliei tronează un castel construit de Brukenthal. Clădirea a fost plimbată de la o autoritate la alta, de la o instituţie la alta, până a ajuns o ruină. Acum aparţine Ministerului Culturii, după cum ni se spune. Cât mai există... ce mai există din ea. Pentru că nimeni nu investeşte nimic. E criză?? Da, e o criză prelungită, criza interesului faţă de moştenirea culturală, faţă de viitorul cultural. Iar turiştii politici care s-au perindat de-a lungul timpului au mai lăsat ceva după ei: un gol de pădure. Zeci de copaci (brazi) tăiaţi pentru că luau din view-ul prea-măriţilor. Nu se vedeau munţii de brazi, vă vine să credeţi??

Ce ne trebuie toate cele? Ce să facem cu ele? Doar vin străinii oricum. Şi mai vin când şi când copilaşi care n-au văzut în viaţa lor cum arată un cal. Vin cât mai au unde. Vin cât mai au ce să vadă. Pentru că nu mai e mult până când o să fluiere apa Sâmbetei prin vale a "Un' te duci tu, calule".