Patria mea, România

O vacanţă spre final de iarnă. Căutând munţii pentru a acumula răcoarea şi gândindu-mă la căldurile de peste vară...

Un drum (Bucureşti - Sâmbăta de Sus) de vreo 250 de km (varianta DN1, şosea ok), care te duce fix la poalele Munţilor Făgăraş,
după ce mai întâi te poartă pe lângă herghelia de la Sâmbăta de Jos (între cele două Sâmbete, cea de Jos şi cea de Sus, sunt 15 km)
sau pe lângă Colonia de copii (ştiu, sună cam aiurea, tocmai de aceea am mers să cercetăm şi am aflat că este de fapt o tabără).
Până când, într-un final, iat-o:
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, locul liniştii noastre de trei zile, al mâncării de post, al discuţiilor nepreţiute cu călugării (în special unul, care ne-a şi sunat să se asigure că am ajuns cu bine înapoi acasă) şi cu "personalul TESA", al unor privelişti matinale deosebit de frumoase,

al trezitului de dimineaţă în bătut de toacă sau un dăngănit de clopote,
al susurului apelor de munte

şi al versului lui Topârceanu: Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie.