Cititorul (The Reader)

M-am încăpăţânat să citesc mai întâi cartea şi abia apoi să văd filmul. Nu am făcut rău, din mai multe puncte de vedere: filmul e lipsit de câteva detalii care în film sunt bine elaborate. Evident, volumul nu putea fi redat integral, dar... Există câteva situaţii cumva întoarse pe dos în film, lipsite de explicaţie (a se înţelege că sunt redate fără a se construi o legătură anterioară), ceea ce le face greu de pătruns. Începutul (în carte Michael s-a îmbolnăvit de hepatită, în timp ce în film - de scarlatină) şi sfârşitul (cartea se termină cu fraza "Eu păstrez cutia", pe când filmul continuă cu o vizită la mormântul Hannei) sunt diferite, relaţia tată-fiu nu este elaborată, iar cea soţ-soţie este cumva ignorată. În schimb, este întărită legătură dintre Michael şi fiică - prezent şi viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat David Kross (Michael Berg cel tânăr) şi am fost oarecum dezamăgită de Kate Winslet (mă refer la fizic).

Dacă ar fi totuşi să aleg, aş rămâne la carte.

Fereastra mea de la birou

arată aşa

sau aşa
Şi nu, nu lucrez la grădina zoologică.

Şşşşşşşşşşşşt, doamna citeşte :-)

Am stat preţ de un minut în staţia lui 41, iar refugiul s-a umplut instantaneu cu un puhoi de lume. De unde vin atâţia oameni deodată?! Dinspre Drumul Taberei nu se vedea nimic şi nu pentru că orizontul mi-era încă înceţoşat de somnul scurt şi condensat. Am traversat liniile şi am luat tramvaiul în sens invers. Speram să câştig 15-20 de minute pentru câteva zeci de pagini din Cititorul.

Când am ajuns la capăt, şirul tramvaielor depăşea limita alocată depoului în aer liber. Nu ştiu dacă urma schimbul de tură, cert este că vatmanul meu era cam nervos. Supărat nevoie mare pen' că doi juni avuseseră îndrăzneala să se urce în tramvaiul lui. "Ce este nesimţirea asta? Sunt nişte reguli. Staţia asta e pentru coborâre, cea pentru urcare e dincolo." [Logica, materia vreau să spun, se doreşte a fi scoasă din programa şcolară. Mare păcat, după cum se vede!!!]. "Dar doamna?", nu se lasă tinereii, uitându-se peste burduf şi observând capra din curtea mea. Vatmanul îşi schimbă vocea dintr-una poruncitoare într-un glas superioro-ocrotitoro-explicativo-ferm: "Doamna citeşte."

Ghinionul băieţilor, asumat de altfel: "Haideţi, băi, să ne luăm şi noi neşte cărţi."

Ţese păianjenul în continuare

Gata, am terminat Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Nu-mi mai aduc aminte dacă am citit-o sau nu în adolescenţă, dar chiar dacă am făcut-o e clar că am interpretat-o în sensul strict al anilor de dinainte de '90.

Stau acum - la peste 70 de ani distanţă de momentul în care a fost scrisă cartea - şi mă întreb ce anume s-a schimbat - dar oare s-a schimbat ceva? - în atitudinea noastră, neaoşă. La întrebarea familiei "Mai există speranţă, profesore?", doctorul spune în continuare despre pacient "atâta timp cât mai respiră..."; şefii de gazete sunt mai departe sensibili la nevoile finanţatorilor şi caută să nu-i deranjeze prin articolele care dezvăluie afacerile oneroase; avocaţii îşi caută şi azi ucenici care sunt dispuşi să se spetească prin arhive şi pe coridoare de tribunal în speranţa că, într-o bună zi, vor ajunge să cunoască gloria sau măcar să le fie plătit onorariul; iar gura lumii e parcă mai slobodă ca niciodată.

Cella Serghi îţi sfâşie sufletul cu paginile în care descrie moartea tatălui Dianei Slavu şi suferinţa acestuia pe patul de spital, dar te face să hohoteşti de râs fără stavilă citind rândurile de mai jos:

"Diana cea mică (Dinuţa) ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumânare, şi se uita în dreapta şi-n stânga, cu ochii mari, îngrijoraţi de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. (...) Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stânga şi, în timp ce băieţii, luaţi prin suprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură... (...) Nu ştiu cum au ajuns băieţii să se ia la bătaie între ei, în timp ce Diana cea mică lua cu mânuţa ultimele boabe de fasole."

Pânza de păianjen este o carte despre sărăcie şi bogăţie, aceste lumi atât de diferite, de nedrept de prea-prezente şi în anul de graţie 2009; despre cutezanţa săracului de a trece graniţa dintre cele două lumi cu toate sacrificiile de care nu s-ar crede cineva în stare; despre dragoste şi suferinţa pe care o reclamă orice poveste de iubire.

O carte cu un final excepţional: "E poate prea devreme, simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit..."

Campanisme de camp(an)ioni

1 mai s-a dus, cu micii-berea-marea-muntele-şi-aglomeraţia-din-staţiuni cu tot. Au rămas în urmă amintiri, unele vizibile, altele memorabile. Dintre acestea din urmă, iată două. Sursa care este: Marian Vanghelie.

"Se pregăteşte serbarea zilei de 1 mai în stil românesc şi nu în stil american sau stil tailandez. Sindicaliştii cu care m-am întâlnit marţi mi-au spus că s-ar fi supărat dacă nu aş fi făcut nimic de 1 mai. Dar nu cred că fotomodelele care au mărimea 69 - 96 - 69 pot să care micii."

"Când alţii pun frâni în curbă, mie îmi place să accelerez. Noi vom accelera în această campanie."