Aurul negru al dimineţilor noastre

Încă o zi de festival, încă două filme interesante. Despre "Greatest Silence: Rape in the Congo" am scris deja, aşa că nu mai insist asupra lui.

Al doilea, însă, şi anume "Black Gold" îţi aminteşte de fiecare dimineaţă ori, după caz, după amiază. Îţi vorbeşte despre licoarea neagră şi dătătoare de energie.



De dimineaţă m-am trezit, am pregătit micul dejun, iar Răzvan mi-a făcut cafeaua. Am sorbit-o puţin câte puţin, aşa cum fac mereu. Am un cult al cafelei şi recunosc, nu beau decât Jacobs Kronung. Arareori deviez de la reţetă şi mai gust şi altceva, dar lichidul de suflet poartă acest brand.

Am plecat fără s-o termin şi primul impuls ar fi fost să arunc restul. Acum mă felicit că n-am făcut-o, m-aş fi simţit vinovată. Mai am şi acum o gură, dar n-o las.

Pentru 7 grame de cafea ai avea nevoie de 50 de boabe. Pentru fiecare trei dolari plătiţi de cumpărător, producătorul încasează doar... 3 cenţi. Unde se duc restul banilor? Simplu: 90% intră în conturile retailerilor, 7% în cele ale exportatorilor şi ale transportatorilor, iar restul - la fermieri. Calculul aici.

Cafeaua brută este de două tipuri: arabica şi robusta. Arborele de arabica creşte la altitudini înalte (1000 - 2000 m) şi are un conţinut scăzut de cofeină (0,8-1,4%). 70% din producţia mondială de cafea este arabica, iar aroma ei este uşor acidă, nota finală fiind cea de caramel. Este cultivată în America Centrală (Mexic, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Costa Rica, Panama), America de Sud (Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Paraguay, Argentina), India, Africa de Est (Etiopia, Kenya, Tanzania, Zambia, Mozambic) şi în Papua Noua Guinee.

Robusta creşte la altitudini mai mici (0-700m) şi are un conţinut mare de cofeină (1,7-4%). Aroma sa este mult mai puternică, nota finală fiind una de lemn. Este cel mai des folosită în producerea cafelei instant. Zonele în care este cultivată sunt: Africa Centrală şi de Vest (Coasta de Fildeş, Camerun, Uganda, Angola, etc), Malaezia, Vietnam, Sri Lanka, Sumatra, Java, Brazilia şi India.

V-am trezit interesul? Intraţi aici, dar încercaţi să vedeţi şi filmul.

Primele filme documentare din festival

One World Romania a început de ieri. Primele filme pe care le-am văzut, Thin Ice şi Bridge over the Wadi, au mişcat ceva în mine.

Primul, tradus de Jo, îţi prezintă lupta femeilor cu sistemul, dar nu cel oficial, ci nivelul informal, adică reacţia misogină şi discriminatorie a bărbaţilor faţă de nişte biete femei care nu vor altceva decât să joace şi ele hochei pe gheaţă. Este un optimism incredibil în filmul ăsta, cu toate că sunt prezente şi lacrimile, dar şi ele sunt clar definite: cele de bucurie şi cele de năduf.



Cu Bridge over the Wadi, însă, lucrurile se complică. În el sunt redate frământările dintre arabi şi evrei, modul în care sunt crescuţi şi educaţi copiii dintr-o şcoală mixtă din Israel, abordarea părintească şi cea formală. Poţi să-i interzici unui om, unui copil să iubească? Da. Poţi să-i insufli copilului toleranţă şi un mod obiectiv de a privi lucrurile? Depinde.



Festivalul continuă până duminică, inclusiv. Mergeţi să vedeţi aceste filme. Sunt extraordinare!

Când nu te interesează de ouăle altuia...

Metro Cash&Carry, cea mai mare companie de retail din Romania dupa cifra de afaceri, a intrat in procedura de insolventa, dupa ce Tribunalul Bucuresti a admis cererea producatorului de oua Toneli Holding, care solicita recuperarea unei creante de circa 50.000 de euro, potrivit datelor publicate de Tribunalul Bucuresti.

Am ascultat prima dată ştirea la televizor. Vorbea o tovarăşă manager de la Metro (nu i-am reţinut numele) şi încerca să pară convingătoare când spunea că, vezi dragă Doamne, marii firme nu are ce să i se întâmple pen'că are o cifră uriaşă de afaceri, venituri fără număr şamd, şamd. Ce m-a uimit, însă, a fost explicaţia oferită la întrebarea "bine, bine, dar facturile de ce nu le-aţi achitat?", că de prin 2004, producătorul de ouă nu şi-a mai primit banii de la cumpărător. "Păi n-am crezut că un producător mic o să ne dea în judecată".

Adică eu, ăla mare, îţi iau ţie, micule ce eşti, ouăle şi nu-ţi dau nimic pe ele, doar pentru că eu am cu ce, dar nu prea am chef. Nu-i cam [prea] mare aroganţa?!

Festivalul de film documentar începe

Gata, de mâine începe. Pentru programul complet, daţi click pe poză şi apoi alegeţi în ce limbă vreţi să citiţi. Sunt filme bune, dar mai ales interesante, precedate sau urmate de dezbateri. Prima dată când se discută astfel despre drepturile omului, în anul în care DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului împlineşte 60 de ani.

Dor de New York

Îmi este dor de Statele Unite ale Americii. Şi mi se face cu atât mai dor cu cât venirea lui Adrian se apropie. Pe drum se va opri la New York şi de când ştiu asta, a-nceput să-mi fie dor şi de oraşul care nu doarme.

M-am amăgit de dimineaţă cu un sandwich de la City Grill-ul din Aviatorilor şi cu un cappucino to go. Nu se compară, chiar dacă virgulă cafeaua este mult mai bună aici. Sentimentul de libertate, de n-ai treabă cu nimeni, de nu mă bagă nimeni în seamă, n-o să-l ai niciodată aici. Mereu se va găsi vreo cuconiţă fandosită să se uite la pantofii tăi, asta după ce te-a măsurat cu şublerul din cap până-n călcâie, trecând apoi la restul accesoriilor, să se liniştească de tot: "eram precisă, nu se potrivesc neam."

City Grill-ul din Aviatorilor nu se compară nici măcar cu un Deli de pe 2nd Avenue, dar este la parterul celei mai înalte clădiri din zonă. Iar curentul din jurul ei îţi aminteşte de vântul îngrozitor de înţepător de pe lângă zgârie norii new yorkezi.

Sorb din cappucino în drum spre birou. S-a răcit puţin, e numai bun. Mai este o lună jumate până vine Adrian... de la Los Angeles prin New York.

Gata, joi mă duc la "The Romance of Magno Rubio", o producţie a Companiei de Teatru Ma-Yi din New York. E la Teatrul Odeon, de la 19:00. Să-mi fie şi mai dor... Pentru pofticioşi, iată detalii despre spectacol:

THE ROMANCE OF MAGNO RUBIO is a rite of passage for Filipino Americans and a relevant account of the migrant farm worker's immigrant experience in the present day. Set in the central valleys of California in the 1930's, the play focuses on Magno Rubio, an illiterate Filipino farm worker and his pen-pal courtship with Clarabelle, a white woman from Arkansas who advertises in the back pages of a "lonely hearts" magazine. Believing he has found the woman of his dreams, the young man fantasizes about their life together, only to soon realize that reality and dreams do not always align.

Marşul din Noaptea Muzeelor

Dar evident că m-am aruncat şi eu la muzee, că doar am citit nemaicititele despre această noapte şi-am vrut s-o cercetez cu pasul şi ochiul din dotare. Aşa că mi-am luat soţiorul de toartă şi, după piesa de teatru devenită deja tradiţie (cel puţin) bi-săptămânală - de astă dată văzurăm Jacques sau supunerea la Teatru Mic - am ieşit în Calea Victoriei şi-am luat-o agale spre Muzeul Naţional de Artă al României.

Curtea era plină toată de popor, iar la intrarea în aripa stângă se puneau preşurile pentru un spectacol şi se aprindeau luminile pentru aceeaşi întâmplare relativ culturală. Puzderie de oameni pe holuri şi în săli, pe holuri ecrane pe care rulau filme documentare... Am ajuns cu greu şi năduşeală la şcoala olandeză şi neerlandeză, bucurându-mi ochiul după clipe de chin datorat luminii prost aşezate. Poate se îndură cineva şi încearcă să aranjeze spoturile alea în aşa fel încât să-i fie uşor omului să vadă tuşele şi tehnica de execuţie. Altfel, mare păcat...

Fix când ieşeam din marea galerie europeană, începu şi spectacolul. Ne-am aruncat privirea, dar nefiind impresionaţi am lăsat iureşul să intre şi să iasă din MNAR şi-am plecat mai departe spre Muzeul Colecţiilor de Artă. Nu mai trecusem pe-acolo de zeci de ani de zile şi-i cam duceam dorul. Locul a devenit mult prea strâmt, iar angajaţii au rămas închistaţi în istoria pre-decembristă: nu ai voie cu apă la tine, dar - dacă ai apucat să treci cu sticla de paza vigilentă de la poartă - poţi să-ţi pui sticla în buzunar. Nu ai voie să te cuibăreşti câteva minute în nişele special amenajate şi eşti poftit la odihnă, dacă ai nevoie, pe pernele de piele din hol. Prost gândite şi montate, fie vorba-ntre noi, pentru că numai confort nu e ăla când stai cu picioarele încordate ca să nu cazi de pe scaun. Îi lăsăm pe paznici şi muzeografi în spate şi mergem mai departe spre Grigorescu, Luchian, Ţuculescu sau Tonitza. Respiraţia miilor de vizitatori a încălzit sălile muzeului peste limite, transpirăm şi într-un final decidem să ieşim şi să ne întoarcem altădată, pe bilet şi pe timp mai răcoros.

Excursia a continuat apoi către Muzeul Militar. Citisem că spectacolul nocturn va fi unul de neuitat. Aşa a fost: curtea era neluminată, nu era nimeni pe-acolo care să poate fi întrebat unde, ce şi când se întâmplă. Într-un colţ de curte, un băieţel se chinuia să cânte la o orgă, în spate tronând un ditamai tancul. Ciudată asociere... şi înfiorătoare. Nu este un sentiment prea plăcut să mergi noaptea pe alei strâjuite de rachete, avioane, helicoptere sau tancuri. Cum le-o fi, oare, celor care stau prin pustietate, înconjuraţi numai de astfel de inginerii şi maşinării îndreptate de om împotriva omului?

Linişte? Viol!

Vă spuneam aici despre festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului. Am terminat de tradus unul dintre cele mai dure filme ce vor fi difuzate, dacă nu chiar cel mai teribil, despre un fenomen de masă ce este în plină derulare în Congo: violul.

Numele filmului este Greatest Silence: Rape in the Congo şi puteţi vedea trailerul oficial mai jos. Uitaţi-vă la ochii femeilor, ei spun cel mai mult despre ceea ce simt.



Şi dacă tot nu v-am convins că femeilea alea suferă îngrozitor, iată şi un paragraf din script:

"Fiecare femeie din încăpere a păţit acelaşi lucru. Ne-au luat lucrurile. Am fost violate de 20 de bărbaţi deodată. Trupurile ne sunt rănite. Şi-au luat apoi puştile şi le-au vârât în noi. Ne ucid copiii şi ne cer apoi să le mâncăm cadavrele. Dacă o femeie e însărcinată, se urcă pe burta ei ca să avorteze. Apoi iau sânge din avorton, îl pun într-un vas şi te pun să-l bei. Când ne ţineau în pădure, nu era doar un bărbat. Fiecare soldat te batjocorea. Am rămas însărcinate. Am născut în pădure singure, ca animalele, fără hrană sau medicamente. Dar prin voia Domnului am avut curajul să scăpăm din sat. Suntem toate singure – ne-au fost ucişi soţii sau, dacă au scăpat, nu mai vor să audă de noi. Familiile noastre la fel. Nu ştim ce să facem, unde să mergem."

Jo a tradus şi ea două filme. Citiţi despre efortul ei aici.

Insensibili la drepturile altora, ignoranţi cu ale noastre

Sfârşitul lunii mai va aduce în Bucureşti primul festival de film documentar având ca subiect drepturile omului. Principalul organizator este Centrul Ceh de Cultură, alături de o lungă serie de parteneri.

O mână consistentă de ajutor o oferă voluntarii, ei contribuind în felul lor şi fiecare cu câte ceva de substanţă. Le mulţumesc aici celor ce ajută la traducerea filmelor (Nasi, Mădălina, Jo), lucru nu tocmai uşor. Şi nu e vorba de greutatea textului, ci de trauma psihică pe care o produce acesta la simpla citire şi apoi interpretare.

Un astfel de film este "Greatest Silence Rape in the Congo". Este realizat de o americancă, ea însăşi victimă a violatorilor, care se duce în Republica Democrată Congo pentru a se întâlni cu victimele soldaţilor de acolo. O ţară bogată în resurse naturale, dar a cărei bogăţie umană este inexistentă. Un film care te zguduie şi care-ţi demonstrează că animalul din om nu doarme, ci mănâncă din sufletul lui. Puţin, încet, dar complet.

Dacă vi se pare că drepturile vă sunt încălcate, dacă nu sunteţi mulţumiţi de faptul că puteţi merge liniştiţi pe stradă şi ajunge acasă în siguranţă, mergeţi la festival. O să vedeţi cât de mici sunt problemele noastre în comparaţie cu ale altora.

Bijuterii la MNAR

La Muzeul Naţional de Artă al României puteţi vizita o expoziţie cu un titlu ciudat: Tribut magnificenţei. Biletul costă 8 lei şi îţi permite accesul la o serie foarte mică de exponate. Nu-ţi ia mai mult de 30-50 de minute să vezi tot, plus că nu rămâi cu o impresie ieşită din comun.

Pentru a evita plasa în care am căzut eu, vă sfătuiesc să aşteptaţi prima zi de miercuri din lună, când intrarea e gratuită. În plus, programul muzeului este în această perioadă unul extins, adică până la 7 seara. Dacă ieşiţi de la muncă pe la 5, aveţi suficient timp să ajungeţi şi să vedeţi obiectele.

Şi nu vă amăgiţi, exponatele nu sunt chiar bijuterii, ci nişte matriţe sau modele pe baza cărora s-au executat mai apoi lucrurile cu adevărat valoroase.

ză translators and zeir work

Latest evidence: Antena 1, sâmbătă, 3 mai, "Viaţa după lege". Text original: "You joined the right brotherhood", versiunea în română "Ai ajuns în grupul potrivit de fraţi".

Există vreo zi internaţională a traducătorilor? Nu de alta, dar unii chiar merită sărbătoriţi...