Reduceri la Victoria's Secret

Criză, criză, dar la aşa look şi la aşa preţuri, cine rezistă?

Boucle chic şi delicat (16,99$)
mătase şi caşmir (16,99$)
angora (19,99$),
iar pentru ce-a mai rămas din vară, bumbac sexy (52,99$)
şi răcoros (tot cam 50$).

Update: deşi fusesem anunţată că data livrării este 23 august (or fi ştiind şi ei semnificaţia zilei?!), lucrurile sunt deja la (aproape pe) mine. Uraaaa!

Social media sau "formarea continuă"

Mai am puţin şi fac doi ani de când scriu pe blogul acesta. L-am început cu ajutorul tehnic al Georgianei care a renunţat la începutul acestui an la mainimic-ul ei. Eu am mers mai departe, cu o constanţă sinusoidală. Am mai deschis un loc care a ajuns să-mi consume din resurse mai mult decât am estimat iniţial. Dar îmi şi aduce satisfacţii.

După ce am experimentat, am început să mă interesez mai în detaliu despre ce înseamnă online-ul, ce beneficii şi deservicii îţi poate aduce. Am testat şi Facebook, şi Twitter, am gustat şi din Linkedin puţintel, mai sunt încă pe câteva grupuri yahoo, ultimele fiind zone cu prezenţă mai mult decât limitată.

Ultimele trei săptămâni mi-au confirmat că cei care se ocupă de comunicare şi care nici măcar nu au auzit de social media sunt cu un picior în groapa şomajului. Schimbarea, evoluţia, dezvoltarea sunt atât de prezente în spaţiul online încât cei care s-ar apuca abia acum de învăţat ar avea oarecari dificultăţi în a ţine pasul cu studenţimea sau puştimea.

thefuturebuzz.com ne spune că la sfârşitul anului trecut

• Google înregistra 1 000 000 000 000 (nu este nicio greşeală: sunt 1 trilion sau 1 000 de miliarde) de URLuri şi 2 miliarde de căutări
• pe Wikipedia erau publicate aproape 2,7 milioane de articole în engleză, iar numărul de vizitatori ajunsese la 684 de milioane (doar în 2008)
• pe YouTube erau înregistrate 70 de milioane de materiale video, numărul de vizualizări zilnice atingând 100 de milioane
• Technorati înregistrase 133 de milioane de bloguri, numărul celor care le citesc ajungând la 346 de milioane
• Twitter a fost folosit pentru "semnalizare" de aproape 1 112 000 000 de ori (revista Time spune că 63% dintre utilizatori sunt bărbaţi)
• Facebook se laudă cu 200 000 000 de utilizatori activi din 170 de ţări

Cât de prezent e viitorul ăsta!

Micul dejun

Înainte să intru pe poarta de la birou, dimineaţă, în jur de 07:30, cineva servea (din) micul dejun. Eu nu mâncasem, dar m-am oprit să mă bucur de privelişte.

Seara, la plecare, toată lumea era sătulă: eu de muncă, mama de alăptat, iar celălalt de pui - de căldură.

Nothing special

* Am reuşit să doborâm ieri un nou record la statul în trafic: două staţii de tramvai / autobuz făcute în 70 de minute. Intersecţia de la Plaza România şi-a meritat din toate punctele de vedere denumirea în sensul că a fost locul în care s-au încrucişat traiectoriile a sute de maşini, din care câteva zeci au rămas blocate din cauza tramvaielor, a unei betoniere, a unui taximetrist şi a două reprezentante ale sexului frumos, începătoare în ale şofatului.

* Văzut Revolutionary Road. Destul de plictisitor. Ne-am chinuit să răbdăm până la final. Am recunoscut mereu: filmul nu se numără printre pasiunile mele. În schimb, am răbdare. Q.E.D.

* Ne pregătim să dăm iar o fugă până la Sămbăta de Sus via Sibiu. Trec greu săptămânile...

Fereastra mea de la birou

arată aşa

sau aşa
Şi nu, nu lucrez la grădina zoologică.

Vaca noastră unde e, vaca noastră - ce-aţi făcut cu ea?

Sunt o mare băutoare de lapte. Dar maaare. Cana mea de cafea e mereu plină pe jumătate cu lapte. Serile mi le "consum" cu lapte şi cereale. Nu exclusiv, deşi mi-aş dori. Laptele nu lipseşte niciodată din căruciorul de cumpărături, deşi sunt singura din casă care bea lapte proaspăt.

Mărcile preferate sunt Zuzu şi Milli - primul pentru gust, al doilea pentru gust plus ambalaj (sticla de 1,5l). De obicei aleg varianta low fat, dar merg şi pe culoarea roşie atunci când trebuie să facem clătite.

Marea mea problemă este că, de la un timp - 2-3 luni, cam aşa - laptele meu Milli se strică în frigider. Nu, nu depăşeşte termenul de garanţie. Nu, nu e sticla deschisă. Nu, nu e cald afară. Da, îl ţin mereu în frigider. Şi atunci când ridic capacul de ce mă izbeşte mirosul acela de lapte bătut, uneori chiar stricat, pe care eu nu l-am dorit, pe care eu nu l-am plătit? Au mai trecut şi alţii prin experienţe similare, deci stau şi mă întreb: ce să fie, ce să fie?

Să fie oare calitatea laptelui? Să fie oare vina celor de la hypermarket (eu cumpăr de la Cora) care fie nu ţin laptele în depozit la temperatura indicată, fie temperatura frigiderelor e setată prost? Nu pricep, mai ales că am păţit-o în luni friguroase. Dar acum, că vin căldurile, ce mă fac? Ce lapte cumpăr? Şi de unde?

Apucaturi de criza

# Am renuntat la mancatul prin restaurante de vreo sapte luni, mai precis de la mega-toxi-infectia alimentara marca City Grill. Nu am niciun regret. Petrec mai mult timp cu al meu sot, inghesuindu-ne in bucataria minuscula si savurand fiecare dumicat de bi-preparat (adica executat de doua persoane) culinar.

# Am cam renuntat si la televizor. Nici macar la stiri nu mai prea uit. Cartile primeaza, teatrul e pe locul doi, din cand in cand mai vedem si cate-un film.

# La cumparatul de haine de prin magazinele neaose am renuntat de cativa ani, mai precis de la terra-shopping-aiala din decembrie 2005 de la New York. Am invatat (sau mi-am reamintit) atunci ca afacerile cele mai prospere sunt cele cladite pe termen lung si ca cel care conteaza cu adevarat este clientul - adica acea persoana aparent neinsemnata, dar cu bani in buzunar. Am inceput sa cumpar (aproape) exclusiv online, iar avantajele au fost explicate in cateva randuri prin unda mea virtuala.

As putea spune ca am anticipat criza cu obiceiurile mele. Sa le schimb? Sa nu le schimb?!

Cum să păcăleşti o poftă

Ei, nu? Cum să nu vă aduceţi aminte de macaroanele cu brânză şi cu zahăr din copilărie? Erau, alături de brânza cu roşii şi măsline sau de peşte, mâncarea săracă de pe masa oricărui român.

Macaroane nu se mai găsesc - eu, una, n-am mai văzut în ultimii ani aşa ceva prin magazine -, peştele este oricum, numai ieftin nu, preţul la brânză, roşii şi măsline a sărit pe pereţi, iar de gust ce să mai vorbim...

Dară pofta, ah! pofta, trebuie satisfăcută, că ea nu ştie de branduri, produse şi evoluţii, ea o ţine una şi bună: vreau! Şi atunci înlocuim macaroanele cu paste (gnocchi, fusilli, spaghete), brânza cu o chestie albă insipidă, iar zahărul alb, ultra-rafinat, cu zahăr brun.

Meniu sănătos? Poate. Dar ce mai contează, doar ai reuşit să păcăleşti pofta. Pofta aceea care-n 2009 îţi cere o mâncare, un gust, o aromă, o amintire de acum 30 de ani.

Surse şi resurse pentru cei ce vor să scrie

Tot ţopăind din blog în blog am ajuns la WriteToDone.com, un blog de grup cu idei şi... idei excelente. Am citit şi câteva note compuse de Leo Babauta - sună cam româneşte numele ăsta, iar dac-ar fi scris cu diacritice (Băbăuţă), n-ar mai fi urmă de îndoială.

Un articol interesant este cel al Mariei Schneider care oferă zece resurse gratuite de care ar avea nevoie orice scriitor. Dacă ar fi să adaptez conţinutul la România, unele "nevoi" ar putea fi acoperite de ORDA, de DEX, urmate de gramatica limbii române (din păcate nu există o versiune free online sau, dacă ştiţi de ea, puteţi s-o trimiteţi. Mulţumiri anticipate).

Ar mai fi câteva instrumente care nici măcar nu există în spaţiul virtual românesc, dar pentru că unul dintre ele este peste măsură de util, vi-l recomand cu căldură: elemente de stil.

Gata? V-a venit pofta de scris? Vizitaţi laboratorul de scris şi începeţi treaba folosind WorD. Nu trebuie decât să vă stabiliţi un număr maxim de cuvinte, timpul în care vă propuneţi să scrieţi tot ce aveţi pe suflet sau în minte şi să-i daţi bice. Spor!

Flori, fete, filme sau băieţi?

Flori? Pe vremea asta? Get real... Fete? Nu, sunt în concediu. Sigur din ianuarie încolo. Băieţi? Unul singur şi acela pe viaţă. Filme? Daaa, filme. Două filme, văzute zilele astea.

Încep cu cel mai prost: Ziua în care pământul s-a oprit. Sau, pe limba lor, The Day the Earth Stood Still. No way. În primul rând, pământul n-a stat. El s-a mişcat permanent, în ciuda obiectelor cotropitoare. Mda, cred că scenariştii americani au rămas după grevă cu un mare gol. De inspiraţie.

Filmul începe cu Keanu Reeves pe post de explorator care dă peste o sfera ce seamănă cu pământul privit de pe lună, dar cu ceva mai mult sclipici. Băiatul începe să ciocănească obiectul cu pricina, din care iese o mare lumină care-l dă pe om pe spate. După ce-şi revine (că-şi revine, doar e filmul la început), Reeves se trezeşte cu o gaură pătrată în mănuşă şi cu un semn pe mână de aceeaşi formă şi dimensiuni ca gaura.

Apoi se face iar lumină (da, în filmul ăsta e o adevărată risipă de lumină) şi mergem la şcoală. De fapt, la facultate, unde predă o profesoară expert în salvat planeta, Jennifer Connelly pe numele său real. A mai jucat şi-n Blood Diamond. Vin oamenii cu maşini mari şi negre escortate de motociclişti, o iau pe sus, o depun într-un elicopter alături de alţi mari experţi şi se duc să se holbeze cu toţii la un glob din ăla cu sclipici, doar că muuult mai mare, care a ajuns - unde oare, unde oare? decât - fix în mijlocul Manhattanului? În Central Park, mai exact, că doar acolo e suficient loc pentru aterizare. Dacă s-ar fi aşezat în Times Square, aş fi spus şi eu "câtă preţizie", dar aşa...

Şi încep după aia fazele cunoscute: cu secretarul de stat care dă ordine în lipsa preşedintelui şi a vicelui, plecaţi din motive de securitate, cu cercetarea specimenului ieşit din bula magică (evident, tot Keanu Reeves), cu cererea acestuia de a vorbi cu reprezentanţii ONU (al cărei sediu este în Manhattan), cu risipa de rachete şi muniţie şi maşini şi timp şi bani şi tot degeaba. Că ăştia care ne cotropesc vor de fapt să ne ajute, dar cum noi ne facem singuri rău, ei salvează doar speciile pe cale de dispariţie (au furat ideea cu Arca de la Noe). Şi pe noi ne lasă dracului pe planeta asta, să ne mâncăm între noi şi să fim certaţi de copii. Că tare fraieri mai suntem.

A, am uitat de "spionul" extraterestru care este de fapt un chinez de 70 de ani şi care nu mai vrea să plece de aici. Ne urăşte de moarte - pe noi, pământenii -, dar nu se lasă dus în ruptul capului. "Băi, o să mori", îi spune Keanu. În chineză, clar. Dar spionul zice "OK, frate, m-am obişnuit, las-o aşa." Dacă vreţi să vedeţi ce zice şi altă lume despre peliculă, daţi click aici.

Al doilea este Un ghem de minciuni, versiunea originală fiind Body of Lies. E cu Leonardo DiCaprio şi Rusell Crowe. Ultimul, îngrăşat rău de tot. Nu sunt pasionată de film, dar am descoperit cu ocazia asta un actor care mi-a plăcut, Mark Strong.

În film este vorba despre terorism, despre lumea arabă, despre manevrele din culisele sistemului de securitate american (a se citi lupta pentru ciolan. Pardon, virtute!), despre spionajul sirian sau iordanian. Alături de DiCaprio, iubirea este un alt motiv pentru care doamnele vor să vadă filmul, aşa că este introdusă şi o poveste de dragoste. Aproape imposibilă, mai ales în Orientul Mijlociu.

Chiar dacă nu mişcă în tine nimic în mod deosebit, filmul redă destul de bine modul în care funcţionează lumea arabă. Este o zonă în care este greu să intri şi în care nu eşti aproape niciodată acceptat, chiar dacă respecţi regulile nescrise. Micile favoruri, dezvăluirea unei părţi minuscule de adevăr, limba vorbită fluent - sunt doar detalii. La primul pas pus alături de drum, eşti deja pe făraş. Pe de altă parte, una dintre ideile transmise este aceea că şi teroriştii sunt oameni, unii chiar orgolioşi.

Ca de obicei, americanul învinge la sfârşit. Guvernul respectă decizia agentului special Ferris de a-şi trăi amarul alături de Aisha lui şi-şi retrage resursele şi ochiul magic de pe el (Big Brother te vede şi aude în orice bazar te afli). Alte păreri aici.

Moşule, ce mese eşti!

Gata, orice urmă de aşteptare s-a terminat. Epopeea "telefon mobil 2008" a ajuns la cartonul "end". Moşul - unul dintre ei, nu mai contează care anume - s-a îndurat de insistenţele mele (subliminale, pentru că nu m-am tăvălit pe jos de dorinţă şi de nerăbdare, ci am stat cuminte şi am aşteptat) şi mi-a trimis un telefon. Prin curier special.

N-a fost uşor, că doar ce-i facil în ţara asta? Am cercetat preţuri prin magazine (cu nervii de rigoare), am apelat la funcţiile tactile ale degetelor (nu-l iau până nu pun mâna pe el, am spus), am căutat pe net opţiuni şi variante, după care am spus: gata, p-ăsta-l vreau.

Şi Samsung i900 e. Sau Omnia. De ce îmi place? Pentru că are toate funcţiile pe care mi le doream: evident, e telefon. Agenda e încăpătoare (practic, nelimitată), ultradetaliată. Apoi, am acces la Internet. Am abonament WAP (Vodafone) pe care zbârnâie, iar pe WiFi merge strună. Apoi, are memorie de 8Gb. Mai mult decât suficientă pentru documente (Word, Excel, fişiere pdf), prezentări (PowerPoint), muzică, audiobook-uri. Spre deosebire de iPhone, am posibilitatea de a-i adăuga un card microSD de încă 8Gb. Asta dacă vreau să-mi mut colecţia de muzică şi cărţi pe telefon. Dar cum nu ţin neapărat şi nici nu mi-am propus să urmăresc filme pe mobil, deocamdată nu-mi iau memorie suplimentară. Apropos, un card de 8Gb ar costa cam 72 de lei.

Camera foto / video este de 5 megapixeli şi are o mulţime de funcţii. Nu ştiu când o să apuc să le folosesc pe toate, dar pe cele de bază le-am prins şi sunt mulţumită. Opţiunea "face detection", cel puţin, m-a cucerit.

Bateria - unul dintre motivele pentru care mă tot plângeam de telefonul vechi - mă ţine cam o săptămână. Hai, cinci zile dacă intru şi pe net. Deci am scăpat de priză şi de grija de-a pleca prin târg cu încărcătorul după mine.

Radio - era una dintre funcţiile la care ţineam cu înverşunare. Dacă nu "ascult" o carte, măcar o ştire sau o muzică să-mi cânte în urechi. De poveştirile din tramvai sau autobuz sunt sătulă. Şi chiar dacă am o carte în braţe, parcă tot merge asezonată cu o melodie veche şi preţioasă.

Ecranul tactil şi stiloul îmi uşurează mult navigarea prin meniu, scrisul mesajelor şi updatarea calendarului de activităţi. Dincolo de asta, mă amuză să mă joc, rulând cu degetul în sus şi-n jos prin meniu.

Telefonul are şi GPS, pe care nu l-am folosit. Habar n-am dacă o să utilizez vreodată acest serviciu. Poate doar în concediu, dar mai e până atunci.

Este primul meu telefon smart şi sunt încântată de el. Mulţumesc, moşule!

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Mi-am tras stradă. În L.A.

Da, nu glumesc. Aseară vorbeam cu Adrian la telefon (prietenul nostru din State, mai precis din Los Angeles). Era pe drum spre un client şi, pură coincidenţă, a trecut pe "strada noastră". Nu l-am crezut, l-am rugat să facă poze.

S-a conformat, punându-şi iPhone-ul la treabă (da, ăla pe care-l tot aştept şi eu şi care până la urmă se va transforma, cel mai probabil, în HTC). Deci:

Şi ca nu cumva să credeţi că mi-am tras aşa, o străduţă, voila! Strada noastră e mai lungă (şi mai importantă, sîc!) decât a lui Barosso.

Răceala, versiunea scurtă

Cum aş lua-o, cum aş întoarce-o, răceala mă ţine cel puţin şapte zile. Fie că iau antibiotic, fie că mă îndop cu tot felul de siropuri şi pastiluţe (numai la recomandarea doamnei doctor), care mai de care mai colorate, mai dulci şi mai creatoare de dependenţă, tot nu scap de dureri în gât şi de tuse. Tusea, mai ales, mă omoară.

Aşa că, de data asta, am ales ignoranţa. Vineri mi-a dat primul semn. Eram la serviciu şi căutam vinovaţii: de la tine am luat-o, tu mi-ai dat-o... Seara am tot supt la Tantum Verde şi, slavă Celui de sus, sâmbătă de dimineaţa nu mă mai durea gâtul. Dar îmi era teribil de frig.

Mi-am pus treningul pe mine, am deschis toate geamurile, am luat un Eferalgan, o pastilă cu extract de usturoi (de când cu nenorocita aia de toxiinfecţie alimentară, nici usturoi nu mai pot mânca), mult ceai şi două portocale. Seara: o aspirină şi iar portocală.

Duminică a venit tusea. A stat ea, a aşteptat, apoi m-a luat la fel de brusc ca altădată. Seara, la spectacol, am behăit în continuu. Noroc că tenorul şi sopranele mă acopereau (spectacolul a fost Orfeu şi Euridice, la Bulandra, în montarea lui Ducu Darie). La întoarcerea spre casă, m-am oprit la farmacie şi-am luat un Paxeladine sirop. Am tras un gât pe loc şi încă vreo trei ieri, toată ziua. Acasă am adăugat aspirina şi extractul de usturoi. Ca în fiecare seara.

Astăzi mă simt deja bine. Foarte bine, chiar. Este prima dată când scap de o răceală în cinci zile. Nou record personal.

Criza alimentară globală şi primele victime

Enjoy!

Back to work

Da, ştiu, am absentat. Motivat, însă. A fost prima săptămână plină, dar plină, de muncă... şi se anunţă un weekend pe măsură. Doar din asta vin şi marile plăceri, cunoscute sub denumirea de "satisfacţii", nu!?

Aşadar, despre sârşitul de săptămână: sâmbătă, vizită la mama (trebuie să-i fac nişte cumpărături de toamnă şi să i le duc), prima piesă (Sunt un orb, la Teatrul de Comedie) şi concert (am citit că Bryan Adams cântă în Parcul Izvor). Duminică, încerc să mă trezesc ceva mai târziu, am puţin de lucru pentru Răzvan (cam asta e diferenţa dintre lucrul pentru un sistem public şi cel pentru bunăstarea directă a familiei), după care sper eu iar somn (din ală bun, dar rar) şi apoi altă piesă (Imnul, la Metropolis).

Am un back-up plan şi pentru situaţia în care somnul de după-amiază va fugi de mine, lucru care mi se întâmplă de când mă ştiu - scrisul pe blog. Am rămas în urmă şi cu vacanţa din deltă, şi cu pozele de la mare, şi cu ceva legat de rezervaţia de nuferi din Băile 1 mai.

Gata vacanţa

De mâine încep munca. După o vacanţă de două săptămâni. Ne-am plimbat mult - practic, am parcurs ţara de la Oradea la Olimp, de la Mila 23 la Cabana Bâlea.

Am trăit experienţe deosebite şi m-am bucurat să cunosc oameni speciali. Situaţie compensată şi de lipsa de profesionalism sau de nesimţirea altora, puţini din fericire.

Sănătatea întregii familii a fost pusă la încercare, slavă Domnului cu lucruri minore: mai întâi a fost rândul meu, cu o toxiinfecţie cum rar vezi. Apoi a urmat Bubu (maşina noastră), care ne-a lăsat pe autostrada I (s-a spart nu-ş ce piesă la alimentare, plus că mai avea şi-o roată înfrânată). La mare, Răzvan a luat o gripă care l-a ţinut o seară în vârful patului, tremurând cu tot cu somieră.

Acum suntem bine cu toţii, gata de muncă. Sănătate şi spor s-avem!

Cifra opt în viaţa mea

Sunt născută într-o zi de opt, iar astăzi, 8 septembrie 2008, am aniversat opt ani de căsătorie. Răzvan este născut într-o zi de 16 (8x2). Locuim în blocul 48.

Mama mea este născută într-o zi de 18, iar tata era născut pe 24 (8x3). Mama lui Răzvan este născută tot pe 16 - la tatăl lui se rupe lanţul (ziua lui e pe 15).

Cura de dezintoxicare

Din cauza motivului enunţat aici, de o săptămână mănânc dimineaţă, la prânz şi seara numai


Invariabil, toţi cei care văd farfuria mea spun "vai, ce bine arată", dar până acum niciunul, dar absolut niciunul dintre ei n-a încercat măcar să comande acelaşi lucru. O singură persoană m-a întrebat dacă regimul ăsta este voit sau nu.

Astăzi aproape am cedat nervos, dându-mi seama că sunt abia la mijlocul tratamentului. Au dispărut petele de pe mâini, de pe spate şi de pe piept, dar pe picioare au mai rămas suprafeţe cât palma de mari de bubiţe. Răzvan m-a încurajat în felul lui, comandându-şi o ciorbă de zarzavat şi un pilaf cu legume. Fără pic de cărniţă. Să vedem cât îl ţine şi pe el.

Spiritualitate, neică!

Eu, către soţul meu: Oare unde se duce timpul?
Răzvan: Nu ştiu, că de fiecare dată mergem în sens invers: eu tot înainte, el tot înapoi.

* * * * *

Împreună cu Răzvan, la masă, servind micul dejun undeva în mijlocul ţării, pe şoseaua Deva - Oradea. O mâţă frumoasă se învârte pe lângă masă. Nu miaună, doar se mai aşează din când în când pe coadă şi ne priveşte în ochi.
Eu, la mâţă: Marş de-aici.
Îmi dau seama de greşeală şi gândesc cu voce tare: ia uite ce efect au antihistaminicele astea, am luat-o razna, spun la pisică "marş."
Totuşi, pisica îşi ia tălpăşiţa.
Răzvan: Nu-ţi face griji, se pare că înţelege limbi străine.