La mulţi ani, române!

Da, asta este pentru tine, în caz că ţi-ai uitat cetăţenia din paşaport şi identitatea din buletin. În cazul în care trăieşti într-o ţară pe care ţi-o doreşti "îmbunătăţită", curată - şi la propriu, şi la figurat -, normală, în care să te simţi bine şi în care să te poţi dezvolta aşa cum părinţii sau bunicii tăi n-au putut-o face. Sau în cazul în care ai plecat de aici, indiferent de motive, dar te leagă de locul ăsta amintiri, familie, prieteni, profesori, prima dragoste.

La mulţi ani, române, oriunde eşti şi oricine te-ai afla!

Lectura de vacanţă

Deocamdată,

după care voi continua cu

Cu cine naiba să votezi?

Aceste imagini sunt dedicate prietenilor noştri din Statele Unite, cărora le merge bine şi care sper să înţeleagă o dată în plus că îi felicit pentru decizia luată acum cinci ani.

Adrian, când ziceai că se termină înscrierile pentru loteria vizelor?

Invitaţie la film

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, va astept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe soseaua Kiseleff),
cu doua filme documentare de exceptie.

Rezervari la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Să dăm cu polei, băi naţiune!

Ieri urmăream la ştiri (pe Antene, mai e întrebare?!) activitatea nocturnă a primarului Piedone. S-a dus la ADP şi la REBU să facă o simulare de alarmă. "Este ora două şi ceva, ninge de 10 minute... sau de jumătate de oră. Hai să vedem în cât timp sunt maşinile de deszăpezire în stradă." Motoare turate, combustibil consumat şi imagine politică. Adică bani. Şi o declaraţie stupefiantă: l-ar da afară pe directorul de la REBU. Care este societate comercială.

Bine, bine, dar nu despre asta voiam să scriu. Ci despre sectorul în care locuiesc eu, adică 6. Unde nu-i nevoie nici de alarmă. nici de control, pentru că ADP-ul şi REBU sau cine s-o ocupa de treaba asta spală străzile. Cu apă. La minus 4 grade, apa se transformă în polei. Polei care, evident, trebuie anihilat. De cine? He he! De ADP sau de REBU. Deci bani pentru stropit + bani pentru dezgheţat. Rezultatul? Şi mai mulţi bani. Fără televiziune, fără imagine, ci pe şest. Dar eficient.

Medicina privată episodul IV

... şi probabil ultimul.

Nu pot încheia seria de relatări fără a mă referi şi la medicul chirurg. Cum Răzvan a trecut până acum prin nişte experienţe deloc plăcute cu chirurgii, cu greşelile medicale şi mai ales cu infecţiile intraspitaliceşti - iar la vremea respectivă nu exista nici Colegiul Medicilor, nici despre drepturile pacientului nu se prea vorbea - mi-am asumat rolul de "guardian angel" şi am încercat să găsesc cea mai bună opţiune pentru el.

Principalul motiv pentru care am ales spitalul Euroclinic a fost acela că este într-o clădire nouă, iar sălile de operaţie - chiar dacă sunt folosite din plin - nu prea au avut când să se umple de microbi, bacili şi alte creaturi microscopice care ar putea conduce la complicaţii postoperatorii.

Auzisem, mai bine zis citisem, că lumea este destul de mulţumită - mai puţin de preţuri, dar nu poţi avea calitate fără un cost pe măsură. Aşa că am sunat şi am avut norocul să ajungem pe mâna doctorului Ioana Drăgoicea. Tânără, extrem de amabilă, spun eu chiar frumuşică şi atentă cu pacientul. Mi-a plăcut faptul că, de fiecare dată, ne-a explicat ce urmează să se întâmple, care vor fi paşii în procedură, i-a aranjat lui Răzvan o programare la ecografie, l-a urmărit foarte atent după operaţie, nu se grăbeşte să coasă operaţia doar de dragul de a scăpa de noi şi s-a "pus la dispoziţia" noastră în măsura în care s-ar ivi vreo urgenţă.

Chiar dacă a observat că suntem cârcotaşi, s-a amuzat şi ea de păţaniile noastre, le-a înţeles (probabil până la un punct), dar şi-a văzut mai departe de treabă cu zâmbetul pe buze şi cu un bun simţ de tip rara avis în zilele noastre.

Aşa că am toate motivele să-i mulţumesc şi să-i doresc un viitor lipsit de faulturi şi de mâncătoriile ieftine şi disgraţioase de care este atât de plină lumea medicală.

A săpa, săpare

Cele 10-15 persoane care citesc acest blog zilnic o fac din diferite motive. Sesiunea de căutări şi răspunsuri mă atrage şi-ar fi păcat să o ratez.

• cel mai plătit job - întotdeauna următorul
• recrutare SPP - încă n-am deschis agenţia, dar mulţumesc pentru idee
• ce înseamnă etica medicală - când afli, îmi spui şi mie, te rog?
• reputaţia se construieşte într-o viaţă şi se poate pierde într-o secundă - ai încercat şi la anunţurile din România Liberă?
• ce nu poţi cumpăra cu bani - cred că poţi lua cu cardul de credit
• profesionalism şi etică medicină - m-am prins, îţi plac poveştile scrise de autori străini
• victoria lui vlad ţepeş - criza financiară a afectat şi producţia de ţepe
• criza-crizelor - e o mare criză
• ce fac dacă sunt frumoasă - un test de inteligenţă ai încercat?
• termen de răspuns primărie - de care parte a ghişeului te afli?
• etica medicală - you've got an obsession, baby
• nicăieri nu poate fi mai bine ca acasă - ai uitat să precizezi la cine
• fursecurile se vor mai vinde în criza financiară - sincer, nu ştiu, dar la cât amar de bani au pierdut unii...
• mâncare de ştiucă - mamă, dar ce foame e în ţara asta
• era noastră prescurtat - logic, d.H.

Medicina privată, episodul III

Una dintre marile probleme ale celor internaţi în spital este mâncarea. Aţi văzut doar oameni încărcaţi bătând pe la porţile spitalului de stat, dând un sfanţ sau un purcoi de bani la o infirmieră sau - mai modern - la un bodyguard ca să ducă sacul cu merinde la pacienta X sau pacientul Y.

La spitalul privat nu-i aşa. Ca rudă, nu te duci cu pacheţelul în raniţă pentru că te aştepţi ca pacientul să primească ceva pentru stomacul care nu ştie - şi nici nu vrea să înţeleagă - că n-ai voie să mănânci sau să bei înainte de operaţie. Teoretic, cazarea (tot ce depăşeşte trei ore petrecute în spital se taxează ca şi cazare) include şi masa. Masa adică mâncarea, nu mobila din rezervă, că respectiva este bine merci la locul ei.

Wrong! Cât a stat în aşteptarea operaţiei, Răzvan le-a spus asistentelor că îi e foame. Le-a şi întrebat la cât timp după operaţie poate să mănânce. "Depinde ce zice medicul", a fost răspunsul. Corect, de altfel. Numai că ora iniţială de "îmbarcare" a fost depăşită cu 120 de minute, iar stomacul - serios, acum, Răzvan are un stomac cu personalitate - îşi cerea porţia pe ziua respectivă. Zgomotele şi crampele n-au avut alt rezultat decât un pansament gastric intravenos. Insuficient pentru a prosti stomacul.

Pacientul s-a trezit imediat din anestezie, a fost adus în salon şi - evident - a întrebat când poate mânca. "Acum", a fost replica mult aşteptată. "Şi? Ce pot mânca?" "Păi un iaurt... vreţi altceva?" "N-am mâncat nimic de dimineaţă, ce altceva aveţi?" Conform cercetărilor, meniul zilei includea paste cu carne şi vită cu cartofi natur. "Ce doriţi?" "Paste cu carne şi vită cu cartofi natur", a cerut Răzvan. Şi a aşteptat. Şi a aşteptat. Şi a aşteptat. Guvernele ţărilor în care milioane de persoane trăiesc din mai puţin de un dolar pe zi ştiu exact cum se termină aşteptarea asta: tensiuni, conflicte, uneori război.

În cazul de faţă, consiliul de familie a ales... şaormăria de vis-a-vis de spital. Două pulpe la rotisor au calmat sucul gastric şi următoarea serie de reproşuri. Legile lui Murphy funcţionează oricând şi oriunde, aşa că imediat ce a terminat de mâncat, Răzvan a primit şi porţia de la spital: cartofii natur erau amestecaţi cu pastele, vita era pui, iar carnea din paste devenise ciuperci. Noroc cu salata de sfeclă. N-am înţeles dacă sucul Bravo a fost ales pe baza indicaţiilor nutriţionistului, dar ce mai contează... stomacul tace şi e fericit. La fel şi pacientul.

Mi-am tras stradă. În L.A.

Da, nu glumesc. Aseară vorbeam cu Adrian la telefon (prietenul nostru din State, mai precis din Los Angeles). Era pe drum spre un client şi, pură coincidenţă, a trecut pe "strada noastră". Nu l-am crezut, l-am rugat să facă poze.

S-a conformat, punându-şi iPhone-ul la treabă (da, ăla pe care-l tot aştept şi eu şi care până la urmă se va transforma, cel mai probabil, în HTC). Deci:

Şi ca nu cumva să credeţi că mi-am tras aşa, o străduţă, voila! Strada noastră e mai lungă (şi mai importantă, sîc!) decât a lui Barosso.

Medicina privată, episodul II

Încheiasem primul episod cu o estimare de preţ. "Aproximativ 1,000 lei." Când a întrebat Răzvan dacă "aproximativ" e mai aproape de 190 sau de 1900, am crezut că exagerează. Dar, ca de obicei, el a ghicit preţul corect: 1,950 lei una operaţie scos gâlmă de la gât.

Problema nu sunt banii, ci modul în care eşti tratat. Sau aşteptările pe care le ai. Că doar de asta te duci la spital privat, să fii tratat altfel. Mda, în parte e mai bine. Dar cum oamenii sunt aceiaşi - că doar migraţia se manifestă din plin şi în lumea medicală - ce rost mai are să speri la ceva în plus?!

Episodul de faţă este dedicat exclusiv asistentelor. De fapt, în spitalul privat ele conduc. Ele fac regulile. Şi am găsit şi explicaţia: dacă la "stat" le mai pică - scuzaţi, acolo curge de-a binelea -, la privat nu mai dai un leu pentru schimbarea pansamentului, pentru o injecţie, pentru schimbarea pungii cu gheaţă etc. Ghinion: păi doar noi să avem aşteptări setate necorespunzător?

Dacă medicul îi cere ceva asistentei, trebuie s-o facă în cel mai politicos mod cu putinţă, altfel pacientul este privit cu nişte ochi acri şi cu o greaţă în mişcări de nu înţelege ce i se întâmplă. Cel care iese şifonat este medicul, mai precis "imaginea", reputaţia lui. De-asta se şi apucă singur să rezolve din treburile care i-ar reveni asistentei.

Dacă apeşi pe buton, trebuie să ai răbdare până când apare "the nurse". Mai bine pleacă aparţinătorul să ceară ce-i trebuie pacientului. Ajuns la recepţie, aparţinătorul aşteaptă ca asistenta să vadă ce-a făcut copilul la grădiniţă. Discuţia se prelungeşte, deci aşteptarea continuă. Într-un târziu, asistenta îşi întoarce sprânceana ridicată spre faţa plină de pacienţă. Se ridică şi cea de-a doua sprânceană. Nu ştii dacă traducerea ar fi "doriţi ceva?" sau "ce dracu' mai vrea şi asta de la mine?". Îi spui ce ai pe suflet, ea aruncă un "stai, dragă, puţin" la telefon şi dispare în spatele unei uşi. Vine cu o pungă de gel în mână. Pun mâna pe ea (pe pungă) şi constat că are temperatura corpului meu. Ori sunt eu prea rece, ori e punga prea caldă. Orice-ar fi, am nevoie de gheaţă. Nu mă las. Sprâncenele ei se miră din nou: "tot mai eşti aici?". Faţa mea îi spune "da", iar gura îi explică ce-ar fi trebuit să constate şi singură. Câştig punga de gheaţă şi plec victorioasă. Este doar un exemplu. Minor.

Iar toate acestea în condiţiile în care nivelul profesional al cadrelor medii medicale nu este... peste medie. Cele patru vene sparte ale lui Răzvan vorbesc de la sine. Şapte înţepături, din care cinci ratate. Patru de către asistente, o ratare aparţinându-i anestezistei. Frica lui Răzvan (ha! asta-i tare!) e de vină. Cică i se ascund venele. Pliciurile peste piele, bobârnacele peste venă, "croşetatul" prin vasele de sânge (cum le-a numit omul ciuruit) nu dau niciun rezultat. Dar lasă urme.

Răzvan e plin de vânătăi. Culmea, toate au fost produse de femei. Pe bani. Estimaţi greşit, e adevărat. În sus, nu în jos.

Retrospectiva 2008 - episodul II

O altă destinaţie a fost Băile Felix.

Şi la dus, şi la întoarcere, am trecut prin Râmnicu Vâlcea. Destinaţie europeană, clar!

Retrospectiva 2008 - episodul I

Anul acesta am umblat ceva prin ţară. Şi nu numai.

Folderele prin care tocmai mi-am aruncat amintirile conţin fotografii făcute prin patria mea dragă. Până la sfârşitul anului n-a mai rămas mult, aşa că nostalgia îşi sădeşte deja seminţele.

Din Deltă, frumuseţi:



Tot din Deltă, dar în bătaie de joc. Culmea, se spune că nu turiştii sunt cei care aruncă PET-uri în apă, ci localnicii.

Medicina privată, episodul I

Povesteam aici despre o experienţă "de stat". Ieri am luat în nas una porţie sistem medical (extrem de) privat. Noroc că şi eu, şi ai mei, suntem sănătoşi şi nu experimentăm prea des. Altfel, aş mai face un blog, dedicat exclusiv păţaniilor sanitare.

Soţului meu iubit i-a apărut anul trecut o gâlmă pe gât. Nu ne-am bătut capul, iar chistul (am aflat ieri că asta este de fapt), după ce şi-a chemat celulele laolaltă, dă acum să se spargă. Nu singur, ci ajutat - o bucată de carton care învelea nişte mobilă a trecut uşor şi din greşeală pe lângă el şi l-a zgândărit. Telefon, programare, excursie până la Euroclinic, aşteptare, vizită medicală, constatări.

Doctoriţa, tânără, analizează situaţia şi ne ia din prima: "Aţi nimerit unde trebuie, la chirurgie plastică; în loc să rămâneţi cu cicatrici mari, veţi rămâne cu o urmă mică." Precizez: n-am nimerit, da? Am făcut programare şi-am cerut "plastică".

"Pansăm locul, luăm antibiotic, facem ecografie şi apoi operăm. Anestezie generală, în venă", decide domnia sa. "Luaţi antibiotic împreună?", întreb nedumerită. "Nu, ia dânsul", mi se răspunde. Cu luatul lămurit, ne apropiem de pansament. Se cheamă asistenta, începe căutatul materialelor. El, soţul, aflat în şezut pe patul de consultaţie, este rugat să se mute mai la stânga, sub posteriorul său aflându-se un număr de sertare în care ar putea fi nişte lucruri utile. Nu sunt acolo. "Înapoi se poate?", roagă asistenta. Soţul se mută la loc. Nici în sertarele din dreapta nu-s chestiile. "O să vă rog să vă daţi la o parte", continuă cadrul medical, asistat. Cum n-au fost identificate prin niciun sertar materialele sanitare, care erau fix pe masă, lângă "ghivetă", soţul este aşezat iar pe pat.

Pansamentul a fost plasat pe gât, dar trebuia fixat. Cu leucoplast. Care leucoplast era, but of course, în sertar. Soţul s-a ridicat din prima, ţinându-şi cu propria mână pansamentul steril. Îmi pare rău că n-am făcut poză, ar fi fost edificatoare: o pleaşcă de 4 x 4 cm2 de tifon, pentru o zgaibă cât o unghie de mare, lipită cu patru fâşii de leucoplast care se tot dezlipesc. Ştiu eu o doamnă la Cora care împachetează mezelurileeeee, artă, ce mai. Ar putea da clasă aici.

"Să puneţi gheaţă", îmi recomandă doamna doctor. Şi îşi cere scuze pentru dimensiunile exagerate ale pansamentului.

La plecare, încercăm să aflăm cât ar costa operaţia de îndepărtare a chistului. "Aproximativ 1000 de lei", ni se comunică de la recepţie. "Cât de aproximativ?", încercăm să aflăm. "Nu ştim exact, depinde de tipul de anestezie, de complicaţii dacă apar." Aha, ne-am prins. Complicaţiile complică (,) costul. Complicat.