Când îşi bagă cometa coada...

Râsul în maşină / tramvai tinde să devină un obicei. Parol! Unii ar putea spune că totul are legătură cu Răzvan - care îmi asigură o stare de bine incredibilă -, dar eu nu m-aş hazarda. Până la urmă, citesc pe rupte. Vorba vine, pentru că după ce au fost citite de mine, cărţile s-ar putea aşeza liniştite pe orice raft de librărie, fără să ştie cineva că le-am tocat.

Motivul actual este Anul negru. Concurs de frumuseţe masculină la Stâncile Blestemate scrisă de Ismail Kadare, un albanez nominalizat de patru ori la premiul Nobel pentru literatură.

Prima parte, Anul negru, descrie o parte tulburată a istoriei albaneze pusă de Kadare sub semnul cometei.

"(...) doi francezi se apropiau fluturând un steag alb. (...) după ce întrebaseră cine este comandantul, salutaseră cu mâna la chipiu."

"- Auzi ce zice? îi şopti Doska.
- Ce? făcu Shestan.
- Cuvinte de ruşine, pe care şmecherul ăla nu le-a tradus. (...)
Ofiţerul francez continuă să vorbească, iar Doska îi făcu din nou semn cu cotul.
- L-ai auzit cum a spus din nou "vuvule"?
- Am auzit, zise celălalt. E a treia oară când spune asta.
- Cum? întrebă traducătorul.
- Este la fel ca "frichi-frichi", cum i se spune la noi trebii ăleia ruşinoase.
- Ia te uită, ia te uită.
- Vous voulez...
- Gata, îl întrerupse Shestan, ducând mâna la pistol."

Update: capitolul 15 despre rostul baclavalei în relaţiile diplomatice este foarte, foarte dulce. Eu nu mă omor cu dulciurile, deci nu pot aprecia corect dacă este la fel de dulce precum o baclava, însă am citit şi recitit capitolul respectiv cu o poftă neostoită.

Curat Sibiu!

Dacă ar fi să caut un cuvânt care să sugereze noţiunea de "oraş curat", atunci acesta ar fi Sibiu. N-o mai fi el, oraşul, capitală europeană, dar tot curat este. Şi civilizat. Cu oameni liniştiţi, relaxaţi, cu bun simţ. Cu zone pietonale extinse, cu porumbei şi fântână în piaţa centrală, cu indicatoare plasate cum trebuie şi unde trebuie, cu parcări organizate şi cu puţine maşini pe trotuar, cu covrigării multe, cu nişte gogoşi cum n-am mai mâncat demult, cu terase pline.

Un oraş fără claxoane şi înjurături, în care şoferii aşteaptă liniştiţi să traverseze toţi pietonii de pe zebră fără a ţipa "hai, mamaie, te mişti odată?!".

Restaurantele au preţuri normale (cam la jumătate faţă de ce este în Bucureşti), iar la servicii nu am de adus niciun reproş. Ba dimpotrivă, pentru că a fost un lucru care m-a frapat: mulţi dintre ospătarii care ne-au servit erau de etnie romă. După cum şi parte din personalul de la Ramada (hotelul la care am stat) reprezenta tot aceeaşi etnie. Bravo celor care muncesc şi celor care i-au angajat! Toţi cu bun simţ, gata să-ţi satisfacă nevoia... Dacă ar zâmbi ceva mai mult, ar fi perfect. Dar cred că reţinerea e mai mult o reacţie defensivă decât un comportament introvertit.

Aminteam de Ramada. Scump, foarte, foarte scump. Camera costă 130 de euro convertiţi la un curs ştiut doar de tanti Aglaia (4,34 lei/euro, atunci când Banca Naţională afişa un curs de 4,22), în condiţiile în care cada de la baie (camera 1012, dacă vrea cineva să ia măsuri) are smalţul sărit, foenul merge doar până se încinge (adică fix până când şi-ar începe de fapt misiunea), iar ca problemă generală - aerul condiţionat bate exact pe pat.

Sunt fericită că am avut timp să fac un tur al Muzeului Brukental, să mă bucur în tihnă de picturile valoroase, fie ele europene - Omul cu tichie albastră / Bărbat cu inel al lui van Eyck, Ecce Uomo de Tizian Vecello da Cadore sau Uciderea pruncilor semnat de Bruegel (pe care l-am văzut prima dată în urmă cu aproape 30 de ani la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti) - sau româneşti, să vizitez Muzeul Satului din mărginime, ba chiar să văd la lucru câinii de la şcoala de dresaj.

Dar despre câini şi cai ceva mai încolo...

Viskovitz şi animalele întruchipate

Începând de luni, cartea din geantă se numeşte Eşti un animal, Viskovitz. E scrisă de Alessandro Boffa, un rus americanizat care a urmat în Tailanda cursuri de gemologie, după care s-a lansat în afaceri cu pietre preţioase.

De fapt şi de drept, Viskovitz ăsta este... mai multe animale şi insecte - un pârş de stejar, un melc, un mascul de călugăriţă, un cintezoi virtuos, un elan, un scarabeu, un porc, un şoarece de laborator (de unde şi numele cărţii: VISKOVITZ = very intelligent superior kind of very intelligent and talented zootype), un papagal din Caraibe, un peşte, un scorpion, o furnică, un cameleon, un câine.

E înconjurat de câteva personaje care-l urmăresc pe tot parcursul celor 20 de fabule: Liuba, dragostea dintâi şi din vis, "molcuţă ca o pernă şi seducătoare ca un căscat"; Zucotici (nedormit), Petrovici (Terminator) şi Lopez (telenovelist), toţi trei misogini.

Iar pentru cei care se uitau strâmb la mine atunci când râdeam singură în tramvai, iată câteva explicaţii:

Problema pe care o aveam cu Liuba era că niciodată nu dorea să facem împreună acele lucruri pe care pârşii şi pârşele le fac în vis, adică să doarmă.

Sexul? Nici măcar nu ştiam că am unul. Imaginaţi-vă cum a fost când mi s-a spus că am două. (Visko melc)

- Cum era tata? am întrebat-o pe mama. - Crocant, puţin sărat şi plin de fibre. (Visko călugăriţă)

Uneori, la fiinţa iubită te poate atrage epimerumul şi episternumul, coccisul şi scutelumul, protoracele sau, pe scurt, frumuseţea vorace şi polifagă.

"Nu spuneţi lucruri vulgare - e mai uşor să le faceţi. Nu minţiţi - fiindcă riscaţi să spuneţi adevărul."

"Da, m-am îndrăgostit şi eu o dată. Dar îţi mărturisesc că nu mi-am dat seama niciodată de cine. Nu reuşeam s-o disting niciodată de fundal." (Visko cameleon)

Războiul din carte, războiul din cărţi

Nu pot să citesc o singură carte. Am mereu câte 2-3 începute şi le tot alternez în funcţie de timp, de stare, de subiect, de locul în care pot să citesc (acasă, cu ochelarii pe nas, sau în tramvai - situaţie în care aleg cărţi cu un font ceva mai mare).

Unele rămân la stadiul de răsfoit pentru că mă plictisesc încă de la primele pagini. La altele, reuşesc să fur ceva mai mult de 100 de pagini. Cele mai multe, însă, sfârşesc într-un loc special din casă, dedicat exclusiv volumelor terminate. Şi cu bucurie spun că trebuie să caut alt colţ, ceva mai mare, pentru că actualul tinde să se aglomereze.

Zilele astea port în geantă şi citesc prin autobuze, tramvaie şi prin staţii Husarul de Arturo Perez-Reverte. "Cineva îi povestise mai demult lui Frederic" (personajul principal al cărţii) că husar "venea de la cuvintele husz, care însemna o sută, şi ar, dijmă sau dare. De multe veacuri, în Ungaria toţi proprietarii de pământ erau obligaţi să pună la dispoziţia seniorului câte un bărbat complet echipat şi câte un cal de luptă la fiecare o sută de locuitori de pe feuda lor. Aceasta este legenda cavaleriei uşoare, ale cărei stil şi tradiţii fuseseră adoptate de toate armatele europene."

Frederic Gluntz este un sublocotenent educat de nouăsprezece ani care a ales cariera militară. S-a împrietenit pe câmpul de luptă cu un locotenent, Michel de Bourmont, un tânăr de viţă nobilă "chipeş, ale cărui ţinută şi nonşalanţă trădau de îndată originea aristocratică." Se admiră reciproc, se înţeleg din priviri, se susţin moral, aşa cum îi stă bine oricărui camarad. Primul nu a primit botezul frontului, celălalt a omorât o femeie. Luptă amândoi pentru Napoleon, dar războiul îi desparte.

Războiul, care pentru Frederic înseamnă un măslin de care atârnă doi spanioli, case ţărăneşti fumegând, cai morţi, un tun răsturnat, un soldat francez mort pe marginea drumului, un rănit aşezat pe o piatră, un cal înşeuat fără călăreţ. "Războiul. Ce departe era de cursurile din şcoala militară, de manuale, de manevre, de defilările prin faţa mulţimii extaziate de strălucirea uniformelor."

Acum nu mai sunt husari. Au rămas însă războaiele. Ba încă ele au devenit mai crude, mai perfide. Din fericire, ce n-au reuşit specialiştii de vârf ai serviciilor secrete, rezolvă criza financiară.

Ţese păianjenul în continuare

Gata, am terminat Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Nu-mi mai aduc aminte dacă am citit-o sau nu în adolescenţă, dar chiar dacă am făcut-o e clar că am interpretat-o în sensul strict al anilor de dinainte de '90.

Stau acum - la peste 70 de ani distanţă de momentul în care a fost scrisă cartea - şi mă întreb ce anume s-a schimbat - dar oare s-a schimbat ceva? - în atitudinea noastră, neaoşă. La întrebarea familiei "Mai există speranţă, profesore?", doctorul spune în continuare despre pacient "atâta timp cât mai respiră..."; şefii de gazete sunt mai departe sensibili la nevoile finanţatorilor şi caută să nu-i deranjeze prin articolele care dezvăluie afacerile oneroase; avocaţii îşi caută şi azi ucenici care sunt dispuşi să se spetească prin arhive şi pe coridoare de tribunal în speranţa că, într-o bună zi, vor ajunge să cunoască gloria sau măcar să le fie plătit onorariul; iar gura lumii e parcă mai slobodă ca niciodată.

Cella Serghi îţi sfâşie sufletul cu paginile în care descrie moartea tatălui Dianei Slavu şi suferinţa acestuia pe patul de spital, dar te face să hohoteşti de râs fără stavilă citind rândurile de mai jos:

"Diana cea mică (Dinuţa) ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumânare, şi se uita în dreapta şi-n stânga, cu ochii mari, îngrijoraţi de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. (...) Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stânga şi, în timp ce băieţii, luaţi prin suprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură... (...) Nu ştiu cum au ajuns băieţii să se ia la bătaie între ei, în timp ce Diana cea mică lua cu mânuţa ultimele boabe de fasole."

Pânza de păianjen este o carte despre sărăcie şi bogăţie, aceste lumi atât de diferite, de nedrept de prea-prezente şi în anul de graţie 2009; despre cutezanţa săracului de a trece graniţa dintre cele două lumi cu toate sacrificiile de care nu s-ar crede cineva în stare; despre dragoste şi suferinţa pe care o reclamă orice poveste de iubire.

O carte cu un final excepţional: "E poate prea devreme, simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit..."

Cartea zilei; Maitreyi de Mircea Eliade

Cea de la care am auzit prima dată de Maitreyi este mama. Mi-o aduc aminte povestindu-mi cartea şi descoperind în vocea ei o încântare cu care nu eram obişnuită.

Săptămâna trecută am cumpărat volumul şi recunosc că m-a furat încă de la primele pagini. Mi-a plăcut şi prefaţa (semnată de academicianul Eugen Simion), mai ales că adaugă informaţii la zi despre eroina romanului lui Eliade: "Aceasta, cu o înfăţişare care nu mai amintea deloc de superbia feminităţii indieneşti, străbătuse lumea pentru a ajunge în patria de origine a lui Mircea Eliade [...] pentru a solicita drepturi de autor."

Iată un fragment care m-a amuzat prin onestitatea (sau prostia? ori dimpotrivă, inteligenţa?) personajului principal:

"Altă dată, când o familie europeană îi invitase în lojă la operă şi un tânăr elegant încercase să-i apuce mâna, în întuneric, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să audă vecinii: "Am să te bat cu papucul peste gură!" Panică. Loja, în picioare. [...] Discuţii, explicaţii, scuze. - Am făcut vreo greşeală gramaticală? întrebă Maitreyi."

Un' te duci tu, calule?!

Despre lipiţani nu ştiam foarte multe, aşa că aflându-ne la Sâmbăta am zis să dăm o fugă până la herghelie. Herghelia de la Sâmbăta de Jos a fost cea mai cunoscută din Europa la un moment dat, şi-a păstrat reputaţia la nivel regional (Europa de Est), dar dacă lucrurile merg în aceeaşi direcţie în care au pornit acum 20 de ani, herghelia asta n-o să mai fie nici măcar campioană pe judeţ.

Astăzi, totul este în lucru. Se fac pregătiri pentru o conferinţă care urmează a se desfăşura în aprilie, cândva în jurul Paştelui. Adică se spoieşte. "Veniţi dumneavoastră la vară, să vedeţi ce frumos o să fie", îmi spune un om al locului. "Nu mă mai păcăliţi, deja gata, m-am convins", îi răspund cu tristeţe în glas. El recunoaşte: păi, de fiecare dată când trece vreun om pe aici, îl întreb: aţi mai fost pe la noi? Să ştiu cum să-l mint.

După cum tot omul cela ne spune - toate se duc pe apa Sâmbetei care, culmea, trece chiar prin curtea hergheliei.

Păcat de cai, care sunt o frumuseţe. Am mers şi în grajdurile de armăsari, şi în cele de iepe, ba chiar şi în maternitate. Mânjii [cei mai mici, sunt deosebit de curioşi şi mai că ar veni să-ţi lingă mâna, iar cei mai mărişori sunt speriaţi rău de om, care le mai face câte-o injecţie ca să-i liniştească] se ascund, ca toţi copiii, pe după mama. E cel mai sigur loc din lume. Îşi mai iţesc pe după o crupă de iapă o ureche ciulită, dar stau pitiţi.

Când sunt mici, sunt cu toţii negri lipiţanii ăştia. Frumoşi rău, credeţi-mă. Când cresc, încep să capete din caracteristicile normale ale rasei lor. Culoare, înălţime, comportament. Trec printr-un program de dresură, după care la examene cu ei. Cine trece, bine, cine nu - afară din rasă. Adică la muncă, iar pe la 25 de ani - la abator.

În primele şase luni de viaţă, mânjii trebuie să acumuleze jumătate din greutatea unui cal matur. Adică 250 kg. O jumătate de an mai târziu, trebuie să ajungă la 75% din greutate. Lucru încă posibil în condiţiile actuale, dar până când?! Terenul hergheliei a fost ciopârţit de interese şi parteneriate, iar numărul cailor scade în funcţie de numărul de hectare rămase în proprietate. Acum mai sunt cam 300 de cai, din cei peste 1 100 câţi erau în urmă cu 20 de ani. Nu fac calcule, la ce mi-ar folosi?!

În curtea hegheliei tronează un castel construit de Brukenthal. Clădirea a fost plimbată de la o autoritate la alta, de la o instituţie la alta, până a ajuns o ruină. Acum aparţine Ministerului Culturii, după cum ni se spune. Cât mai există... ce mai există din ea. Pentru că nimeni nu investeşte nimic. E criză?? Da, e o criză prelungită, criza interesului faţă de moştenirea culturală, faţă de viitorul cultural. Iar turiştii politici care s-au perindat de-a lungul timpului au mai lăsat ceva după ei: un gol de pădure. Zeci de copaci (brazi) tăiaţi pentru că luau din view-ul prea-măriţilor. Nu se vedeau munţii de brazi, vă vine să credeţi??

Ce ne trebuie toate cele? Ce să facem cu ele? Doar vin străinii oricum. Şi mai vin când şi când copilaşi care n-au văzut în viaţa lor cum arată un cal. Vin cât mai au unde. Vin cât mai au ce să vadă. Pentru că nu mai e mult până când o să fluiere apa Sâmbetei prin vale a "Un' te duci tu, calule".

A venit vacanţa, a venit vacanţa...

Săptămâna aceasta înseamnă vacanţă. Adică linişte, citit, plimbat, somn şi... pace. Multă pace. De toate felurile. Pentru că sunt la mânăstire.

Nu aveam niciun plan făcut dinainte. Mă uitasem pe Internet şi cochetam fie cu ideea de a merge la mare - n-am mai fost niciodată iarna la mare, fie undeva la munte - excluzând orice opţiune care ar fi vizat Valea Prahovei.

Ieri, înainte de a pleca la "muncă", am mai dat un search şi am găsit Sâmbăta de Sus. Zona Sibiului ne ispitise de multă vreme şi ne gândeam serios să stăm în Mărginime. Am intrat pe site-ul zonei Sâmbăta de Sus, am sunat la un hotel (150 de lei camera), am sunat la mânăstire (80 de lei camera sau 150 lei apartamentul), am făcut rezervare şi iată-ne.

Stăm la Academie, o clădire superbă, construită în perioada 1997-2003, cu o sală de conferinţe în care pot fi organizate întruniri cu 100 de persoane (facilităţi excelente, am verificat!), între icoane pictate pe lemn sau sticlă şi lângă o bibliotecă pe care orice instituţie ar invidia-o.

Pentru a ajunge la apartament, urcăm o scară de marmură pe care doar la Marriott o mai întâlneşti. Totul luceşte de curăţenie, călugării sunt cool (tineri şi îmbrăcaţi trendy), stau în faţa calculatorului cercertând net-ul, în timp ce în spatele lor espressor-ul îmi pregăteşte cafeaua de fiecare zi.

Pentru ca experienţa să fie una cât mai autentică, am decis să mâncăm chiar aici. Orele de masă sunt fixe - până la 8:30 de dimineaţă, prânzul e la 1 fix, numai ora de servire a cinei diferă în funcţie de momentul în care se termină slujba de seară.

Am prins prânzul de astăzi - o ciorbă de zarzavat (multă fasole verde, morcov, ceapă şi tarhon) cu ardei iute şi mâncare de cartofi cu sos de roşii (ketchup eco, parol!). Ne-am pus ciorba-n farfurie, am început să mâncăm, dar dintr-o dată a sunat un clopoţel şi... ţup! în picioare toată lumea. Se spune slujba. Sus şi noi, zâmbind încurcat, dar respectând regulile casei. Ne-am aşezat iar şi ne-am văzut mai departe de mâncat. Ne-am mai pus un polonic de ciorbă - dacă-i bună... - l-am văzut pe călugărul-bucătar că se uită cu-n colţ de ochi, dar i-am dat pace. Omul ne-a adus felul doi, ni l-a pus alături, dar ne-a lăsat castronul de ciorbă pe masă. Mai ştii? Poate la desert mai punem un polonic.

Eram pe la mijlocul felului doi când a sunat din nou clopoţelul. Aici, sunetul nu te salvează, ci te pune în încurcătură. Iar în picioare, iar rugăciune, apoi toată lumea la treabă. Dar noi? Noi, care mai avem de mâncat, ce facem? M-am uitat roată, nu mai era pe scaun decât o singură persoană. "Desert ne-o mai aduce?", îl întreb pe Răzvan. "Dar o cafea pot să cer?", continuu. El râde înfundat, îi curg lacrimile de râs şi se mândreşte c-a făcut armata. Bravo lui! Dar mie mi se pare mai strict ca la unitate. Văd eu diseară.

Cod 12, camera 18

Changeling (sau Schimbul, cum l-au tradus ai noştri tineri bravi) este un film de Clint Eastwood, cu Angelina Jolie în rolul principal (Christinw Collins). Prezentarea făcută de distribuitorii de film români arată cam aşa: "În trecut, cuvântul changeling denumea copilul schimbat la naştere cu un altul. În filmul lui Eastwood, o mamă este disperată când fiul ei dispare de acasă. După luni de zile, autorităţile dau de urma copilului..." Pe Internet mai găseşti în plus: A mother prays for the return of her kidnapped son. When her prayers are answered, however, she begins to suspect the boy who comes back is not her child. Inspired by true events that took place in Los Angeles in the 1920s.

De fapt şi de drept, în film este vorba despre corupţia din poliţia americană şi despre abuzurile comise de poliţişti. Codul 12 este "diagnosticul" sub care sunt internate în ospicii persoanele care perturbă afacerile poliţiei, iar camera 18 este încăperea în care se aplică pedeapsa maximă: şocurile electrice. O mamă căreia i-a dispărut copilul şi al cărei apel la poliţie este ignorat de oamenii legii doar pentru că băiatul s-ar putea întoarce acasă este un astfel de caz. Pentru a scăpa de presă şi de gura lumii (căscată de un pastor), poliţia scoate surlele din depozit şi sună găsirea copilului. Doar că acesta n-are nici în clin, nici în mânecă cu cel dispărut. Mama "nu şi nu", poliţia "ba da, doamnă, cum de nu?". Apare şi un criminal în serie, care este spânzurat aproape în direct (n-aţi văzut nimic la ştirile de la ora 5, credeţi-mă) din cauză că a ucis 20 de copii. Este şi micul Collins printre ei?! Nu afli, aşa că-ţi poţi formula propriul final.

Îndrăgostiţii de Angelina Jolie vor avea o surpriză maaare: actriţa a slăbit foarte mult după naştere, iar cadrele apropiate n-o avantajează deloc. Mai ales cele în care apare nefardată. Şi e cam plin ecranul de faţa ei... A doua mare surpriză: dacă vă place muzica din film (mie mi-a plăcut foarte mult), aflaţi că ea este compusă de... ta-na-nam! Clint Eastwood. Oh!, acest Sergiu Nicolaescu al cinematografiei americane...

Una peste alta, dacă reuşiţi să depăşiţi primele 20 de minute, s-ar putea să vă placă. Subiectul chiar e interesant.

Să citeşti de dragul traducătorului

L-am cunoscut pe Bukowski anul trecut, prin Poşta lui. Cam spurcat autorul, dar nici cu traducătorul (Sorin Gherguţ) nu mi-e ruşine. Iar cartea nu e cine ştie ce, în pofida laudelor de pe site-ul editurii: Scrisă în 1971, «Poşta» este, cu siguranţă, cea mai bună carte a unui scriitor care a făcut din automarginalizare şi din critica violentă a visului american marca inconfundabilă a stilului său, fără să renunţe însă la o ironie superioară, care se întoarce adesea asupra personajului principal.” (La Republica).

Ar fi trebuit să renunţ să mai servesc porţii de stil inconfundabil, doar că, răsfoind site-ul Polirom, atenţia mi-a fost atrasă de un nume: Cristian Ionescu. Nici n-a mai contat ce carte este, cine-a scris-o şi cât costă. Am încredere oarbă în Ionescu şi ştiu că ce iese din mâna lui este calitate pură. Dacă aţi citit noua versiune a cărţii lui JD Salinger, De veghe în lanul de secară, sau primul volum din seria Sophie Kinsella, Mă dau în vânt după cumpărături, înţelegeţi unde bat.

De duzină este o prostie de carte, subiectul fiind tentativele eşuate de rezolvare a unor cazuri de-a dreptul idioate de către un detectiv particular alcoolic, cu o stimă de sine exagerată şi cu un tarif fix (şase dolari pe oră). Doamna Moartea, superba extraterestră Jeannie Nitro sau bogătaşul căsătorit cu o târâtură superbă sunt persoanele care apelează la serviciile detectivului ratat.

Recomand s-o citiţi doar dacă sunteţi fie deosebit de interesaţi de Vrabia Roşie (autorul a dedicat volumul "scrisului prost"), fie iremediabil îndrăgostiţi de stilul lui Cristian Ionescu.

Încep să tai de pe listă

Îmi notam aici primele planuri - de timp liber - pentru 2009. Sunt sârguincioasă rău, bag seamă, şi - lucru care pe mine nu mă miră - încep să tai de pe listă.

Am raportat deja c-am terminat Băiuţeii, ba chiar mi-am exprimat impresiile. Am înregistrat deja două solicitări (îmi dai / trimiţi şi mie cartea?), ceea ce înseamnă c-am stârnit interesul. Dar credeţi-mă, chiar merită.

În ceea ce priveşte lectura, m-am abătut puţin de la drum în sensul că - din cauză de întârziere a comenzii - Scândurica a fost momentan înlocuită de Frica lui Michael Crichton. Pentru cei cărora numele nu le spune nimic, ofer câteva indicii: Sfera, Jurassik Park, Hărţuire sexuală sau Spitalul de urgenţă sunt pelicule produse după cărţile lui.

Cu filmele stau prost, dar nu din cauza mea: nici unul dintre ele n-a ajuns în România. Aşteptăm în continuare.

La capitolul piese de teatru excelez. Am văzut Don Quijote, am mers şi la Molto, Gran'Impressione, iar săptămâna viitoare o să bat recordul personal la numărul de piese văzute într-o săptămână. De marţi până sâmbătă inclusiv, soarelele mele sunt teatrale. Două spectacole nici măcar n-au fost incluse în plan.

Citiţi Băiuţeii

Este o carte la care te poţi întoarce de fiecare dată pentru a mai descoperi ceva nou. Nu în paginile sale, ci în tine, cel care o citeşte cu gândul la propria-i copilărie. Nu există patimă, nu găseşti reproşuri explicite, totul are o notă de umor şi un echilibru care nu ştii de unde provine: din talentul nealterat al scriitorilor, din faptul că paginile sunt scrise de bărbaţi (care par a fi mai puţin părtinitori decât femeile) sau din inocenţa ce pare să nu-i fi părăsit pe fraţii Florian?

Şi mai este ceva ce mi-a plăcut: limbajul. Deşi sunt redate unele scene care-ar fi reclamat oarecari expresii licenţioase, acestea sunt ocolite cu grijă, obligându-te să alegi singur ce anume să pui în loc, dacă vrei neapărat să foloseşti "cuvinte urăte".

Iată un exemplu: Filip povesteşte cum hălăduia împreună cu Mircea (bunicul său) prin munţi, acesta din urmă "oprindu-se deodată şi explicându-mi că trebuie să ude un fag bătrân. Razele soarelui străpungeau frunzişul, [...] iar eu mă gândeam cât de bun e el, înalt, bronzat, cu cafeaua lui fierbinte din termos şi cu ciocolăţelele pentru mine, cum are el grijă până şi de-un ditamai copacul, stropindu-l cu un jet gălbui, lucitor, ca o limononadă."

Cartea merită să fie citită atât de adulţi, cât şi de adolescenţi, vârsta de 12-14 ani fiind tocmai potrivită. Emoţiile celor mari vor fi, cu siguranţă, răscolite, iar imaginaţia celor mici îşi va măsura puterile cu fantezia concurenţei.

Planuri pentru un nou început

Cărţi: am de terminat Băiuţeii (am trecut de jumătate). De fraţii Florian, Filip şi Matei. O carte pe care orice persoană trecută de 35 de ani sau, şi mai bine, de 40, ar trebui s-o citească. Răscoleşte multe amintiri şi stârneşte o poftă de a povesti teribilă. Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (cum ar fi povestea cu vulpea sau jocul de-a mama şi de-a tata din cimitir), e scrisă într-un stil lejer şi merge citită cu un pahar de vin bun sau o halbă de bere alături.

Dar lista pentru 2009 mai conţine:
Scândurica de Dan Miron
seria Maigret (se teme, şi ucigaşul, se înşală) şi Nebunul din Bergerac de George Simenon
Degete mici şi Zilele regelui de Filip Florian
Reuniunea de Anne Enright
Istoria secretă de Donna Tartt
Casanova în Boemia de Andrei Codrescu
Caligula - Misterul celor două corăbii scufundate. Visul frânt al unui împărat de Maria Grazia Siliato
Brighton Rock de Graham Greene
Lumina de august de William Faulkner
Egipteanul de Mika Walkari
Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon
Capesius, farmacistul de Auschwitz de Dieter Schlesak
Iubirea secretă a Annei Frank de Ellen Feldman

Ultimele două sunt lectură obligatorie pentru luna ianuarie, ambele fiind legate într-un fel sau altul de Holocaust.

Filme:
Milk cu Sean Penn
Slumdog Millionaire cu Dev Patel şi Anil Kapoor
Doubt cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman
Frost/Nixon cu Frank Langella şi Michael Sheen
The Wrestler cu Mickey Rourke şi Marisa Tomei
The Curios case of Benjamin Button cu Brad Pitt, Cate Blanchett şi Julia Ormond

Piese de teatru:
Don Quijote la Naţional, cu Dan Puric şi mulţi alţii
Molto Gran'Impressione, tot la Naţional
Furtuna, la Teatrul Mic
Şase personaje în căutarea unui autor, la Bulandra
Hamlet la Teatrul Metropolis
Casa Zoikăi la Teatrul de Comedie
Epopeea lui Ghilgameş la Teatrul Odeon
Scene din Shakespeare, tot la Odeon
Din însemnările unui necunoscut, la Bulandra

Flori, fete, filme sau băieţi?

Flori? Pe vremea asta? Get real... Fete? Nu, sunt în concediu. Sigur din ianuarie încolo. Băieţi? Unul singur şi acela pe viaţă. Filme? Daaa, filme. Două filme, văzute zilele astea.

Încep cu cel mai prost: Ziua în care pământul s-a oprit. Sau, pe limba lor, The Day the Earth Stood Still. No way. În primul rând, pământul n-a stat. El s-a mişcat permanent, în ciuda obiectelor cotropitoare. Mda, cred că scenariştii americani au rămas după grevă cu un mare gol. De inspiraţie.

Filmul începe cu Keanu Reeves pe post de explorator care dă peste o sfera ce seamănă cu pământul privit de pe lună, dar cu ceva mai mult sclipici. Băiatul începe să ciocănească obiectul cu pricina, din care iese o mare lumină care-l dă pe om pe spate. După ce-şi revine (că-şi revine, doar e filmul la început), Reeves se trezeşte cu o gaură pătrată în mănuşă şi cu un semn pe mână de aceeaşi formă şi dimensiuni ca gaura.

Apoi se face iar lumină (da, în filmul ăsta e o adevărată risipă de lumină) şi mergem la şcoală. De fapt, la facultate, unde predă o profesoară expert în salvat planeta, Jennifer Connelly pe numele său real. A mai jucat şi-n Blood Diamond. Vin oamenii cu maşini mari şi negre escortate de motociclişti, o iau pe sus, o depun într-un elicopter alături de alţi mari experţi şi se duc să se holbeze cu toţii la un glob din ăla cu sclipici, doar că muuult mai mare, care a ajuns - unde oare, unde oare? decât - fix în mijlocul Manhattanului? În Central Park, mai exact, că doar acolo e suficient loc pentru aterizare. Dacă s-ar fi aşezat în Times Square, aş fi spus şi eu "câtă preţizie", dar aşa...

Şi încep după aia fazele cunoscute: cu secretarul de stat care dă ordine în lipsa preşedintelui şi a vicelui, plecaţi din motive de securitate, cu cercetarea specimenului ieşit din bula magică (evident, tot Keanu Reeves), cu cererea acestuia de a vorbi cu reprezentanţii ONU (al cărei sediu este în Manhattan), cu risipa de rachete şi muniţie şi maşini şi timp şi bani şi tot degeaba. Că ăştia care ne cotropesc vor de fapt să ne ajute, dar cum noi ne facem singuri rău, ei salvează doar speciile pe cale de dispariţie (au furat ideea cu Arca de la Noe). Şi pe noi ne lasă dracului pe planeta asta, să ne mâncăm între noi şi să fim certaţi de copii. Că tare fraieri mai suntem.

A, am uitat de "spionul" extraterestru care este de fapt un chinez de 70 de ani şi care nu mai vrea să plece de aici. Ne urăşte de moarte - pe noi, pământenii -, dar nu se lasă dus în ruptul capului. "Băi, o să mori", îi spune Keanu. În chineză, clar. Dar spionul zice "OK, frate, m-am obişnuit, las-o aşa." Dacă vreţi să vedeţi ce zice şi altă lume despre peliculă, daţi click aici.

Al doilea este Un ghem de minciuni, versiunea originală fiind Body of Lies. E cu Leonardo DiCaprio şi Rusell Crowe. Ultimul, îngrăşat rău de tot. Nu sunt pasionată de film, dar am descoperit cu ocazia asta un actor care mi-a plăcut, Mark Strong.

În film este vorba despre terorism, despre lumea arabă, despre manevrele din culisele sistemului de securitate american (a se citi lupta pentru ciolan. Pardon, virtute!), despre spionajul sirian sau iordanian. Alături de DiCaprio, iubirea este un alt motiv pentru care doamnele vor să vadă filmul, aşa că este introdusă şi o poveste de dragoste. Aproape imposibilă, mai ales în Orientul Mijlociu.

Chiar dacă nu mişcă în tine nimic în mod deosebit, filmul redă destul de bine modul în care funcţionează lumea arabă. Este o zonă în care este greu să intri şi în care nu eşti aproape niciodată acceptat, chiar dacă respecţi regulile nescrise. Micile favoruri, dezvăluirea unei părţi minuscule de adevăr, limba vorbită fluent - sunt doar detalii. La primul pas pus alături de drum, eşti deja pe făraş. Pe de altă parte, una dintre ideile transmise este aceea că şi teroriştii sunt oameni, unii chiar orgolioşi.

Ca de obicei, americanul învinge la sfârşit. Guvernul respectă decizia agentului special Ferris de a-şi trăi amarul alături de Aisha lui şi-şi retrage resursele şi ochiul magic de pe el (Big Brother te vede şi aude în orice bazar te afli). Alte păreri aici.

Lucruri cu adevărat importante, timp petrecut cu folos

Aşa am intitulat două dintre secţiunile blogului meu. Am fost inspirată, aş putea spune, pentru că dând click pe ele pot să văd cum mi-am petrecut timpul liber din acest an sau măcar o parte importantă a acestuia. Pot să-mi amintesc ce-am acumulat, ce-am învăţat, cu ce hrană pentru suflet am rămas după ce am "investit" una dintre resursele mele neregenerabile: timpul.

Chiar dacă nu am inclus în aceste două capitole tot ceea ce-am făcut în 2008 în afara cadrului profesional, pot trage o concluzie demnă de mândria mea: am reuşit să-mi organizez timpul astfel încât să mă bucur de citit, de teatru, de filme, de călătorii, de oamenii pe care i-am întâlnit. Cu alte cuvinte, n-am pierdut timpul degeaba.

Deci, ce a însemnat 2008 pentru timpul meu liber? Peste 100 de piese de teatru văzute. Am fost la Act, la Bulandra, la Comedie, la Metropolis, la Teatrul Foarte Mic şi la cel Mic, la Naţionalul bucureştean, la Nottara, la Odeon; am văzut şi spectacole ale teatrelor din provincie (Târgovişte, Piatra Neamţ, Timişoara, Cluj, Iaşi, Buzău, Sibiu), ale unor companii din străinătate (în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa sau graţie proiectelor de colaborare dintre Teatrul Odeon şi diferite ambasade). Am văzut zeci de filme documentare (la cinematograf, nu la TV). Am citit câteva zeci de cărţi, dar nu câte aş fi vrut şi nu pe toate câte le-am cumpărat. Am cunoscut oameni minunaţi, cu care am şi colaborat excelent. Am călătorit prin ţară, traversând-o de la un capăt la celălalt, descoperind locuri de o linişte şi de o frumuseţe incredibilă, dar şi zone în care delăsarea autorităţilor şi neruşinarea localnicilor nu au margini.

Am ajuns la capătul unui an obositor, extrem de plin, dar tocmai de aceea nemărginit de frumos. Am ajuns la finalul unui an pe care nu l-am neglijat. Iată de ce mă simt răsplătită.

Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Invitaţie la film

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, va astept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe soseaua Kiseleff),
cu doua filme documentare de exceptie.

Rezervari la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Cartea zilei

L-am abandonat un pic pe Ian McEwan. Just for a (big) change.

Cartea zilei

Evident, autorul anului 2008 (în ceea ce mă priveşte): Ian McEwan.