Curat Sibiu!

Dacă ar fi să caut un cuvânt care să sugereze noţiunea de "oraş curat", atunci acesta ar fi Sibiu. N-o mai fi el, oraşul, capitală europeană, dar tot curat este. Şi civilizat. Cu oameni liniştiţi, relaxaţi, cu bun simţ. Cu zone pietonale extinse, cu porumbei şi fântână în piaţa centrală, cu indicatoare plasate cum trebuie şi unde trebuie, cu parcări organizate şi cu puţine maşini pe trotuar, cu covrigării multe, cu nişte gogoşi cum n-am mai mâncat demult, cu terase pline.

Un oraş fără claxoane şi înjurături, în care şoferii aşteaptă liniştiţi să traverseze toţi pietonii de pe zebră fără a ţipa "hai, mamaie, te mişti odată?!".

Restaurantele au preţuri normale (cam la jumătate faţă de ce este în Bucureşti), iar la servicii nu am de adus niciun reproş. Ba dimpotrivă, pentru că a fost un lucru care m-a frapat: mulţi dintre ospătarii care ne-au servit erau de etnie romă. După cum şi parte din personalul de la Ramada (hotelul la care am stat) reprezenta tot aceeaşi etnie. Bravo celor care muncesc şi celor care i-au angajat! Toţi cu bun simţ, gata să-ţi satisfacă nevoia... Dacă ar zâmbi ceva mai mult, ar fi perfect. Dar cred că reţinerea e mai mult o reacţie defensivă decât un comportament introvertit.

Aminteam de Ramada. Scump, foarte, foarte scump. Camera costă 130 de euro convertiţi la un curs ştiut doar de tanti Aglaia (4,34 lei/euro, atunci când Banca Naţională afişa un curs de 4,22), în condiţiile în care cada de la baie (camera 1012, dacă vrea cineva să ia măsuri) are smalţul sărit, foenul merge doar până se încinge (adică fix până când şi-ar începe de fapt misiunea), iar ca problemă generală - aerul condiţionat bate exact pe pat.

Sunt fericită că am avut timp să fac un tur al Muzeului Brukental, să mă bucur în tihnă de picturile valoroase, fie ele europene - Omul cu tichie albastră / Bărbat cu inel al lui van Eyck, Ecce Uomo de Tizian Vecello da Cadore sau Uciderea pruncilor semnat de Bruegel (pe care l-am văzut prima dată în urmă cu aproape 30 de ani la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti) - sau româneşti, să vizitez Muzeul Satului din mărginime, ba chiar să văd la lucru câinii de la şcoala de dresaj.

Dar despre câini şi cai ceva mai încolo...

Mâine ne întâlnim cu Planeta!

Adulmec ploaia

Plouă şi miroase a reavăn. Domnii proaspăt bărbieriţi, pomădaţi şi ferchezuiţi au ieşit din case pentru a-şi fuma ţigara în stradă şi pentru a cumpăra pâine proaspătă pentru micul dejun familial.

O doamnă în etate a intrat la brutărie cu umbrela de-o vârstă cu ea deschisă. Nu-i mai merge mecanismul pornit/oprit, rezon pentru ca doamnei să nu-i dea pace "boierii" sculaţi din pat şi aruncaţi în gip pentru acelaşi codru proaspăt aburind.

Eu am făcut ochi după cam 50 de pagini din Pânza de păianjen a Cellei Seghi şi toate mi se par frumoase şi dulci. În timp ce Răzvan meştereşte un platou matinal complet şi complex, eu plec să iau pâine. Plouă, dar dulce, astfel că n-am nevoie să-mi acopăr capul. Adulmec ploaia, parfumul lăsat în urmă de un vecin, liniştea şi pustietatea. N-aş zice să sunt în Bucureşti. Trec la întoarcere pe lângă doamna cu bişonii de la 3. Nu mă mai interesează pe unde s-or uşura aceştia.

Tot ce ştiu e că plouă, miroase a reavăn şi a after-shave şi e o zi minunată în care nu muncesc.

(r)Evoluţie tehnologică

Revoluţia din România din 1989 a fost transmisă în direct de televiziune.

Ceea ce se întâmplă astăzi la Chişinău este transmis în direct pe Internet.

Jobul nostru cel de toate zilele

Au fost momente când m-am întrebat ce mă (re)ţine la actualul loc de muncă de atâta amar de timp: aproape 11 ani. Unul a venit după o discuţie de două minute cu directoarea Centrului Ceh de Cultură.

După ce am stat puţin pe gânduri, zăbovind asupra lucrurilor pe care le-am făcut în ultimele trei săptămâni (festival de film documentar; câteva zile de concediu în linişte perfectă; întors la birou şi preluat noi însărcinări; evaluări profesionale, inclusiv autoevaluare; contribuţie la Olimpiadele Comunicării; update site etc), am găsit o explicaţie mai mult decât plauzibilă: îmi place.

Cum arată pe agendă ziua de astăzi? Citit email, sortat materiale de tradus, scris la Nairobi şi cerut logo, corectat strategie de combatere a terorismului (versiunea în română); confirmat participare la două evenimente important din săptămâna asta; corectat material despre foamete (statistici); discutat cu un artist nigerian despre copiii săraci şi cu deficienţe de la un aşezământ special din Bucureşti; planificarea proiecţiei unui film despre Holocaust (în iulie, la Centrul Ceh); frunzărit un pic de presă şi 2-3 bloguri. Sunt abia la miezul zilei şi mai am destule de făcut. Iar diseară merg la secţiunea teatru a Festivalulului de arte pentru liceeni Florian Pittiş.

Life's good!

Ruga creştină

Oamenii se duc la mânăstire mânaţi, fiecare dintre ei, de o luptă interioară. Unii se luptă cu frica de muncă - şi ajung la mânăstire ca să cerşească. Daţi-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine. Te uiţi la ei şi sunt oameni în toată puterea, dar n-ar pune mâna să cureţe nişte cartofi sau să spele nişte vase pentru a-şi câştiga pâinea pe care o cer cu atâta neruşinare.

Alţii vin la mânăstire pentru a-şi pune la încercare caii putere ai maşinilor. Nu, nu glumesc. Astăzi de dimineaţă, un puşti - ne-am certat puţin pe seama vârstei lui, eu zicând că nu are 18 ani, în timp că Răzvan susţinea c-ar putea avea dreptul la un permis auto -, la volanul unui Tucson, se învârtea în sus şi-n jos prin curtea Mânăstirii Sâmbăta pentru a testa capacitatea şi potenţa maşinii.

Mai sunt şi unii care vin ca să se roage. Nici nu contează motivele. Îşi fac cruce când se pun la masă, bat crucea când se ridică, dar n-ar saluta şi n-ar spune celor cu care împart pâinea din coş un bună ziua. Nici să vă fie de bine. Nimic.

Mai este şi categoria celor cu sufletul încărcat. Le face bine apropierea de biserică, de sfinţi, dar înjură. De unele, de altele, de bine, de invidie, de răutate, de... ei ştiu ce.

Cu toţii, şi cei numiţi, dar mai ales cei nenumiţi, se roagă la acelaşi Dumnezeu. Fiecare cere câte ceva. Mă mir în ce ordine sunt acceptate rugăciunile. Cine pune ordine în priorităţi?!

A venit vacanţa, a venit vacanţa...

Săptămâna aceasta înseamnă vacanţă. Adică linişte, citit, plimbat, somn şi... pace. Multă pace. De toate felurile. Pentru că sunt la mânăstire.

Nu aveam niciun plan făcut dinainte. Mă uitasem pe Internet şi cochetam fie cu ideea de a merge la mare - n-am mai fost niciodată iarna la mare, fie undeva la munte - excluzând orice opţiune care ar fi vizat Valea Prahovei.

Ieri, înainte de a pleca la "muncă", am mai dat un search şi am găsit Sâmbăta de Sus. Zona Sibiului ne ispitise de multă vreme şi ne gândeam serios să stăm în Mărginime. Am intrat pe site-ul zonei Sâmbăta de Sus, am sunat la un hotel (150 de lei camera), am sunat la mânăstire (80 de lei camera sau 150 lei apartamentul), am făcut rezervare şi iată-ne.

Stăm la Academie, o clădire superbă, construită în perioada 1997-2003, cu o sală de conferinţe în care pot fi organizate întruniri cu 100 de persoane (facilităţi excelente, am verificat!), între icoane pictate pe lemn sau sticlă şi lângă o bibliotecă pe care orice instituţie ar invidia-o.

Pentru a ajunge la apartament, urcăm o scară de marmură pe care doar la Marriott o mai întâlneşti. Totul luceşte de curăţenie, călugării sunt cool (tineri şi îmbrăcaţi trendy), stau în faţa calculatorului cercertând net-ul, în timp ce în spatele lor espressor-ul îmi pregăteşte cafeaua de fiecare zi.

Pentru ca experienţa să fie una cât mai autentică, am decis să mâncăm chiar aici. Orele de masă sunt fixe - până la 8:30 de dimineaţă, prânzul e la 1 fix, numai ora de servire a cinei diferă în funcţie de momentul în care se termină slujba de seară.

Am prins prânzul de astăzi - o ciorbă de zarzavat (multă fasole verde, morcov, ceapă şi tarhon) cu ardei iute şi mâncare de cartofi cu sos de roşii (ketchup eco, parol!). Ne-am pus ciorba-n farfurie, am început să mâncăm, dar dintr-o dată a sunat un clopoţel şi... ţup! în picioare toată lumea. Se spune slujba. Sus şi noi, zâmbind încurcat, dar respectând regulile casei. Ne-am aşezat iar şi ne-am văzut mai departe de mâncat. Ne-am mai pus un polonic de ciorbă - dacă-i bună... - l-am văzut pe călugărul-bucătar că se uită cu-n colţ de ochi, dar i-am dat pace. Omul ne-a adus felul doi, ni l-a pus alături, dar ne-a lăsat castronul de ciorbă pe masă. Mai ştii? Poate la desert mai punem un polonic.

Eram pe la mijlocul felului doi când a sunat din nou clopoţelul. Aici, sunetul nu te salvează, ci te pune în încurcătură. Iar în picioare, iar rugăciune, apoi toată lumea la treabă. Dar noi? Noi, care mai avem de mâncat, ce facem? M-am uitat roată, nu mai era pe scaun decât o singură persoană. "Desert ne-o mai aduce?", îl întreb pe Răzvan. "Dar o cafea pot să cer?", continuu. El râde înfundat, îi curg lacrimile de râs şi se mândreşte c-a făcut armata. Bravo lui! Dar mie mi se pare mai strict ca la unitate. Văd eu diseară.

Impresii din penitenciar

"Sunt persoane care vin aici în căutarea senzaţionalului", ne-a spus ieri directorul penitenciarului Rahova, venit special din concediu ca să ne salute şi să-şi exprime satisfacţia că am adus un festival într-o închisoare.

Eu nu am fost una dintre persoanele de mai sus. Eu nu am vrut să vizitez o celulă, deşi aş fi putut s-o fac. Am refuzat, nici nu ştiu de ce.

Sau poate că am fost persoana care şi-a dorit senzaţionalul?! Pentru că prima impresie de la ieşire nu a fost deosebită. Ba chiar am fost dezamăgită. M-aş fi aşteptat să trăiesc emoţii mai puternice, dar nu a fost aşa.

În schimb, acum - la nici 24 de ore de la ieşire - încep să mă gândesc tot mai serios la alegeri şi la responsabilitate. La deciziile pe care le iau eu, pe care le iau alţii, la ce ne gândim atunci când facem o alegere sau la ce ar trebui să ne gândim, în cazul în care decizia a fost una impulsivă.

Avem tendinţa, ca oameni, să aruncăm vina pe alţii, să fugim de răspunderea pe care ar trebui să ne-o asumăm în clipa în care am hotărât ceva. În fond, n-am întrebat pe nimeni, nu? "Am gândit cu capul nostru", vorba sloganului festivalului One World.

Sunt multe idei care-mi trec prin cap, multe dintre ele urmate de un semn de întrebare. Trebuie să le las să se decanteze.

Haideţi la penitenciar! La film!

Nu sunt mulţi nebuni care să intre în penitenciar de bună voie, ba chiar la cerere. Vreau să spun fără să comită vreo ilegalitate.

Eu sunt unul dintre ei. Mi-am trimis datele de identificare personală, iar acum aştept să primesc acceptul. Ei da, nici la închisoare nu poţi intra oricum, mai ales dacă vrei să ieşi... tot la cerere. Sau când vrei tu.

Ce caut acolo? Mă duc la film. Citez de aici:

În lipsa altor soluţii, lumea a inventat închisoarea. Iniţial inchisorile româneşti au fost construite undeva departe, la marginea oraşelor. Pe măsură ce s-au dezvoltat însă, marile oraşe s-au trezit nu de puţine ori cu închisoarea chiar în mijlocul lor. În situaţia asta este mai greu să faci abstracţie de existenţa lor. Totuşi oamenii continuă să vorbească în şoaptă despre închisoare şi despre deţinuţi, ca şi cum închisoarea şi deţinuţii ar fi un fel de bubă inestetică pe obrazul frumos al oraşului. Cei mai multi deţinuţi sunt săraci şi au ajuns la închisoare pentru furt. Cei mai multi deţinuţi sunt analfabeţi sau au o educaţie precară. Cei mai multi detinuţi au fost trataţi în copilărie cu brutalitate, în cel mai bun caz cu indiferenţă. Paradoxal însă, la închisoare nu ajung niciodată părinţii deţinuţilor sau angajaţii instituţiilor care ar fi trebuit să intervină în timp util. Lumea trimite infractorul la închisoare ca şi cum ar ascunde gunoiul sub preş şi de regulă plăteşte cu bani puţini toată neputinţa asta. Restul intră mai degrabă în categoria victimelor colaterale, un fel de jertfă inevitabilă adusă pe altarul evoluţiei omeneşti.

Impresiile urmează.

bilanţ_csr_2008

Anul trecut, pe vremea când anul nou abia înmugurea, eram invitată de Marius Balaci să-mi spun părerea despre CSR-ul din anul anterior. Mă bucur că demersul celor care analizează piaţa şi proiectele de responsabilitate socială nu este punctual, deci răspund cu drag unei noi invitaţii de acest gen, de data aceasta venită pe o nouă cale.

1. Care sunt primele 3 companii din România pe care le apreciezi cel mai mult pentru implicarea în societate şi de ce?

Prima companie care mi-a venit în minte când am văzut întrebarea a fost Vodafone. M-am răzgândit repede din cauza unui "incident" la care am asistat anul trecut. Întâmplător (sau nu), lucrez în zona Primăverii, adică exact pe lângă sediul Vodafone. Inelul adiacent pieţei Charles de Gaulles este înţesat de maşini de firmă, multe dintre ele fiind Vodafone-branduite. Una dintre aceste maşini nu numai că era pe trotuar, dar se mişca cu nonşalanţă pe spaţiul verde (singurul petic de iarbă neafectat de construcţii) de lângă fosta Casă Arlus. Am rămas şocată şi nu mi-am putut reţine pornirea de a o întreba pe şoferiţă dacă ceea ce face ea este o dovadă de "responsabilitate". Un incident izolat, aceasta nu este politica firmei, mi s-ar putea replica. Fiind însă vorba de principii, cred că acestea ar trebui să fie ÎN PRIMUL RÂND respectate de către angajaţii / reprezentanţii unei firmei care investeşte în "responsabilitatea socială" sume care ar putea asigura traiul anual al sute de mii de persoane din cele mai sărace state ale lumii.

Revenind, totuşi, la întrebare şi la anul 2008, cel mai mult mi-au plăcut iniţiativele Recolamp (reciclarea în instituţiile de cultură şi ziua verde), Petrom (Olimpicii Petrom şi dezastre) şi, cu excepţia de mai sus, Vodafone (salvarea de vieţi omeneşti).

2. În ce măsură marile companii din România au răspuns în 2008 aşteptărilor tale în privinţa implicării în societate? (te poţi referi atât la ce au făcut bine, cât şi la ce au făcut greşit, sau ar fi trebuit să facă).

Nu în foarte mare măsură, din păcate. Au fost domenii suprapopulate - mediul de exemplu, inclusiv dezastrele (inundaţiile), pe alocuri sănătatea şi educaţia -, în timp ce altele au fost pur şi simplu abandonate - de exemplu, violenţa domestică, drepturile omului (aproape neacoperit!!!).

3. Ce aşteptări ai de la companiile din România, în privinţa responsabilităţii sociale, în 2009? (te poţi referi la cauzele pe care ar trebui să le susţină, la modul în care ar trebui să o facă sau la modul în care ar trebui să comunice despre asta)?

Sper să văd proiecte pe termen mediu şi lung (3-10 ani), adică strategii coerente. Sper să văd proiecte care să vizeze mai mult binele comun(ităţii) şi mai puţin dorinţa de imagine construită pe o aparentă implicare socială. Sper să văd o responsabilitate reală (a se vedea răspunsul la prima întrebare) a celor care poartă pe legitimaţia de serviciu sigla unei companii care se vrea şi se consideră aproape de nevoile oamenilor. Fiind un an deloc uşor din punct de vedere economic şi financiar, sper să văd proiecte / strategii comune, în care să contribuie - de ce nu - firme din aceeaşi industrie, altfel concurente. Ce-aţi spune, de exemplu, de un hotline prin intermediul căruia să se acorde asistenţă psihologică persoanelor care nu-şi permit să plătească un astfel de serviciu (că tot ne plângem că 20% din populaţia României suferă de depresie...)? Un proiect în care să fie implicate Vodafone, Orange, Cosmote, Zapp, Romtelecom, RDS etc.

4. Cum crezi ca le-ai putea stimula, tu personal, pe companii, şi în special pe cele de la care cumperi, să fie mai responsabile în 2009? (în contextul crizei economice, ne interesează dacă tu personal eşti dispus să recompensezi sau să sancţionezi companiile care se implică, respectiv nu se implică în rezolvarea problemelor sociale pe care le va avea de înfruntat România în 2009).

Nu cred că dacă aş întreprinde ceva de una singură aş rezolva mare lucru. Din fericire, mediul online a început să fie deosebit de activ, ba chiar coboară în lumea reală cu iniţiative pline de creativitate şi de reactivitate. Într-o ţară în care normalitatea îşi caută încă definiţia, demersul unui singur om este considerat straniu şi deplasat, deci efortul - indiferent de ce tip ar fi acela - trebuie să fie unul colectiv.

Să citeşti de dragul traducătorului

L-am cunoscut pe Bukowski anul trecut, prin Poşta lui. Cam spurcat autorul, dar nici cu traducătorul (Sorin Gherguţ) nu mi-e ruşine. Iar cartea nu e cine ştie ce, în pofida laudelor de pe site-ul editurii: Scrisă în 1971, «Poşta» este, cu siguranţă, cea mai bună carte a unui scriitor care a făcut din automarginalizare şi din critica violentă a visului american marca inconfundabilă a stilului său, fără să renunţe însă la o ironie superioară, care se întoarce adesea asupra personajului principal.” (La Republica).

Ar fi trebuit să renunţ să mai servesc porţii de stil inconfundabil, doar că, răsfoind site-ul Polirom, atenţia mi-a fost atrasă de un nume: Cristian Ionescu. Nici n-a mai contat ce carte este, cine-a scris-o şi cât costă. Am încredere oarbă în Ionescu şi ştiu că ce iese din mâna lui este calitate pură. Dacă aţi citit noua versiune a cărţii lui JD Salinger, De veghe în lanul de secară, sau primul volum din seria Sophie Kinsella, Mă dau în vânt după cumpărături, înţelegeţi unde bat.

De duzină este o prostie de carte, subiectul fiind tentativele eşuate de rezolvare a unor cazuri de-a dreptul idioate de către un detectiv particular alcoolic, cu o stimă de sine exagerată şi cu un tarif fix (şase dolari pe oră). Doamna Moartea, superba extraterestră Jeannie Nitro sau bogătaşul căsătorit cu o târâtură superbă sunt persoanele care apelează la serviciile detectivului ratat.

Recomand s-o citiţi doar dacă sunteţi fie deosebit de interesaţi de Vrabia Roşie (autorul a dedicat volumul "scrisului prost"), fie iremediabil îndrăgostiţi de stilul lui Cristian Ionescu.

Încep să tai de pe listă

Îmi notam aici primele planuri - de timp liber - pentru 2009. Sunt sârguincioasă rău, bag seamă, şi - lucru care pe mine nu mă miră - încep să tai de pe listă.

Am raportat deja c-am terminat Băiuţeii, ba chiar mi-am exprimat impresiile. Am înregistrat deja două solicitări (îmi dai / trimiţi şi mie cartea?), ceea ce înseamnă c-am stârnit interesul. Dar credeţi-mă, chiar merită.

În ceea ce priveşte lectura, m-am abătut puţin de la drum în sensul că - din cauză de întârziere a comenzii - Scândurica a fost momentan înlocuită de Frica lui Michael Crichton. Pentru cei cărora numele nu le spune nimic, ofer câteva indicii: Sfera, Jurassik Park, Hărţuire sexuală sau Spitalul de urgenţă sunt pelicule produse după cărţile lui.

Cu filmele stau prost, dar nu din cauza mea: nici unul dintre ele n-a ajuns în România. Aşteptăm în continuare.

La capitolul piese de teatru excelez. Am văzut Don Quijote, am mers şi la Molto, Gran'Impressione, iar săptămâna viitoare o să bat recordul personal la numărul de piese văzute într-o săptămână. De marţi până sâmbătă inclusiv, soarelele mele sunt teatrale. Două spectacole nici măcar n-au fost incluse în plan.

Citiţi Băiuţeii

Este o carte la care te poţi întoarce de fiecare dată pentru a mai descoperi ceva nou. Nu în paginile sale, ci în tine, cel care o citeşte cu gândul la propria-i copilărie. Nu există patimă, nu găseşti reproşuri explicite, totul are o notă de umor şi un echilibru care nu ştii de unde provine: din talentul nealterat al scriitorilor, din faptul că paginile sunt scrise de bărbaţi (care par a fi mai puţin părtinitori decât femeile) sau din inocenţa ce pare să nu-i fi părăsit pe fraţii Florian?

Şi mai este ceva ce mi-a plăcut: limbajul. Deşi sunt redate unele scene care-ar fi reclamat oarecari expresii licenţioase, acestea sunt ocolite cu grijă, obligându-te să alegi singur ce anume să pui în loc, dacă vrei neapărat să foloseşti "cuvinte urăte".

Iată un exemplu: Filip povesteşte cum hălăduia împreună cu Mircea (bunicul său) prin munţi, acesta din urmă "oprindu-se deodată şi explicându-mi că trebuie să ude un fag bătrân. Razele soarelui străpungeau frunzişul, [...] iar eu mă gândeam cât de bun e el, înalt, bronzat, cu cafeaua lui fierbinte din termos şi cu ciocolăţelele pentru mine, cum are el grijă până şi de-un ditamai copacul, stropindu-l cu un jet gălbui, lucitor, ca o limononadă."

Cartea merită să fie citită atât de adulţi, cât şi de adolescenţi, vârsta de 12-14 ani fiind tocmai potrivită. Emoţiile celor mari vor fi, cu siguranţă, răscolite, iar imaginaţia celor mici îşi va măsura puterile cu fantezia concurenţei.

Planuri pentru un nou început

Cărţi: am de terminat Băiuţeii (am trecut de jumătate). De fraţii Florian, Filip şi Matei. O carte pe care orice persoană trecută de 35 de ani sau, şi mai bine, de 40, ar trebui s-o citească. Răscoleşte multe amintiri şi stârneşte o poftă de a povesti teribilă. Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (cum ar fi povestea cu vulpea sau jocul de-a mama şi de-a tata din cimitir), e scrisă într-un stil lejer şi merge citită cu un pahar de vin bun sau o halbă de bere alături.

Dar lista pentru 2009 mai conţine:
Scândurica de Dan Miron
seria Maigret (se teme, şi ucigaşul, se înşală) şi Nebunul din Bergerac de George Simenon
Degete mici şi Zilele regelui de Filip Florian
Reuniunea de Anne Enright
Istoria secretă de Donna Tartt
Casanova în Boemia de Andrei Codrescu
Caligula - Misterul celor două corăbii scufundate. Visul frânt al unui împărat de Maria Grazia Siliato
Brighton Rock de Graham Greene
Lumina de august de William Faulkner
Egipteanul de Mika Walkari
Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon
Capesius, farmacistul de Auschwitz de Dieter Schlesak
Iubirea secretă a Annei Frank de Ellen Feldman

Ultimele două sunt lectură obligatorie pentru luna ianuarie, ambele fiind legate într-un fel sau altul de Holocaust.

Filme:
Milk cu Sean Penn
Slumdog Millionaire cu Dev Patel şi Anil Kapoor
Doubt cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman
Frost/Nixon cu Frank Langella şi Michael Sheen
The Wrestler cu Mickey Rourke şi Marisa Tomei
The Curios case of Benjamin Button cu Brad Pitt, Cate Blanchett şi Julia Ormond

Piese de teatru:
Don Quijote la Naţional, cu Dan Puric şi mulţi alţii
Molto Gran'Impressione, tot la Naţional
Furtuna, la Teatrul Mic
Şase personaje în căutarea unui autor, la Bulandra
Hamlet la Teatrul Metropolis
Casa Zoikăi la Teatrul de Comedie
Epopeea lui Ghilgameş la Teatrul Odeon
Scene din Shakespeare, tot la Odeon
Din însemnările unui necunoscut, la Bulandra

Lucruri cu adevărat importante, timp petrecut cu folos

Aşa am intitulat două dintre secţiunile blogului meu. Am fost inspirată, aş putea spune, pentru că dând click pe ele pot să văd cum mi-am petrecut timpul liber din acest an sau măcar o parte importantă a acestuia. Pot să-mi amintesc ce-am acumulat, ce-am învăţat, cu ce hrană pentru suflet am rămas după ce am "investit" una dintre resursele mele neregenerabile: timpul.

Chiar dacă nu am inclus în aceste două capitole tot ceea ce-am făcut în 2008 în afara cadrului profesional, pot trage o concluzie demnă de mândria mea: am reuşit să-mi organizez timpul astfel încât să mă bucur de citit, de teatru, de filme, de călătorii, de oamenii pe care i-am întâlnit. Cu alte cuvinte, n-am pierdut timpul degeaba.

Deci, ce a însemnat 2008 pentru timpul meu liber? Peste 100 de piese de teatru văzute. Am fost la Act, la Bulandra, la Comedie, la Metropolis, la Teatrul Foarte Mic şi la cel Mic, la Naţionalul bucureştean, la Nottara, la Odeon; am văzut şi spectacole ale teatrelor din provincie (Târgovişte, Piatra Neamţ, Timişoara, Cluj, Iaşi, Buzău, Sibiu), ale unor companii din străinătate (în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa sau graţie proiectelor de colaborare dintre Teatrul Odeon şi diferite ambasade). Am văzut zeci de filme documentare (la cinematograf, nu la TV). Am citit câteva zeci de cărţi, dar nu câte aş fi vrut şi nu pe toate câte le-am cumpărat. Am cunoscut oameni minunaţi, cu care am şi colaborat excelent. Am călătorit prin ţară, traversând-o de la un capăt la celălalt, descoperind locuri de o linişte şi de o frumuseţe incredibilă, dar şi zone în care delăsarea autorităţilor şi neruşinarea localnicilor nu au margini.

Am ajuns la capătul unui an obositor, extrem de plin, dar tocmai de aceea nemărginit de frumos. Am ajuns la finalul unui an pe care nu l-am neglijat. Iată de ce mă simt răsplătită.

Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

10 ani

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat în locuinţa actuală. Locul a suferit transformări în sensul că s-a umplut de lucruri. Nu mai încăpem în micul apartament - nu noi, ci noi cu ale noastre -, însă ne simţim aici mult mai bine decât în urmă cu zece ani. Eu m-am adaptat vieţii în noul cartier (Drumul Taberei) după ce trăisem aproape o viaţă în zona Domenii. Deh, ce nu face omul pentru dragostea sa... Acum nu m-aş mai muta în altă parte. Am tot ce-mi trebuie aproape de casă, am tot ce-mi trebuie în casă, am tot ce-mi trebuie în suflet. De ce mi-aş dori altceva?

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat la actualul loc de muncă. Record personal. Nu m-am plictisit, nu mă plictisesc şi nici nu prea am perspective de plictiseală în viitor. Am învăţat ce alţii nu ar deprinde nici măcar după absolvirea unui MBA. Am lucrat cu oameni minunaţi, după cum am întâlnit şi "accidente". Caractere minunate, o echipă de care sunt mândră, proiecte senzaţionale, subiecte pe care lumea de pe aici începe să le descifreze la interval de câţiva ani din momentul în care noi am vorbit pentru prima dată despre ele. Din nou: de ce mi-aş dori altceva?

La mulţi ani, române!

Da, asta este pentru tine, în caz că ţi-ai uitat cetăţenia din paşaport şi identitatea din buletin. În cazul în care trăieşti într-o ţară pe care ţi-o doreşti "îmbunătăţită", curată - şi la propriu, şi la figurat -, normală, în care să te simţi bine şi în care să te poţi dezvolta aşa cum părinţii sau bunicii tăi n-au putut-o face. Sau în cazul în care ai plecat de aici, indiferent de motive, dar te leagă de locul ăsta amintiri, familie, prieteni, profesori, prima dragoste.

La mulţi ani, române, oriunde eşti şi oricine te-ai afla!

Invitaţie la film

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, va astept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe soseaua Kiseleff),
cu doua filme documentare de exceptie.

Rezervari la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Networking

Marţi seara ne-am întâlnit cu Jack. Este un evreu-american înfiat de o familie de indieni (din păcate n-am reţinut numele tribului, dar o să-l întreb), iar numele lui este, în traducere, The Valley of Bears. Este avocat de profesie, dar şi judecător. Rezolvă litigii şi apără indieni. Mai ales atunci când aceştia au procese legate de dreptul de proprietate. Şi câştigă. Procese, evident. A venit în România să-şi descopere rădăcinile. Acestea sunt, a aflat abia aici, pe la Chişinău. "Nu mi-am planificat călătoria aşa cum trebuia, dar nu-i nimic, mai vin prin România", spune liniştit. Este atât de calm. A, şi o să voteze cu McCain. "Marţi seara o să-mi invit toţi prietenii la un restaurant mexican (locuieşte în California) să urmărim rezultatele alegerilor." Mustăceşte.

x x x

Miercuri la prânz am vorbit cu Kingsley. Este nigerian, expert în microbiologie şi pictor. De altfel, despre pictura lui am şi discutat. Mai mult, predă desenul la o şcoală din Bucureşti. Este un munte de om, cu un bun simţ pe care-l credeam dispărut. Am stabilit să organizam anul viitor un eveniment, legat de un altul, totul urmând a avea un caracter cultural. Îi plac ideile, dar spune că atunci când sunt prea multe, e debusolat. Nu ştie ce să aleagă. Ştie că poate face multe lucruri frumoase şi interesante şi vrea să facă multe lucruri frumoase şi interesante. "Visul meu din copilărie este să ilustrez o carte poştală UNICEF", recunoaşte cu modestie. Are, însă, o dilemă: la el în ţară, există un trib cu o tradiţie ciudată: înainte de a se căsători, miresei i se scot doi incisivi (cei de sus). Abia apoi este considerată femeie, ba încă una sexy. "Ce să fac eu să-i conving pe membrii tribului că nu fac bine ce fac? Cu cine să vorbesc?", se întreabă. Nici bărbaţii nu sunt scutiţi de suferinţă. Tot înainte de căsătorie, un alt trib îşi biciuieşte tinerii care aspiră la mariaj. Băieţii nu trebuie să plângă pentru că, dacă o fac, nu sunt consideraţi apţi. Urmează o amânare a căsătoriei şi, implicit, o nouă corvoadă.

x x x

God, I love my job. Şi pe bune dacă n-am o viaţă minunată.