Ruga creştină

Oamenii se duc la mânăstire mânaţi, fiecare dintre ei, de o luptă interioară. Unii se luptă cu frica de muncă - şi ajung la mânăstire ca să cerşească. Daţi-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine. Te uiţi la ei şi sunt oameni în toată puterea, dar n-ar pune mâna să cureţe nişte cartofi sau să spele nişte vase pentru a-şi câştiga pâinea pe care o cer cu atâta neruşinare.

Alţii vin la mânăstire pentru a-şi pune la încercare caii putere ai maşinilor. Nu, nu glumesc. Astăzi de dimineaţă, un puşti - ne-am certat puţin pe seama vârstei lui, eu zicând că nu are 18 ani, în timp că Răzvan susţinea c-ar putea avea dreptul la un permis auto -, la volanul unui Tucson, se învârtea în sus şi-n jos prin curtea Mânăstirii Sâmbăta pentru a testa capacitatea şi potenţa maşinii.

Mai sunt şi unii care vin ca să se roage. Nici nu contează motivele. Îşi fac cruce când se pun la masă, bat crucea când se ridică, dar n-ar saluta şi n-ar spune celor cu care împart pâinea din coş un bună ziua. Nici să vă fie de bine. Nimic.

Mai este şi categoria celor cu sufletul încărcat. Le face bine apropierea de biserică, de sfinţi, dar înjură. De unele, de altele, de bine, de invidie, de răutate, de... ei ştiu ce.

Cu toţii, şi cei numiţi, dar mai ales cei nenumiţi, se roagă la acelaşi Dumnezeu. Fiecare cere câte ceva. Mă mir în ce ordine sunt acceptate rugăciunile. Cine pune ordine în priorităţi?!