Am plecat spre deltă cu toate aranjamentele la zi. Ştiam unde vom sta - gazda şi pensiunea ne fuseseră recomandate, ştiam în principiu cum să ajungem şi pe ce drumuri s-apucăm - am colectat informaţii de pe net şi le-am verificat pe la colegii care străbat mai des şoselele patriei, unde să lăsăm maşina în Tulcea - informaţie verificată tot prin două surse, precum şi opţiunile de transport de la Tulcea la Mila 23.
Am purces dis de dimineaţă, cam pe la 5 şi 15, pe ruta Bucureşti - autostrada A2 spre Slobozia, ieşire din A2 şi mers mai departe spre Hârşova, după care mers întins până-n Tulcea. Drumul - şnur. Liber, fără gârtani, bun - ce mai, o poveste. Cu excepţia porţiunii de după podul de la Giurgeni - lăsată înadins aşa, ca să poţi aprecia mai mult calitatea din urmă şi cea care va urma - tot parcursul a fost incredibil pentru o şosea din România mea.
Am ajuns la 9:30 în Tulcea mergând strict după indicatoare - 50 zicea, 50 făcea, scădea la 40, reduceam şi noi din aplomb. În parcarea de la Casa Sindicatelor - puzderie de maşinici, într-o dezordine organizată, care pe locul lor, care pe dungă, iar spaţii libere - ioc. L-am abordat pe puştiul cu bileta şi mi-a promis că primul loc al meu eu. L-am crezut atât de mult încât l-am lăsat pe Răzvan în maşină şi, la indicaţiile lui, am abordat o familie care dădea semne de părăsire voluntară a înghesuielii. "Plecaţi?", întreb spăşită, "Da, cam într-o juma' de oră", mi se răspunde. Nu apuc să fac stânga-mprejur că şoferul - nu, nu bucureştean - mă întreabă dacă vreau locul de parcare. Faţa mi s-a luminat mai tare ca soarele de pe cer, iar familia respectivă a dat bice la băut de apă şi înghesuit de rucsacuri în portbagaj şi tuleo. Stăpânul biletelor nu apucase să se prindă de mutările strategice, iar când a ajuns la locul faptei, oricum era prea târziu - o comisesem.
Am plătit 36 de lei (12 lei x 3 zile) şi-am pornit spre staţia de vapoare pentru a ne cumpăra bilet la Spet. "Cât face pân' la Mila 23?", ne informăm. "Sunteţi localnici?", ne întreabă un lup de port. "Păi e vreo diferenţă?" "Păi da, localnicii au subvenţie." "Aha...", creăm noi suspansul. "Ei plătesc 25 de lei, iar restul - 35." "Şi de unde luăm bilete?" "De la căpitan." Chestia asta cu delegarea responsabilităţii şi diviziunea muncii e o mare balivernă pentru marinari, precum se vede. "Veniţi 'mneavoastră la 11 şi aşteptaţi pân' la unu jumate, când pleacă Spet-ul", ne îmbie omul. Cu un soare supărat rău pe planeta Pământ, cu imaginea camionului de apă minerală ce urmează a fi încărcat şi a noastră tronând peste maşini de spălat şi alte acareturi ce urmează a fi transportate cu aceeaşi ambarcaţiune nereparată în ultimii zece ani, nu e greu să ajungem la consens: şalupa rapidă. Om da 300 de lei - asta aşa, că luăm şi casa şi masa de la acelaşi om, altfel ar fi 360 sau 400, funcţie de barcagiu, de înfăţişarea clientului şi de marca maşinii din parcare -, dar ajungem într-o oră (faţă de vreo 3-4 cu Spet-ul lor). Dacă tot suntem prima oară în Deltă, măcar vedem şi noi cum e să mergi cu barca pe ape.
Ne sunăm contactul, auzim la celălalt capăt mesajul mult dorit "Ajung într-o oră" şi plecăm să mâncăm o ciorbă de ... văcuţă. În Tulcea, peştele nu prea înoată prin meniuri. S-a ajuns şi ăsta, la oraş nu-i prieşte. Chelneriţa ne aduce, din sfert în sfert de oră, smântâna şi pâinea, tacâmurile, ciorba cu pricina şi nota de plată. Nu se grăbeşte, parcă ştie că aşteptăm la Spet. N-are date despre aranjamentele noastre ulterioare... Plătim 16 lei fix (întârzierea nepermisă este sancţionată cu penalizări la bacşiş), ne îndreptăm spre parcare pentru a ne lua bagajele, Răzvan îşi mai aruncă o ultimă privire spre Bubu - o să-i ducă lipsa patru zile şi este prima astfel de despărţire de când sunt împreună - şi la şalupă cu noi.
N-am experienţa urcării în barca rapidă, dar pun cu grijă picioarele şi mă trezesc pe băncuţă. Când se urcă şi Răzvan, apare primul tangaj important. Nu stăm mult şi plecăm. Apuc strâns ce-am prin preajmă - un mâner în dreapta şi piciorul lui Răzvan în stânga - şi-ncep să descopăr gropile din Dunăre. Aşa simţi când sunt tăiate valurile apei - de parcă ai trecut cu maşina în viteză peste o groapă din asfalt. Mă uit în stânga, în dreapta, în faţă - în spate n-am curaj deocamdată - să mă pregătesc pentru noile hopuri. Îmi ia jumătate de drum să mă obişnuiesc şi să realizez că-mi place. Cotiturile la stânga şi la dreapta îmi mai crează emoţii, dar mici, tot mai mici. Ajungem, în sfârşit, la destinaţie, suntem predaţi teferi în mâinile celor ce-ar fi trebuit să ne fie ocrotitori pentru următoarele zile şi suntem invitaţi pe pământ şi-apoi în casă. "Camerele cu baie sunt la etaj", ne spune găzdoaia. Mă uit la etaj - cam înalt, ce-i drept - şi la scara ce duce spre cer. "N-am apucat încă să punem balustrada." Deja mă gândesc cu groază cum om urca sau coborî scările astea pe întuneric, dar până la urmă - ce dracu om căuta noi noaptea pe scări?
Ne potrivim bagajele pe umăr în aşa fel încât să nu ne alunece de pe braţ, să nu ne ocupe din spaţiul de siguranţă, să ne putem ţine de perete şi să le putem da drumul la nevoie. Teribil! Când ajungem în cameră, şoc: mică rău. Fix două paturi şi una mică-mică noptieră. Nu dulap de haine, nu cuier, nu, nu, nu. Un bec stă spânzurat de tavan şi nu ne convinge c-ar fi funcţional. Suntem lăsaţi să ne acomodăm cu viitoarele condiţii de trai şi gata, gazda dispare. Răzvan tace şi se duce la baie. "Apa la WC nu curge", îmi spune printre dinţi, "n-avem priză pentru aparatul de ţânţari, ia zi nevastă - stăm aici sau căutăm în altă parte?" Nu răspund, mă duc doar să mă spăl pe mâini şi pe faţă, având înaintea ochilor numai scara aia nenorocită pe care trebuie acum s-o şi cobor.
Ieşim cu grijă, păşim pe trepte într-o parte - sunt atât de înguste, încât doar un copil poate aşeza talpa întreagă pe ele - şi mergem să descoperim satul. "Găsim noi ceva", mă linişteşte Răzvan. "Pe naiba, nici măcar curte n-au, să stăm şi noi la aer", continuă supărat. "Măi, noi plătim camera", încerc o glumă strâmbă, pe care nici eu n-o gust.
