O mamă vai de mama ei

Aseară am ieşit la plimbare prin Băile Felix. Am admirat nuferii, broaştele ţestoase, curăţenia, lumea mâncând porumb fiert - un porumb absolut uriaş, tare şi totuşi mustos - şi-am căutat un ştrand mai puţin aglomerat pentru o baie. Am ajuns lângă o bisericuţă de lemn şi ne pregăteam să intrăm. În spatele nostru, pe nişte trepte, o mamă ţinându-şi fiica de mână. Cea mică, cu-n uşor handicap produs, cred, de o poliomielită. Din cauza întunericului, dar şi a problemelor locomotorii, fetiţa a căzut în genunchi. Mama a-nceput s-o dojenească, pentru ca-ntr-un final să-i ardă una peste cap. Şi Răzvan, şi eu, am rămas muţi. El şi-a revenit mai repede din şoc şi-a întrebat: Vreţi să vă ajut? Nu-i nevoie, a răspuns mama. Şi jap încă una în capul micuţei.

De ce au oamenii ăştia copii? Iar dacă nu sunt în stare să se ocupe de ei, de ce-şi bat tobele şi sună turlele că sunt părinţi? Care-i definiţia unui părinte şi, mai ales, cine-o mai citeşte?!