Vacanţă în Deltă 1

Am urcat la mansardă, acolo unde era apartamentul care l-a cucerit pe Răzvan şi care l-a convins că merită să dea 4 zile de stat la soare pe plajă, în aglomeraţie, manele fără număr, chiştoace de ţigări şi cutii de bere împrăştiate prin toate cotloanele pe 4 zile la fel de însorite, dar petrecute în linişte, curăţenie şi alături de oameni cu bun simţ. Este adevărat, nu puteam paria şi chiar ne întrebam cum ne-or fi vecinii. Ştiam doar că sunt cinci, toţi plecaţi la Sulina, că se întorc mai pe seară şi că la masă avem grătar.

Ne era foame, iar Flori - care s-a prezentat cu modestie "camerista" - ne-a încropit două sandwich-uri de fiecare şi ne-a pus sticla cu apă rece pe masă, să ne servim cât avem nevoie.

Ne-am mai învârtit puţin prin curte, să admirăm

am ieşit şi "la stradă"

după care ne-am dus la culcare. Am pescuit un somn de peste două ore, aerul condiţionat mergând în continuu (am prins unul dintre cele mai călduroase sfârşituri de săptămână din vara asta), am făcut încă un duş şi-am coborât să mâncăm. Iar...

L-am cunoscut pe administrator, Cristi, un fiu de lipovean de toată isprava, care încinsese grătarul şi aştepta ca toată lumea să se se aşeze la masă. Au apărut şi Liviu cu Anca, o familie cu un nivel al bunului simţ cel puţin egal cu-al nostru (modestia este inclusă în calcul), urmaţi de cei doi băieţi, Răzvan şi Alex, alături de Cătălina celui din urmă. Mâini strânse, prezentări, povestiri din vechea Troie şi legătura uşor închegată s-a încheiat abia sâmbătă, pe ponton, când i-am condus cu îmbrăţişări şi fotografii de rămas bun la barcă.

Cega din seara aia a mers uns cu usturoiul frecat de Flori cu nădejde şi mult drag, iar mistreţul de după ne-a legat de masă. Nici rondul de seara al ţânţarilor, care se năpustesc timp de o oră (între 21 şi 22) ca nişte MIG-uri asupra oricărei vietăţi, nu ne-a sculat de pe scaune. Am ascultat poveşti de la Sulina, ne-am aranjat excursia de-a doua zi de pe canale şi de la mânăstire, singura din Deltă după cum aveam să aflăm, şi-am pornit pe bulevard să mai cumpărăm apă şi bere.

La întoarcere, Cristi ne aştepta cu întrebarea "Ce vreţi să mâncaţi mâine?" Răspunsul avea să devină coşmarul lui pe toată durata şederii noastre acolo: "Icre şi hamsii." În Mila 23 nu e net, deci şansele ca el să citească această poveste sunt reduse. Totuşi, dacă domnul Purice se îndură să-i ducă un print, pun pariu că, citindu-l, Cristi îşi va pune mâinile în cap.

Îmi pare rău, sincer, dar până nu mănânc icre şi hamsii, nu te iert! :-)