Delta noastră şi leopardul lor (continuare)

Am plecat, aşadar, să căutăm un alt pat, o altă cameră, un alt loc în care să ne petrecem scurta vacanţă, o altă lume în care să ne simţim în siguranţă. Ne-am întrebat gazdele temporare dacă există vreun magazin prin sat de unde să ne putem lua nişte apă, ni s-a explicat pe unde s-o luăm şi-am şi tulit-o. Am ieşit pe poartă, am luat-o la stânga, după aia la dreapta şi eram deja pierduţi. Locul era atât de strâmt şi de labirintic încât fără firul Ariadnei cu greu speram să ajungem undeva. Colbul ni se lipea de picioare şi de spatele ud, soarele se arăta total nesimţitor şi ardea cu toate puterile sale calorice, dar nimic nu ne putea opri. "Dacă nu găsim ceva ca lumea, ne urcăm din nou în barcă şi diseară suntem fie la mare, fie înapoi la Bucureşti", mi-a aruncat Răzvan peste umăr. Face şi el la căldură cum fac şi eu la foame: urât de tot!

Am mai intrat pe-o dungă de potecă, am luat-o din nou la dreapta, am ajuns la biserică, iar când drumul a făcut la stânga, oh, yes: două minunăţii de case cu aparate de aer condiţionat la geamuri ni s-au ridicat în faţa ochilor. Una dintre ele, din bârne, l-a atras ca un magnet pe Răzvan: "Aici mergem." A împins poarta cu foc şi-a pătruns în curte. Se vedea că mai este de lucru la pensiune, dar orice arăta mai bine decât locul din care plecasem. "Bună ziua, aveţi vreo cameră liberă?", a-ntrebat Răzvan pe-un om răsărit din arşiţă. "Nu, n-am dat încă drumul, aşteptăm mobila", ne-a răspuns muncitorul, "dar încercaţi alături."

Acest "alături" arăta extraordinar: locul era titirit, se vedea că detaliile au contat mult pentru meşterii zidari şi calfele lor, curtea era plină de cârciumărese şi de micşunele, iar undeva, într-o parte, se iţea un umbrar străjuit de-o lotcă plină de flori. Am dat o tură în speranţa că e cineva prin preajmă. Exact când visele noastre se apropiau de limită, a apărut o fată tânără, frumoasă, toată numai zâmbet. Lui Răzvan i-au înmugurit buzele şi-a murmurat "Bună ziua, găsim şi noi o cameră la dumneavoastră?" "Nu ştiu", ne-a spus frumuşica, "să-l sun pe administrator. Dar poftiţi." Am urmat-o în ceea ce ar fi putut fi living sau, la fel de bine, un mic bar/restaurant. Am aşteptat cuminţi, fiecare cu incantaţia lui. Şi cum unde-s doi puterea creşte, vestea bună a sosit: "Este." Am făcut şi-o vizionare - deja condiţiile necesare ale vacanţei de vis urmau să fie îndeplinite - şi-am hotărât: mansarda e luată.