Fursecul 7 a ajuns la destinaţie

Răzvan făcuse o pizza minunată, aşa cum face de obicei. Ne era foame - abia ne întorsesem de la piscină şi stomacul era deja nerăbdător să se pună la cale - şi ne-am aşezat la masă. Eram relaxaţi, puţin obosiţi, papilele se desfătau şi ele, dar ne-am uitat la ceas: se făcuse 6. Şi cum ştiam că între 6 şi 7 ar fi trebuit să ajungă, toate s-au accelerat.

Am strâns repede masa şi ne-am pus pe aşteptat. Aşa cum i-am spus şi Fursecului Mecanic (căci despre el este vorba), nici pe Moş Crăciun nu l-am aşteptat aşa. De fiecare dată când auzeam uşa de la lift, se ascuţeau simţurile. Aşteptam câteva secunde. Nu era el... La următorul zgomot, gestul se repeta. Gata, am zis, nu mai urcă. Răzvan mi-a spus să iau cheile să mă duc jos, la cutia poştală. Am intrat pe mail şi-am citit mesajul: mai întârzie puţin. Mai aveam 20 de minute, nu era chiar aşa de grav, măcar trăiam cu sentimentul că urcă...

Iar instinctul meu n-a dat greş nici de data asta. A sunat la uşă şi când am deschis, l-am văzut: într-un tricou alb, cu ochelari, cu pacheţelul în mână şi cu un zâmbet puţin timid pe faţă: Bună, eu sunt Dan! Şi-a intrat în casă. Cum ştiu că lucrul ăsta nu se întâmplă mereu, mă simt minunat. N-a poposit mult, câteva minute. Doar cât să ne spună câte ceva despre fursecuri, că bombonica este M&Ms şi că e bine să ştim. Detaliu important, pentru că destinatarii de drept ai minunăţiilor verzi sunt socrii mei care suferă amândoi de diabet.

Noi n-am gustat nici din fursecul nostru, am decis să ne (sau le) păstrăm până mâine, să ne bucurăm mai mulţi de frumuseţea gestului, de ineditul întâmplării, de lucrurile frumoase pe care oamenii le fac pe timpul şi pe banii lor.

Mulţumesc, Fursecule! Ne-ai amintit de copilărie!