Pe Transfăgărăşan şi înapoi

Am plecat sâmbătă de dimineaţă spre Bâlea. Nu mai fusesem niciodată pe Transfăgărăşan, deşi traseele ne purtaseră prin preajmă, mai precis până la barajul Vidraru. Drumul s-a împărţit, din punct de vedere al calităţii, în două - prima parte, cea munteană, este aproape de dezastru. Bubu (maşina noastră) n-a crâcnit şi şi-a făcut treaba minunat, dar noi suntem încă traumatizaţi de răul pe care i l-am pricinuit. Cea de-a doua parte, însă, care porneşte de la Bâlea Lac, este foarte bună. Unii ar spune acceptabilă, dar n-au experimentat [probabil] şi porţiunea de dincolo de creastă.

Peisajul este divin, răcoarea satisface şi pofta de aer rece a celui mai încins orăşan, dar aglomeraţia nu te lasă să te bucuri de momentele de tihnă. În plus, mai vezi pe ici, pe colo, zgribuliţi care înţeleg să meargă sus, în vârful muntelui, în şlapi de plajă (ei) sau în saboţi cu toc cui (ele). Cum trăim în România, lucruri de genul ăsta nu te mai miră. Din păcate.

Pentru a ne întoarce, am ales să coborâm spre Făgăraş-Braşov şi să trecem prin Cârţisoara, satul lui Badea Cârţan. Ne-am şi oprit, de altfel, la casa acestuia, pe care-am vizitat-o şi de unde am scăpat nebătuţi de către doamna muzeograf. Intrasem în curte şi admiram liniştiţi locul şi trandafirii. Când ne-am apropiat de casă, am intrat, cred, şi în raza vizuală a distinsei, care-a ieşit repede în pridvor, luându-ne pe sus: Haideţi, mai am un grup înăuntru, să vă spun odată la toţi. Am grăbit pasul - doar nu era să lăsăm nişte oameni pe care nu-i văzusem în viaţa noastră să ne aştepte. Turuiala a început cu povestea Cârţanului care-a adormit la poalele Columnei lui Traian din Roma. Ne-au fost arătate în fugă nişte poze, iar Răzvan a început să scotocească prin rucsac după aparat. Am o taxă de cinci lei pentru imagini, ne-a aruncat-o cucoana printre două note de subsol. Să vedem, deocamdată doar scoatem aparatul, am încercat s-o liniştim. A mai urmat o cameră (sunt trei cu toatele) în care două dulapuri adăposteau ceramică şi sticlărie. Mie, ca să fiu sinceră, mi s-a părut că paharele sunt ca alea de la mama, din vitrină, dar experta mi-a alungat orice gând: sunt de prin 1 700. Ciudat, nu ştiam că mama are pahare aşa de valoroase...

Am trecut şi-n cea din urmă încăpere, în care sălăşluiau trei războaie de ţesut şi două lăzi de zestre. Am intrarea la 3 lei, am fost informaţi şi brusc mi-am amintit de gluma cu plata intrării la ieşire. Şi chiar astăzi am primit broşurile acestea, una la 15, alta la 20 de lei. Cea mai scumpă era sigur editată de forurile care păzesc turismul în această ţară, deci trebuia oferită gratuit. Am ieşit şi-am luat-o din loc, nu înainte de a mai vizita şura şi casa bătrânească.

Pe drum, ne-am întâlnit cu barza imortalizată...

... iar după o cafea senzaţională băută în Făgăraş, la Ramona, i-am urmat sfatul şi ne-am îndreptat către Şercaia, pentru a vizita mânăstirea Şinca Veche. Am luat-o pe drumul ăsta...

... şi-am mers vreo patru kilometri. Am parcat maşina şi-am luat-o apoi pe jos până aici


Călugării erau la slujbă şi-am stat preţ de câteva minute s-o ascultăm. Întotdeauna îmi face bine să ascult o slujbă bine ţinută. Apoi, am coborât către grotă. La întoarcere, o pereche însoţită de copil (un băieţel de vrei cinci ani) urmau acelaşi parcurs ca noi. Salut, voinice, l-am salutat pe puşti. Eu suuunt Raaaadu, m-a apostrofat el. Am râs, mi-am cerut scuze şi ne-am văzut mai departe de drum.

Imaginile de mai jos vorbesc de la sine, iar povestitorul vă mai spune doar atât: mergeţi să vedeţi. Este superb!