Planuri pentru un nou început

Cărţi: am de terminat Băiuţeii (am trecut de jumătate). De fraţii Florian, Filip şi Matei. O carte pe care orice persoană trecută de 35 de ani sau, şi mai bine, de 40, ar trebui s-o citească. Răscoleşte multe amintiri şi stârneşte o poftă de a povesti teribilă. Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (cum ar fi povestea cu vulpea sau jocul de-a mama şi de-a tata din cimitir), e scrisă într-un stil lejer şi merge citită cu un pahar de vin bun sau o halbă de bere alături.

Dar lista pentru 2009 mai conţine:
Scândurica de Dan Miron
seria Maigret (se teme, şi ucigaşul, se înşală) şi Nebunul din Bergerac de George Simenon
Degete mici şi Zilele regelui de Filip Florian
Reuniunea de Anne Enright
Istoria secretă de Donna Tartt
Casanova în Boemia de Andrei Codrescu
Caligula - Misterul celor două corăbii scufundate. Visul frânt al unui împărat de Maria Grazia Siliato
Brighton Rock de Graham Greene
Lumina de august de William Faulkner
Egipteanul de Mika Walkari
Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon
Capesius, farmacistul de Auschwitz de Dieter Schlesak
Iubirea secretă a Annei Frank de Ellen Feldman

Ultimele două sunt lectură obligatorie pentru luna ianuarie, ambele fiind legate într-un fel sau altul de Holocaust.

Filme:
Milk cu Sean Penn
Slumdog Millionaire cu Dev Patel şi Anil Kapoor
Doubt cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman
Frost/Nixon cu Frank Langella şi Michael Sheen
The Wrestler cu Mickey Rourke şi Marisa Tomei
The Curios case of Benjamin Button cu Brad Pitt, Cate Blanchett şi Julia Ormond

Piese de teatru:
Don Quijote la Naţional, cu Dan Puric şi mulţi alţii
Molto Gran'Impressione, tot la Naţional
Furtuna, la Teatrul Mic
Şase personaje în căutarea unui autor, la Bulandra
Hamlet la Teatrul Metropolis
Casa Zoikăi la Teatrul de Comedie
Epopeea lui Ghilgameş la Teatrul Odeon
Scene din Shakespeare, tot la Odeon
Din însemnările unui necunoscut, la Bulandra

Flori, fete, filme sau băieţi?

Flori? Pe vremea asta? Get real... Fete? Nu, sunt în concediu. Sigur din ianuarie încolo. Băieţi? Unul singur şi acela pe viaţă. Filme? Daaa, filme. Două filme, văzute zilele astea.

Încep cu cel mai prost: Ziua în care pământul s-a oprit. Sau, pe limba lor, The Day the Earth Stood Still. No way. În primul rând, pământul n-a stat. El s-a mişcat permanent, în ciuda obiectelor cotropitoare. Mda, cred că scenariştii americani au rămas după grevă cu un mare gol. De inspiraţie.

Filmul începe cu Keanu Reeves pe post de explorator care dă peste o sfera ce seamănă cu pământul privit de pe lună, dar cu ceva mai mult sclipici. Băiatul începe să ciocănească obiectul cu pricina, din care iese o mare lumină care-l dă pe om pe spate. După ce-şi revine (că-şi revine, doar e filmul la început), Reeves se trezeşte cu o gaură pătrată în mănuşă şi cu un semn pe mână de aceeaşi formă şi dimensiuni ca gaura.

Apoi se face iar lumină (da, în filmul ăsta e o adevărată risipă de lumină) şi mergem la şcoală. De fapt, la facultate, unde predă o profesoară expert în salvat planeta, Jennifer Connelly pe numele său real. A mai jucat şi-n Blood Diamond. Vin oamenii cu maşini mari şi negre escortate de motociclişti, o iau pe sus, o depun într-un elicopter alături de alţi mari experţi şi se duc să se holbeze cu toţii la un glob din ăla cu sclipici, doar că muuult mai mare, care a ajuns - unde oare, unde oare? decât - fix în mijlocul Manhattanului? În Central Park, mai exact, că doar acolo e suficient loc pentru aterizare. Dacă s-ar fi aşezat în Times Square, aş fi spus şi eu "câtă preţizie", dar aşa...

Şi încep după aia fazele cunoscute: cu secretarul de stat care dă ordine în lipsa preşedintelui şi a vicelui, plecaţi din motive de securitate, cu cercetarea specimenului ieşit din bula magică (evident, tot Keanu Reeves), cu cererea acestuia de a vorbi cu reprezentanţii ONU (al cărei sediu este în Manhattan), cu risipa de rachete şi muniţie şi maşini şi timp şi bani şi tot degeaba. Că ăştia care ne cotropesc vor de fapt să ne ajute, dar cum noi ne facem singuri rău, ei salvează doar speciile pe cale de dispariţie (au furat ideea cu Arca de la Noe). Şi pe noi ne lasă dracului pe planeta asta, să ne mâncăm între noi şi să fim certaţi de copii. Că tare fraieri mai suntem.

A, am uitat de "spionul" extraterestru care este de fapt un chinez de 70 de ani şi care nu mai vrea să plece de aici. Ne urăşte de moarte - pe noi, pământenii -, dar nu se lasă dus în ruptul capului. "Băi, o să mori", îi spune Keanu. În chineză, clar. Dar spionul zice "OK, frate, m-am obişnuit, las-o aşa." Dacă vreţi să vedeţi ce zice şi altă lume despre peliculă, daţi click aici.

Al doilea este Un ghem de minciuni, versiunea originală fiind Body of Lies. E cu Leonardo DiCaprio şi Rusell Crowe. Ultimul, îngrăşat rău de tot. Nu sunt pasionată de film, dar am descoperit cu ocazia asta un actor care mi-a plăcut, Mark Strong.

În film este vorba despre terorism, despre lumea arabă, despre manevrele din culisele sistemului de securitate american (a se citi lupta pentru ciolan. Pardon, virtute!), despre spionajul sirian sau iordanian. Alături de DiCaprio, iubirea este un alt motiv pentru care doamnele vor să vadă filmul, aşa că este introdusă şi o poveste de dragoste. Aproape imposibilă, mai ales în Orientul Mijlociu.

Chiar dacă nu mişcă în tine nimic în mod deosebit, filmul redă destul de bine modul în care funcţionează lumea arabă. Este o zonă în care este greu să intri şi în care nu eşti aproape niciodată acceptat, chiar dacă respecţi regulile nescrise. Micile favoruri, dezvăluirea unei părţi minuscule de adevăr, limba vorbită fluent - sunt doar detalii. La primul pas pus alături de drum, eşti deja pe făraş. Pe de altă parte, una dintre ideile transmise este aceea că şi teroriştii sunt oameni, unii chiar orgolioşi.

Ca de obicei, americanul învinge la sfârşit. Guvernul respectă decizia agentului special Ferris de a-şi trăi amarul alături de Aisha lui şi-şi retrage resursele şi ochiul magic de pe el (Big Brother te vede şi aude în orice bazar te afli). Alte păreri aici.

Moşule, ce mese eşti!

Gata, orice urmă de aşteptare s-a terminat. Epopeea "telefon mobil 2008" a ajuns la cartonul "end". Moşul - unul dintre ei, nu mai contează care anume - s-a îndurat de insistenţele mele (subliminale, pentru că nu m-am tăvălit pe jos de dorinţă şi de nerăbdare, ci am stat cuminte şi am aşteptat) şi mi-a trimis un telefon. Prin curier special.

N-a fost uşor, că doar ce-i facil în ţara asta? Am cercetat preţuri prin magazine (cu nervii de rigoare), am apelat la funcţiile tactile ale degetelor (nu-l iau până nu pun mâna pe el, am spus), am căutat pe net opţiuni şi variante, după care am spus: gata, p-ăsta-l vreau.

Şi Samsung i900 e. Sau Omnia. De ce îmi place? Pentru că are toate funcţiile pe care mi le doream: evident, e telefon. Agenda e încăpătoare (practic, nelimitată), ultradetaliată. Apoi, am acces la Internet. Am abonament WAP (Vodafone) pe care zbârnâie, iar pe WiFi merge strună. Apoi, are memorie de 8Gb. Mai mult decât suficientă pentru documente (Word, Excel, fişiere pdf), prezentări (PowerPoint), muzică, audiobook-uri. Spre deosebire de iPhone, am posibilitatea de a-i adăuga un card microSD de încă 8Gb. Asta dacă vreau să-mi mut colecţia de muzică şi cărţi pe telefon. Dar cum nu ţin neapărat şi nici nu mi-am propus să urmăresc filme pe mobil, deocamdată nu-mi iau memorie suplimentară. Apropos, un card de 8Gb ar costa cam 72 de lei.

Camera foto / video este de 5 megapixeli şi are o mulţime de funcţii. Nu ştiu când o să apuc să le folosesc pe toate, dar pe cele de bază le-am prins şi sunt mulţumită. Opţiunea "face detection", cel puţin, m-a cucerit.

Bateria - unul dintre motivele pentru care mă tot plângeam de telefonul vechi - mă ţine cam o săptămână. Hai, cinci zile dacă intru şi pe net. Deci am scăpat de priză şi de grija de-a pleca prin târg cu încărcătorul după mine.

Radio - era una dintre funcţiile la care ţineam cu înverşunare. Dacă nu "ascult" o carte, măcar o ştire sau o muzică să-mi cânte în urechi. De poveştirile din tramvai sau autobuz sunt sătulă. Şi chiar dacă am o carte în braţe, parcă tot merge asezonată cu o melodie veche şi preţioasă.

Ecranul tactil şi stiloul îmi uşurează mult navigarea prin meniu, scrisul mesajelor şi updatarea calendarului de activităţi. Dincolo de asta, mă amuză să mă joc, rulând cu degetul în sus şi-n jos prin meniu.

Telefonul are şi GPS, pe care nu l-am folosit. Habar n-am dacă o să utilizez vreodată acest serviciu. Poate doar în concediu, dar mai e până atunci.

Este primul meu telefon smart şi sunt încântată de el. Mulţumesc, moşule!

Lucruri cu adevărat importante, timp petrecut cu folos

Aşa am intitulat două dintre secţiunile blogului meu. Am fost inspirată, aş putea spune, pentru că dând click pe ele pot să văd cum mi-am petrecut timpul liber din acest an sau măcar o parte importantă a acestuia. Pot să-mi amintesc ce-am acumulat, ce-am învăţat, cu ce hrană pentru suflet am rămas după ce am "investit" una dintre resursele mele neregenerabile: timpul.

Chiar dacă nu am inclus în aceste două capitole tot ceea ce-am făcut în 2008 în afara cadrului profesional, pot trage o concluzie demnă de mândria mea: am reuşit să-mi organizez timpul astfel încât să mă bucur de citit, de teatru, de filme, de călătorii, de oamenii pe care i-am întâlnit. Cu alte cuvinte, n-am pierdut timpul degeaba.

Deci, ce a însemnat 2008 pentru timpul meu liber? Peste 100 de piese de teatru văzute. Am fost la Act, la Bulandra, la Comedie, la Metropolis, la Teatrul Foarte Mic şi la cel Mic, la Naţionalul bucureştean, la Nottara, la Odeon; am văzut şi spectacole ale teatrelor din provincie (Târgovişte, Piatra Neamţ, Timişoara, Cluj, Iaşi, Buzău, Sibiu), ale unor companii din străinătate (în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa sau graţie proiectelor de colaborare dintre Teatrul Odeon şi diferite ambasade). Am văzut zeci de filme documentare (la cinematograf, nu la TV). Am citit câteva zeci de cărţi, dar nu câte aş fi vrut şi nu pe toate câte le-am cumpărat. Am cunoscut oameni minunaţi, cu care am şi colaborat excelent. Am călătorit prin ţară, traversând-o de la un capăt la celălalt, descoperind locuri de o linişte şi de o frumuseţe incredibilă, dar şi zone în care delăsarea autorităţilor şi neruşinarea localnicilor nu au margini.

Am ajuns la capătul unui an obositor, extrem de plin, dar tocmai de aceea nemărginit de frumos. Am ajuns la finalul unui an pe care nu l-am neglijat. Iată de ce mă simt răsplătită.

Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

10 ani

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat în locuinţa actuală. Locul a suferit transformări în sensul că s-a umplut de lucruri. Nu mai încăpem în micul apartament - nu noi, ci noi cu ale noastre -, însă ne simţim aici mult mai bine decât în urmă cu zece ani. Eu m-am adaptat vieţii în noul cartier (Drumul Taberei) după ce trăisem aproape o viaţă în zona Domenii. Deh, ce nu face omul pentru dragostea sa... Acum nu m-aş mai muta în altă parte. Am tot ce-mi trebuie aproape de casă, am tot ce-mi trebuie în casă, am tot ce-mi trebuie în suflet. De ce mi-aş dori altceva?

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat la actualul loc de muncă. Record personal. Nu m-am plictisit, nu mă plictisesc şi nici nu prea am perspective de plictiseală în viitor. Am învăţat ce alţii nu ar deprinde nici măcar după absolvirea unui MBA. Am lucrat cu oameni minunaţi, după cum am întâlnit şi "accidente". Caractere minunate, o echipă de care sunt mândră, proiecte senzaţionale, subiecte pe care lumea de pe aici începe să le descifreze la interval de câţiva ani din momentul în care noi am vorbit pentru prima dată despre ele. Din nou: de ce mi-aş dori altceva?

Să mori tu?!

Am primit azi dimineaţă următorul mesaj:

Nu ştiu cum m-au nimerit băieţii ăştia cu bunăvoiţa lor, că nu sunt client al sus-numitei bănci, dar îmi este clar că disperarea e mare. Dacă aş face analiză pe text, aş spune că sunt chiar proşti ("la data de 19" - adică mâine "banca a updatat" - adică timpul trecut"), dar oare câtă lume citeşte cu atenţie astfel de mesaje înainte să dea click pe link? Mai ales când depeşa este semnată de doamna Preşedinte / Director General... Apropos, parcă era un bărbat în funcţia asta şi nici măcar nu era român.

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Joburi şi personalităţi

Acest post este dedicat celor care aşteaptă în continuare să le public comentariile la episodul III al seriei referitoare la medicina privată. Dacă tot intră pe aici, măcar să găsească şi literatură de specialitate.

Conform times.ro, există 7 joburi care nu sunt dorite de practicanţi şi care traumatizează trupul şi sufletul. Locul 2 este ocupat de asistentele medicale, iar caracteristicile sunt următoarele: "Personalitate puternică, duală, se substituie medicului pentru care lucrează; de asemenea, fire răzbunătoare pe pacienţii care nu aduc ciocolată şi cosmetice când vin la tratament, toate acestea din cauză că părinţii au obligat-o să dea admitere la faculatea de medicină şi ea nu a reuşit; ca urmare, prin relaţii-cunoştinţe-prieteni a obţinut un post de asistentă medicală."

Cine nu mă cunoaşte, o să spună că am ceva cu această categorie socio-profesională. Complet greşit, mai ales că am prietene foarte bune care sunt asistente. Meseriaşe. De-asta şi profesează prin alte ţări.

Of, telefonul meu

Aş fi scris "Of, viaţa mea", doar că am o viaţă fără defecţiuni majore şi care este asezonată cu tot felul de detalii, simple sau complicate, după cum îi stă bine oricărei vieţi şi vietăţi.

Cu telefonul, însă, chiar am o problemă. Nu pot să-mi cumpăr unul. Motivele sunt independente de voinţa mea şi sunt relativ hilare. Mai întâi, atunci când s-a lansat noul iPhone, cozile au fost incredibil de lungi şi nu s-a putut apropia nimeni de pachet în mai puţin de 24h. Apoi, după o nouă strategie, s-a plasat comanda online pentru un Palm Treo 750. Când a ajuns la destinaţie şi când s-a desfăcut pachetul, s-a constatat că un colţ al carcasei era spart. S-a returnat obiectul, s-a emis un nou termen de livrare şi s-a aşteptat iar. A ajuns Palmul doi, şi acesta desfăcut. Iar returnare, cu refuz de plată şi toate tacâmurile din setul complet pentru 24 de persoane.

Ieri am avut timp. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. Pentru că dacă am timp, trebuie să mi-l ocup cu ceva. De-asta am căutat pe net modele de telefon. Răzvan mi-a sugerat să-mi configurez unul în funcţie de aşteptările pe care le am de la un aparat. Rezultatul care să-mi satisfacă un număr cât mai mare de nevoi a fost Samsung Omnia. De 8Gb.

Am văzut că astăzi e deschis la eMag şi-am profitat de faptul că lumea e plecată din Bucureşti. Aiurea, coada la Emag era de vreo 10-15 persoane. Cred că doamnele s-au dus cu pruncii la defilare, iar domnii să-şi ridice comanda de la ghişeu. În fine, am pus mâna pe telefon, l-am "cercat", am văzut în mare ce poate, dar n-am vrut să stau la coada aia nici moartă. Aşa că ne-am întors spre casă şi ne-am oprit la Mall. La Plaza, adică.

Trebuie să spun că urăsc, pur şi simplu, să merg în Mall. Nu-mi place şi basta. Doar că uneori n-am încotro. Astăzi a fost una dintre acele zile. Am urcat până la Vodafone, ne-am luat biletul de ordine şi, când ne-a venit rândul, am spus ce vrem. Ni s-a spus că telefoanele sunt sigilate, pentru că sunt scumpe. L-am lăsat pe următorul cetăţean să-şi rezolve problemele, am mai luat un bon şi-am ajuns în braţele bestiei cu care ne-am mai zbenguit în vorbe o dată, astă vară. Cred că a citit în ochii mei dragostea ce-i port, la fel de mare ca şi stocul ei de telefoane. "A, Samsung? N-avem pe stoc." "Ştiţi, colega dvs ne-a spus că aveţi." "Nu cred, aseară când am verificat, nu mai erau." Deci n-a fost la vot. Şi totuşi, "poate verificaţi."

Pleacă bestia legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Vine cu-n pachet şi, de la doi metri distanţă, ne spune că e desigilat. Băi, nene, fetele astea nu prestează la acelaşi strung?! "Bun, cât costă?" Preţul afişat la galantarul cu telefoane era de 1990 lei, dar pentru cutia sigilată. "Cu sau fără abonament?" "Fără." "2100 şi ceva peste." Faţa-mi alunecă pe derdeluşul bărbiei. Răzvan se duce iar la raft. "Aici scrie altceva." Bestia îşi ia stativul cu preţuri în mână şi se duce spre Răzvan, legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Se uită în stativ, se uită în raft, se uită în stativ, îşi întoarce privirea iar spre raft.

Abordează un coleg. Ăla dă mărunt din buze, iar ea, BESTIA, îşi încheie pledoaria: "Cursul de schimb, lipsa de timp" şi alte motive din ce în ce mai idioate.

Macazul meu virează acum spre management. Managementul unei companii, Vodafone, care se declară "responsabilă" cu mediul, cu angajaţii, cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. Nu şi cu clienţii. Pentru că el, clientul, poate fi prostit oricând şi oricum atâta timp cât compania are de câştigat. Doar e criză financiară, nu? Profitul obţinut în România trebuie repatriat pentru ca mai marii responsabili să-şi încaseze şi la finele anului în curs primele şi bonusurile dodoloaţe şi lăbărţate.

Nu este prima dată când la reprezentanţa Vodafone din Plaza România e o mare vraişte. Dar e prima dată când apare o diferenţă de preţ între raft şi casă, în condiţiile în care euro a scăzut în raport cu leul în ultimele zile.

Alo, Vodafone! Vedeţi că v-a căzut reţeaua. Şi cam pute.

La mulţi ani, române!

Da, asta este pentru tine, în caz că ţi-ai uitat cetăţenia din paşaport şi identitatea din buletin. În cazul în care trăieşti într-o ţară pe care ţi-o doreşti "îmbunătăţită", curată - şi la propriu, şi la figurat -, normală, în care să te simţi bine şi în care să te poţi dezvolta aşa cum părinţii sau bunicii tăi n-au putut-o face. Sau în cazul în care ai plecat de aici, indiferent de motive, dar te leagă de locul ăsta amintiri, familie, prieteni, profesori, prima dragoste.

La mulţi ani, române, oriunde eşti şi oricine te-ai afla!

Lectura de vacanţă

Deocamdată,

după care voi continua cu

Cu cine naiba să votezi?

Aceste imagini sunt dedicate prietenilor noştri din Statele Unite, cărora le merge bine şi care sper să înţeleagă o dată în plus că îi felicit pentru decizia luată acum cinci ani.

Adrian, când ziceai că se termină înscrierile pentru loteria vizelor?

Invitaţie la film

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, va astept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe soseaua Kiseleff),
cu doua filme documentare de exceptie.

Rezervari la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Să dăm cu polei, băi naţiune!

Ieri urmăream la ştiri (pe Antene, mai e întrebare?!) activitatea nocturnă a primarului Piedone. S-a dus la ADP şi la REBU să facă o simulare de alarmă. "Este ora două şi ceva, ninge de 10 minute... sau de jumătate de oră. Hai să vedem în cât timp sunt maşinile de deszăpezire în stradă." Motoare turate, combustibil consumat şi imagine politică. Adică bani. Şi o declaraţie stupefiantă: l-ar da afară pe directorul de la REBU. Care este societate comercială.

Bine, bine, dar nu despre asta voiam să scriu. Ci despre sectorul în care locuiesc eu, adică 6. Unde nu-i nevoie nici de alarmă. nici de control, pentru că ADP-ul şi REBU sau cine s-o ocupa de treaba asta spală străzile. Cu apă. La minus 4 grade, apa se transformă în polei. Polei care, evident, trebuie anihilat. De cine? He he! De ADP sau de REBU. Deci bani pentru stropit + bani pentru dezgheţat. Rezultatul? Şi mai mulţi bani. Fără televiziune, fără imagine, ci pe şest. Dar eficient.

Medicina privată episodul IV

... şi probabil ultimul.

Nu pot încheia seria de relatări fără a mă referi şi la medicul chirurg. Cum Răzvan a trecut până acum prin nişte experienţe deloc plăcute cu chirurgii, cu greşelile medicale şi mai ales cu infecţiile intraspitaliceşti - iar la vremea respectivă nu exista nici Colegiul Medicilor, nici despre drepturile pacientului nu se prea vorbea - mi-am asumat rolul de "guardian angel" şi am încercat să găsesc cea mai bună opţiune pentru el.

Principalul motiv pentru care am ales spitalul Euroclinic a fost acela că este într-o clădire nouă, iar sălile de operaţie - chiar dacă sunt folosite din plin - nu prea au avut când să se umple de microbi, bacili şi alte creaturi microscopice care ar putea conduce la complicaţii postoperatorii.

Auzisem, mai bine zis citisem, că lumea este destul de mulţumită - mai puţin de preţuri, dar nu poţi avea calitate fără un cost pe măsură. Aşa că am sunat şi am avut norocul să ajungem pe mâna doctorului Ioana Drăgoicea. Tânără, extrem de amabilă, spun eu chiar frumuşică şi atentă cu pacientul. Mi-a plăcut faptul că, de fiecare dată, ne-a explicat ce urmează să se întâmple, care vor fi paşii în procedură, i-a aranjat lui Răzvan o programare la ecografie, l-a urmărit foarte atent după operaţie, nu se grăbeşte să coasă operaţia doar de dragul de a scăpa de noi şi s-a "pus la dispoziţia" noastră în măsura în care s-ar ivi vreo urgenţă.

Chiar dacă a observat că suntem cârcotaşi, s-a amuzat şi ea de păţaniile noastre, le-a înţeles (probabil până la un punct), dar şi-a văzut mai departe de treabă cu zâmbetul pe buze şi cu un bun simţ de tip rara avis în zilele noastre.

Aşa că am toate motivele să-i mulţumesc şi să-i doresc un viitor lipsit de faulturi şi de mâncătoriile ieftine şi disgraţioase de care este atât de plină lumea medicală.

A săpa, săpare

Cele 10-15 persoane care citesc acest blog zilnic o fac din diferite motive. Sesiunea de căutări şi răspunsuri mă atrage şi-ar fi păcat să o ratez.

• cel mai plătit job - întotdeauna următorul
• recrutare SPP - încă n-am deschis agenţia, dar mulţumesc pentru idee
• ce înseamnă etica medicală - când afli, îmi spui şi mie, te rog?
• reputaţia se construieşte într-o viaţă şi se poate pierde într-o secundă - ai încercat şi la anunţurile din România Liberă?
• ce nu poţi cumpăra cu bani - cred că poţi lua cu cardul de credit
• profesionalism şi etică medicină - m-am prins, îţi plac poveştile scrise de autori străini
• victoria lui vlad ţepeş - criza financiară a afectat şi producţia de ţepe
• criza-crizelor - e o mare criză
• ce fac dacă sunt frumoasă - un test de inteligenţă ai încercat?
• termen de răspuns primărie - de care parte a ghişeului te afli?
• etica medicală - you've got an obsession, baby
• nicăieri nu poate fi mai bine ca acasă - ai uitat să precizezi la cine
• fursecurile se vor mai vinde în criza financiară - sincer, nu ştiu, dar la cât amar de bani au pierdut unii...
• mâncare de ştiucă - mamă, dar ce foame e în ţara asta
• era noastră prescurtat - logic, d.H.

Medicina privată, episodul III

Una dintre marile probleme ale celor internaţi în spital este mâncarea. Aţi văzut doar oameni încărcaţi bătând pe la porţile spitalului de stat, dând un sfanţ sau un purcoi de bani la o infirmieră sau - mai modern - la un bodyguard ca să ducă sacul cu merinde la pacienta X sau pacientul Y.

La spitalul privat nu-i aşa. Ca rudă, nu te duci cu pacheţelul în raniţă pentru că te aştepţi ca pacientul să primească ceva pentru stomacul care nu ştie - şi nici nu vrea să înţeleagă - că n-ai voie să mănânci sau să bei înainte de operaţie. Teoretic, cazarea (tot ce depăşeşte trei ore petrecute în spital se taxează ca şi cazare) include şi masa. Masa adică mâncarea, nu mobila din rezervă, că respectiva este bine merci la locul ei.

Wrong! Cât a stat în aşteptarea operaţiei, Răzvan le-a spus asistentelor că îi e foame. Le-a şi întrebat la cât timp după operaţie poate să mănânce. "Depinde ce zice medicul", a fost răspunsul. Corect, de altfel. Numai că ora iniţială de "îmbarcare" a fost depăşită cu 120 de minute, iar stomacul - serios, acum, Răzvan are un stomac cu personalitate - îşi cerea porţia pe ziua respectivă. Zgomotele şi crampele n-au avut alt rezultat decât un pansament gastric intravenos. Insuficient pentru a prosti stomacul.

Pacientul s-a trezit imediat din anestezie, a fost adus în salon şi - evident - a întrebat când poate mânca. "Acum", a fost replica mult aşteptată. "Şi? Ce pot mânca?" "Păi un iaurt... vreţi altceva?" "N-am mâncat nimic de dimineaţă, ce altceva aveţi?" Conform cercetărilor, meniul zilei includea paste cu carne şi vită cu cartofi natur. "Ce doriţi?" "Paste cu carne şi vită cu cartofi natur", a cerut Răzvan. Şi a aşteptat. Şi a aşteptat. Şi a aşteptat. Guvernele ţărilor în care milioane de persoane trăiesc din mai puţin de un dolar pe zi ştiu exact cum se termină aşteptarea asta: tensiuni, conflicte, uneori război.

În cazul de faţă, consiliul de familie a ales... şaormăria de vis-a-vis de spital. Două pulpe la rotisor au calmat sucul gastric şi următoarea serie de reproşuri. Legile lui Murphy funcţionează oricând şi oriunde, aşa că imediat ce a terminat de mâncat, Răzvan a primit şi porţia de la spital: cartofii natur erau amestecaţi cu pastele, vita era pui, iar carnea din paste devenise ciuperci. Noroc cu salata de sfeclă. N-am înţeles dacă sucul Bravo a fost ales pe baza indicaţiilor nutriţionistului, dar ce mai contează... stomacul tace şi e fericit. La fel şi pacientul.

Mi-am tras stradă. În L.A.

Da, nu glumesc. Aseară vorbeam cu Adrian la telefon (prietenul nostru din State, mai precis din Los Angeles). Era pe drum spre un client şi, pură coincidenţă, a trecut pe "strada noastră". Nu l-am crezut, l-am rugat să facă poze.

S-a conformat, punându-şi iPhone-ul la treabă (da, ăla pe care-l tot aştept şi eu şi care până la urmă se va transforma, cel mai probabil, în HTC). Deci:

Şi ca nu cumva să credeţi că mi-am tras aşa, o străduţă, voila! Strada noastră e mai lungă (şi mai importantă, sîc!) decât a lui Barosso.

Medicina privată, episodul II

Încheiasem primul episod cu o estimare de preţ. "Aproximativ 1,000 lei." Când a întrebat Răzvan dacă "aproximativ" e mai aproape de 190 sau de 1900, am crezut că exagerează. Dar, ca de obicei, el a ghicit preţul corect: 1,950 lei una operaţie scos gâlmă de la gât.

Problema nu sunt banii, ci modul în care eşti tratat. Sau aşteptările pe care le ai. Că doar de asta te duci la spital privat, să fii tratat altfel. Mda, în parte e mai bine. Dar cum oamenii sunt aceiaşi - că doar migraţia se manifestă din plin şi în lumea medicală - ce rost mai are să speri la ceva în plus?!

Episodul de faţă este dedicat exclusiv asistentelor. De fapt, în spitalul privat ele conduc. Ele fac regulile. Şi am găsit şi explicaţia: dacă la "stat" le mai pică - scuzaţi, acolo curge de-a binelea -, la privat nu mai dai un leu pentru schimbarea pansamentului, pentru o injecţie, pentru schimbarea pungii cu gheaţă etc. Ghinion: păi doar noi să avem aşteptări setate necorespunzător?

Dacă medicul îi cere ceva asistentei, trebuie s-o facă în cel mai politicos mod cu putinţă, altfel pacientul este privit cu nişte ochi acri şi cu o greaţă în mişcări de nu înţelege ce i se întâmplă. Cel care iese şifonat este medicul, mai precis "imaginea", reputaţia lui. De-asta se şi apucă singur să rezolve din treburile care i-ar reveni asistentei.

Dacă apeşi pe buton, trebuie să ai răbdare până când apare "the nurse". Mai bine pleacă aparţinătorul să ceară ce-i trebuie pacientului. Ajuns la recepţie, aparţinătorul aşteaptă ca asistenta să vadă ce-a făcut copilul la grădiniţă. Discuţia se prelungeşte, deci aşteptarea continuă. Într-un târziu, asistenta îşi întoarce sprânceana ridicată spre faţa plină de pacienţă. Se ridică şi cea de-a doua sprânceană. Nu ştii dacă traducerea ar fi "doriţi ceva?" sau "ce dracu' mai vrea şi asta de la mine?". Îi spui ce ai pe suflet, ea aruncă un "stai, dragă, puţin" la telefon şi dispare în spatele unei uşi. Vine cu o pungă de gel în mână. Pun mâna pe ea (pe pungă) şi constat că are temperatura corpului meu. Ori sunt eu prea rece, ori e punga prea caldă. Orice-ar fi, am nevoie de gheaţă. Nu mă las. Sprâncenele ei se miră din nou: "tot mai eşti aici?". Faţa mea îi spune "da", iar gura îi explică ce-ar fi trebuit să constate şi singură. Câştig punga de gheaţă şi plec victorioasă. Este doar un exemplu. Minor.

Iar toate acestea în condiţiile în care nivelul profesional al cadrelor medii medicale nu este... peste medie. Cele patru vene sparte ale lui Răzvan vorbesc de la sine. Şapte înţepături, din care cinci ratate. Patru de către asistente, o ratare aparţinându-i anestezistei. Frica lui Răzvan (ha! asta-i tare!) e de vină. Cică i se ascund venele. Pliciurile peste piele, bobârnacele peste venă, "croşetatul" prin vasele de sânge (cum le-a numit omul ciuruit) nu dau niciun rezultat. Dar lasă urme.

Răzvan e plin de vânătăi. Culmea, toate au fost produse de femei. Pe bani. Estimaţi greşit, e adevărat. În sus, nu în jos.

Retrospectiva 2008 - episodul II

O altă destinaţie a fost Băile Felix.

Şi la dus, şi la întoarcere, am trecut prin Râmnicu Vâlcea. Destinaţie europeană, clar!

Retrospectiva 2008 - episodul I

Anul acesta am umblat ceva prin ţară. Şi nu numai.

Folderele prin care tocmai mi-am aruncat amintirile conţin fotografii făcute prin patria mea dragă. Până la sfârşitul anului n-a mai rămas mult, aşa că nostalgia îşi sădeşte deja seminţele.

Din Deltă, frumuseţi:



Tot din Deltă, dar în bătaie de joc. Culmea, se spune că nu turiştii sunt cei care aruncă PET-uri în apă, ci localnicii.

Medicina privată, episodul I

Povesteam aici despre o experienţă "de stat". Ieri am luat în nas una porţie sistem medical (extrem de) privat. Noroc că şi eu, şi ai mei, suntem sănătoşi şi nu experimentăm prea des. Altfel, aş mai face un blog, dedicat exclusiv păţaniilor sanitare.

Soţului meu iubit i-a apărut anul trecut o gâlmă pe gât. Nu ne-am bătut capul, iar chistul (am aflat ieri că asta este de fapt), după ce şi-a chemat celulele laolaltă, dă acum să se spargă. Nu singur, ci ajutat - o bucată de carton care învelea nişte mobilă a trecut uşor şi din greşeală pe lângă el şi l-a zgândărit. Telefon, programare, excursie până la Euroclinic, aşteptare, vizită medicală, constatări.

Doctoriţa, tânără, analizează situaţia şi ne ia din prima: "Aţi nimerit unde trebuie, la chirurgie plastică; în loc să rămâneţi cu cicatrici mari, veţi rămâne cu o urmă mică." Precizez: n-am nimerit, da? Am făcut programare şi-am cerut "plastică".

"Pansăm locul, luăm antibiotic, facem ecografie şi apoi operăm. Anestezie generală, în venă", decide domnia sa. "Luaţi antibiotic împreună?", întreb nedumerită. "Nu, ia dânsul", mi se răspunde. Cu luatul lămurit, ne apropiem de pansament. Se cheamă asistenta, începe căutatul materialelor. El, soţul, aflat în şezut pe patul de consultaţie, este rugat să se mute mai la stânga, sub posteriorul său aflându-se un număr de sertare în care ar putea fi nişte lucruri utile. Nu sunt acolo. "Înapoi se poate?", roagă asistenta. Soţul se mută la loc. Nici în sertarele din dreapta nu-s chestiile. "O să vă rog să vă daţi la o parte", continuă cadrul medical, asistat. Cum n-au fost identificate prin niciun sertar materialele sanitare, care erau fix pe masă, lângă "ghivetă", soţul este aşezat iar pe pat.

Pansamentul a fost plasat pe gât, dar trebuia fixat. Cu leucoplast. Care leucoplast era, but of course, în sertar. Soţul s-a ridicat din prima, ţinându-şi cu propria mână pansamentul steril. Îmi pare rău că n-am făcut poză, ar fi fost edificatoare: o pleaşcă de 4 x 4 cm2 de tifon, pentru o zgaibă cât o unghie de mare, lipită cu patru fâşii de leucoplast care se tot dezlipesc. Ştiu eu o doamnă la Cora care împachetează mezelurileeeee, artă, ce mai. Ar putea da clasă aici.

"Să puneţi gheaţă", îmi recomandă doamna doctor. Şi îşi cere scuze pentru dimensiunile exagerate ale pansamentului.

La plecare, încercăm să aflăm cât ar costa operaţia de îndepărtare a chistului. "Aproximativ 1000 de lei", ni se comunică de la recepţie. "Cât de aproximativ?", încercăm să aflăm. "Nu ştim exact, depinde de tipul de anestezie, de complicaţii dacă apar." Aha, ne-am prins. Complicaţiile complică (,) costul. Complicat.

Networking

Marţi seara ne-am întâlnit cu Jack. Este un evreu-american înfiat de o familie de indieni (din păcate n-am reţinut numele tribului, dar o să-l întreb), iar numele lui este, în traducere, The Valley of Bears. Este avocat de profesie, dar şi judecător. Rezolvă litigii şi apără indieni. Mai ales atunci când aceştia au procese legate de dreptul de proprietate. Şi câştigă. Procese, evident. A venit în România să-şi descopere rădăcinile. Acestea sunt, a aflat abia aici, pe la Chişinău. "Nu mi-am planificat călătoria aşa cum trebuia, dar nu-i nimic, mai vin prin România", spune liniştit. Este atât de calm. A, şi o să voteze cu McCain. "Marţi seara o să-mi invit toţi prietenii la un restaurant mexican (locuieşte în California) să urmărim rezultatele alegerilor." Mustăceşte.

x x x

Miercuri la prânz am vorbit cu Kingsley. Este nigerian, expert în microbiologie şi pictor. De altfel, despre pictura lui am şi discutat. Mai mult, predă desenul la o şcoală din Bucureşti. Este un munte de om, cu un bun simţ pe care-l credeam dispărut. Am stabilit să organizam anul viitor un eveniment, legat de un altul, totul urmând a avea un caracter cultural. Îi plac ideile, dar spune că atunci când sunt prea multe, e debusolat. Nu ştie ce să aleagă. Ştie că poate face multe lucruri frumoase şi interesante şi vrea să facă multe lucruri frumoase şi interesante. "Visul meu din copilărie este să ilustrez o carte poştală UNICEF", recunoaşte cu modestie. Are, însă, o dilemă: la el în ţară, există un trib cu o tradiţie ciudată: înainte de a se căsători, miresei i se scot doi incisivi (cei de sus). Abia apoi este considerată femeie, ba încă una sexy. "Ce să fac eu să-i conving pe membrii tribului că nu fac bine ce fac? Cu cine să vorbesc?", se întreabă. Nici bărbaţii nu sunt scutiţi de suferinţă. Tot înainte de căsătorie, un alt trib îşi biciuieşte tinerii care aspiră la mariaj. Băieţii nu trebuie să plângă pentru că, dacă o fac, nu sunt consideraţi apţi. Urmează o amânare a căsătoriei şi, implicit, o nouă corvoadă.

x x x

God, I love my job. Şi pe bune dacă n-am o viaţă minunată.

Tona de bancnote / hamburger

Noi ne plângem de inflaţie? În Zimbabwe aceasta este de 231 000 000 / %.

Ca fapt divers, Banca Centrală din ţara lui Robert Mugabe a emis, la începutul acestui an, bancnota de 10 milioane de dolari (ZWR). O mişcare isteaţă, mai ales ca noua rată de schimb este de 40 de miliarde de dolari zimbabweni pentru 1 dolar american.

Dacă vrei să schimbi un dolar american, primeşti 4000 de hârtii din astea. Oare de câţi copaci este nevoie pentru un hamburger?

Criza crizelor financiare şi investiţionale

Sunt crizaţi cu toţii. Investitorii mari pentru că şi-au pierdut banii, companiile mari pentru că n-au lichidităţi, oamenii de rând- din cauza creşterii costurilor creditelor sau din cauza banilor depuşi în băncile falimentare, guvernele pentru că au probleme în plus, iar organismele internaţionale, mai mult sau mai puţin financiare, pentru că angajaţii lor abia fac faţă invitaţiilor de a participa la comitete şi comiţii în care se dezbate problematica.

Puţini sunt cei care au sau îşi fac timp să se uite în urmă, să analizeze şi să spună că "întâmplări de genul" (ca să folosesc un limbaj al tinerimii urbane) ori semnale că aici se va ajunge au tot fost în ultimii ani. De exemplu, în urmă cu un deceniu, eram în Grecia. Am fost la un seminar mass media organizat în nordul ţării, iar la plecare un parlamentar s-a îndurat de noi şi ne-a luat în maşină, spre Atena. Patru adulţi şi doi copii, plus multe bagaje, într-o Lada Niva. Băgaţi unul într-altul şi violând, cu acordul proprietarilor, bruma de spaţiu intim.

Am găsit de cuviinţă să compensăm lipsa confortului cu discuţii care să ne abată gândurile de la şoldul sau genunchiul înţepenite de nemişcare. Iar parlamentarul grec s-a prins în joc şi-a început să ne spună cum a căzut bursa şi care sunt efectele căderii. El însuşi pierduse o sumă destul de mare de bani, iar micii investitori erau panicaţi - şi atenţie, vorbesc despre greci.

Mi-am adus aminte de asta azi de dimineaţă, în timp ce ieşeam pe uşă. Mă gândeam la prietenii care şi-au pus toţi banii pe bursă, valoarea acţiunilor tinzând acum spre zero. Prieteni care, la sfârşitul anului trecut, se lăudau în gura mare cât de mult valorează acţiunile lor şi de câte ori şi-au sporit investiţia. Nu aveau lichidităţi, dar sumele câştigate - ziceau ei - erau uriaşe. Îi ascultam, dar nu-i invidiam. M-am mai gândit, după aceea, la cei care-au făcut bani din te miri ce mic trafic şi i-au băgat apoi, pe toţi, în apartamente. Le-a upgradat, ca să le poată vinde mai târziu. Nici nu se gândeau la chirie, nu era păcat să intre-n casă nişte neica nimeni şi să strice frumuseţe de pereţi? Aceleaşi laude la ei, aceeaşi indiferenţă la noi. Unde va ajunge valoarea multelor apartamente? Aveţi puţintică răbdare. Mai ştiu de investiţii în obiecte de artă, bijuterii, terenuri etc.

Nu ştiu, însă, câţi au re-investit în propria afacere - în utilaje, echipamente, tehnologii noi, certificarea produselor şi a serviciilor. Dacă au făcut-o - cinste lor, înseamnă că probleme vor fi minore şi vor trece uşor peste ele.

Nu ştiu, iarăşi, câţi s-au gândit să investească în propria persoană - şi nu mă refer la haine, accesorii, look, ci la şcoală, cursuri, formare continuă, dezvoltare personală, autocunoaştere, sănătate. Ceva ce i-ar ajuta să se dezvolte şi să priceapă cum trebuie duse mai departe investiţiile, eventual cum trebuie protejate acestea.

Ştiu, însă, că vom trece împreună printr-o perioadă nu tocmai uşoară. Întrebarea este: cum?

Răceala, versiunea scurtă

Cum aş lua-o, cum aş întoarce-o, răceala mă ţine cel puţin şapte zile. Fie că iau antibiotic, fie că mă îndop cu tot felul de siropuri şi pastiluţe (numai la recomandarea doamnei doctor), care mai de care mai colorate, mai dulci şi mai creatoare de dependenţă, tot nu scap de dureri în gât şi de tuse. Tusea, mai ales, mă omoară.

Aşa că, de data asta, am ales ignoranţa. Vineri mi-a dat primul semn. Eram la serviciu şi căutam vinovaţii: de la tine am luat-o, tu mi-ai dat-o... Seara am tot supt la Tantum Verde şi, slavă Celui de sus, sâmbătă de dimineaţa nu mă mai durea gâtul. Dar îmi era teribil de frig.

Mi-am pus treningul pe mine, am deschis toate geamurile, am luat un Eferalgan, o pastilă cu extract de usturoi (de când cu nenorocita aia de toxiinfecţie alimentară, nici usturoi nu mai pot mânca), mult ceai şi două portocale. Seara: o aspirină şi iar portocală.

Duminică a venit tusea. A stat ea, a aşteptat, apoi m-a luat la fel de brusc ca altădată. Seara, la spectacol, am behăit în continuu. Noroc că tenorul şi sopranele mă acopereau (spectacolul a fost Orfeu şi Euridice, la Bulandra, în montarea lui Ducu Darie). La întoarcerea spre casă, m-am oprit la farmacie şi-am luat un Paxeladine sirop. Am tras un gât pe loc şi încă vreo trei ieri, toată ziua. Acasă am adăugat aspirina şi extractul de usturoi. Ca în fiecare seara.

Astăzi mă simt deja bine. Foarte bine, chiar. Este prima dată când scap de o răceală în cinci zile. Nou record personal.

Săraca limba română

Dono are astăzi un articol senzaţional despre modul în care se duce de râpă limba noastră strămoşească. Citiţi şi... vă descurcaţi voi mai departe.

Iar pentru cei care-au rămas în urmă cu limbajul new wave (şi eu sunt în găleata asta, recunosc), webopedia.com are un dicţionar al abrevierilor de pe mess. Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi...

Criza alimentară globală şi primele victime

Enjoy!

Ghidul cumpărăturilor online - update 2

Comanda de la Victoria's Secret a fost trimisă prin UPS - o soluţie aleasă de VS, dar care pare inteligentă. Nu mai trebuie să merg la poştă, vine coletul la mine. Scap de nervi, nu mai pierd timp, ştiu exact cât am de plătit (ca taxe vreau să spun). Asta sunt plusurile. Ah, am uitat să adaug un lucru esenţial: în fiecare săptămână, VS are reduceri. Eu am prins 25% reducere la haine. La ORiCE produs din categoria haine.

Minusurile: dacă faceţi o comandă mai mare, s-ar putea ca produsele să fie livrate în tranşe. Lumea trece printr-o criză financiară, iar producţia ţine deja cont de cerere (nu se mai produce pe stoc). 2/ reducerea se simte doar la plata iniţială. Atunci când lucrurile sunt introduse în pachet, pe factură apare suma întreagă, deci taxele vamale şi TVA vor fi calculate la preţul real, nu la cel plătit. Chiar şi aşa, preţul final este mult mai mic decât ce vedeţi în magazinele noastre; 3/ dacă taxele vamale + TVA însumate dau peste 500 de lei, UPS îţi mai ia un 3% (n-au voie să plătească din casă mai mult de 500 de lei, trebuie să scoată bani din bancă, aşa că tu, clientul, suporţi şi acest serviciu/comision). Dacă nu eşti de acord, no problem: te duci la aeroport şi-ţi iei singur pachetul. Ce dacă ai plătit un serviciu door-to-door? Cine te-a pus?!

Am zis că-s de acord - oricum, ce naiba era să fac?! -, dar am profitat şi-am pus nişte întrebări la care n-am găsit răspuns pe nicăieri. Taxele vamale la importurile sunt SUA sunt de 12% pentru haine şi 8% pentru încălţăminte. Evident, se adaugă TVA.

Merită? Luăm un exemplu: una pereche pantofi Colin Stuart, piele-piele, 58 USD. Shipping + delivery - 5,75%, adică 3,33 USD. La un curs de 2,9 lei/dolar înseamnă 9,66 lei. La care se adaugă 27% (taxe vamale şi TVA). Rezultă 226 lei. Merită?! I think so...

Cartea zilei

L-am abandonat un pic pe Ian McEwan. Just for a (big) change.

Un ministru al educaţiei... beton

Noul ministru al educaţiei este domnul Anton Anton. Îl ştiţi, ăla cu ţimentul...

Ghidul cumpărăturilor online - update 1

Prima încercare: Promod. Colecţie nouă, produse adăugate în fiecare săptămână, preţuri - îmi spune lumea - cel puţin la jumătate faţă de ce găseşti în magazinul lor din mall. Un alt atu: linia este cea nouă, produsele fiind puse în vânzare imediat ce au ieşit din fabrică. Probabil când vor ajunge solduri acolo, se vor vinde drept "colecţia nouă" aici. Nu afirm, dar nu cred că este imposibil.

Plata se face online, by card, linia este securizată. La comandă de minim 60 de euro, transportul costă 22,5 euro, dar la o valoare de 100 euro, transportul e gratuit. Au deja reduceri la (unele) produse de toamnă-iarnă.

La transport am avut ceva bătăi de cap. Termenul de livrare anunţat de Promod a fost 1 octombrie. Transportatorul (am văzut abia după ce am încheiat comanda): UPS. Dacă ştiam de la început, treceam adresa de la birou. Dar n-am ştiut. No problem, se poate face o cerere de re-rutare (email, desigur, că scrisul bate vorba). Aspectele neplăcute apar doar dacă ai nevoie de lucruşoare musai într-o anumită zi şi la o anumită oră, pentru că sortarea şi livrarea mai durează o zi jumate. "Avem tone de marfă de sortat şi livrat", se plânge UPS-ul. Bănuiesc c-au ştiut detaliul ăsta când au încheiat contractul, deci nu-i problema mea. Iar dacă e a lor, atunci să şi-o rezolve.

Am hainele în mână. Măsura aleasă mi se potriveşte perfect, croiala e ok, nu sunt defecte, nu sunt produse lipsă, am primit exact ce-am comandat. Închei cu optimism primul update şi aştept a doua comandă, tocmai din SUA.

Recrutare MApN, american style

Ştirile Antena 1 sunt urmate de pauza de publicitate. Una dintre reclame este aceasta:

În decembrie 2005, intram cu Răzvan într-un mall de pe strada 34 din New York. Imediat după uşile batante, o gaşcă de băieţi cât bradul şi tunşi reglementar îşi prezentau oferta: armata îţi plăteşte şcoala, armata îţi asigură un viitor liniştit, armata îţi face şi-ţi drege. Am văzut ce le-a oferit americanilor armata, întrebarea este: ce-o să le ofere armata românilor peste trei ani?!

Deocamdată, MApN este în campanie. De recrutare. Interested??

Ghidul cumpărăturilor on-line

Mi-am descoperit o nouă preocupare de timp liber: e-shopping-ul. Şi asta pentru că am pierdut suficient de multă vreme prin mall-urile băştinaşe şi am consumat ceva stomac cu vânzătoarele care stau sprijinite de tejghea, unica lor preocupare fiind măsuratul de-a lungul şi de-a latul a rătăciţilor care le invadează spaţiul de lucru.

Plus că rezultatul final pare să mă avantajeze în toate felurile: îmi găsesc măsurile reale, economisesc timp şi ies mult mai ieftin decât dac-aş cumpăra de aici. Nu în ultimul rând, achiziţionez lucruri "în tendinţe" şi nu din cele flamboaiant anunţate ca făcând parte din "noua colecţie", când de fapt anul real de fabricaţie este 2006 sau 2007. Sâc!

Funcţionează sistemul? Mda. Scârţâie? Evident. Ce merge perfect în ţara asta!? Despre capitolul acesta, însă, ceva mai încolo, după ce-am pipăit, probat şi luat la purtat primele produse.

Cartea zilei

Evident, autorul anului 2008 (în ceea ce mă priveşte): Ian McEwan.

Duba de luni

Nu prea are chef de muncă, e luni şi e cam adormit. Îl vezi că e cu ochii cârpiţi de somn. Ori a băut prea mult aseară - o fi fost la vreo nuntă, ceva - ori n-a dormit deloc - l-au măcinat grijile nocturne.

Stă şi-aşteaptă. Până ajungi în dreptul lui. Atunci simţurile i se trezeşte*. Nu suportă să-i stai de-a stânga, nu rabdă să te vadă cum ieşi cu un milimetru în faţă. El e cel dintâi dintre primii!

Se schimbă culoarea şi-ţi vezi de drumul tău. El o zbugheşte - ţuşti!, trage brusc de roata din faţa-i (cunoscută şi sub denumirea de volan), te dublează cât să-ţi frângi oglinda retrovizoare dacă faci vreo mişcare şi aşteaptă iar. Oricum n-are unde să se ducă. Se uită de sus la tine printre genele cârpite de urdori, dar râde în sinea lui de se prăpădeşte.

Cine mai e ca EL, marele şofer de dubă?! Tinerel, frumuşel, dar prost ca noaptea din care tocmai a ieşit.

*) greşeală gramaticală intenţionată

Victoria's Secret şi reducerile sale

Astăzi şi numai astăzi, Victoria's Secret are reduceri de 25% la toate produsele din categoria îmbrăcăminte.

Profitoarea de mine şi-a ales:

sau ca alternativă

iar ca bottom:

Acum n-am decât să aştept până pe 27 octombrie, când ajunge marfa.

Nedumerire financiară

Astăzi de dimineaţă, în drumul spre serviciu - traseul acoperind cartierele Militari, Domenii şi Primăverii - am efectuat următoarele observaţii:
1. cartierul Militari - în spatele unui bloc modest situat pe linia tramvaiului 41 domnea un BMW seria 6;
2. cartierul Domenii - din garajul subteran al unui bloc ultraluxos ieşea o Dacie;
3. cartierul Primăverii - în faţa unui bloc ultra-ultraluxos tronează un BMW seria 6.

Corelaţii:
1. omul şi-a cumpărat maşină, dar nu i-au mai ajuns banii şi de apartament;
2. omul şi-a cumpărat apartament, dar n-a mai avut bani pentru maşină;
3. omul n-are bani nici de maşină, nici de apartament. Plăteşte firma (despre maşină ştiu sigur, pentru apartament nu bag mână-n foc).

Back to work

Da, ştiu, am absentat. Motivat, însă. A fost prima săptămână plină, dar plină, de muncă... şi se anunţă un weekend pe măsură. Doar din asta vin şi marile plăceri, cunoscute sub denumirea de "satisfacţii", nu!?

Aşadar, despre sârşitul de săptămână: sâmbătă, vizită la mama (trebuie să-i fac nişte cumpărături de toamnă şi să i le duc), prima piesă (Sunt un orb, la Teatrul de Comedie) şi concert (am citit că Bryan Adams cântă în Parcul Izvor). Duminică, încerc să mă trezesc ceva mai târziu, am puţin de lucru pentru Răzvan (cam asta e diferenţa dintre lucrul pentru un sistem public şi cel pentru bunăstarea directă a familiei), după care sper eu iar somn (din ală bun, dar rar) şi apoi altă piesă (Imnul, la Metropolis).

Am un back-up plan şi pentru situaţia în care somnul de după-amiază va fugi de mine, lucru care mi se întâmplă de când mă ştiu - scrisul pe blog. Am rămas în urmă şi cu vacanţa din deltă, şi cu pozele de la mare, şi cu ceva legat de rezervaţia de nuferi din Băile 1 mai.

Vacanţă în Deltă 2

Nu ştiu când o să reuşesc să înţeleg de ce în concediu trebuie să ne trezim, aproape mereu, mai devreme decât dacă ne-am duce la serviciu. Vorbesc de vacanţa adevărată, nu de cele una-două-trei zile luate pentru rezolvarea problemelor curente şi petrecute între betoane şi asfalt, în trafic şi în mizerie, la cozile de la varii ghişee, aşteptând vreun ceas sau două o găină să se ouă.

Aşa şi-acum: la şapte eram în capul oaselor, asta după ce mai trecusem prin două tentative de sculat-trezit pe la patru şi la şase. Pe la 8 eram în curte, stomacul nostru concurând cocoşul din curtea alăturată. Cele două flori ale locului, Cristi şi Flori, pregăteau micul dejun şi aveau zâmbetul acolo unde-l lăsasem cu o seară în urmă: pe buze. După ce întreg poporul vizitator s-a strâns între lemne (doar pentru cunoscători), vitejia noastră a-nceput să dispară cu fiecare bucăţică de telemea de oaie dobrogeană sau sorbitură de lapte proaspăt muls şi fiert. Cafeaua, cel puţin, a pus capac. Planurile noastre de plecat pe canale la 9 fix au rămas în scriptele imaginare, deşi Mişa - barcagiul - fusese punctual.

Ne-am urnit cu chiu, cu vai, mi-am îmbrăcat bluza cu mânecă lungă (verificată şi certificată de Liviu şi Anca drept corespunzătoare) şi-am pornit către ponton. "Trebuie să te urci în barcă dintr-o bucată", mi-a spus nu-mi mai aduc aminte cine. Ehe, ce uşor e să stai deoparte şi să dai sfaturi, mi-am zis în gând, dar am încercat să-mi potrivesc măsura pasului pentru a-l aplica. Sfatul! Odată aranjată, ştiam că greul abia acum urma: era rândul lui Răzvan să se urce. M-am prins de marginile bărcii, gata să mă ţin de ele în cazul unui tsunami. Nu s-a înregistrat niciun dezastru şi cu Mişa la bord (formula 2+1+motor) am plecat în aventura lui august 2008.

Gata vacanţa

De mâine încep munca. După o vacanţă de două săptămâni. Ne-am plimbat mult - practic, am parcurs ţara de la Oradea la Olimp, de la Mila 23 la Cabana Bâlea.

Am trăit experienţe deosebite şi m-am bucurat să cunosc oameni speciali. Situaţie compensată şi de lipsa de profesionalism sau de nesimţirea altora, puţini din fericire.

Sănătatea întregii familii a fost pusă la încercare, slavă Domnului cu lucruri minore: mai întâi a fost rândul meu, cu o toxiinfecţie cum rar vezi. Apoi a urmat Bubu (maşina noastră), care ne-a lăsat pe autostrada I (s-a spart nu-ş ce piesă la alimentare, plus că mai avea şi-o roată înfrânată). La mare, Răzvan a luat o gripă care l-a ţinut o seară în vârful patului, tremurând cu tot cu somieră.

Acum suntem bine cu toţii, gata de muncă. Sănătate şi spor s-avem!

Cifra opt în viaţa mea

Sunt născută într-o zi de opt, iar astăzi, 8 septembrie 2008, am aniversat opt ani de căsătorie. Răzvan este născut într-o zi de 16 (8x2). Locuim în blocul 48.

Mama mea este născută într-o zi de 18, iar tata era născut pe 24 (8x3). Mama lui Răzvan este născută tot pe 16 - la tatăl lui se rupe lanţul (ziua lui e pe 15).

Lectura de vacanţă

Tentativa mea de a citi Versetele Satanice şi Povestirile africane a eşuat lamentabil. N-am avut dispoziţia necesară poveştilor, fie ele fantastice sau africane. Cel puţin nu acum. Nu abandonez, amân.

M-am reîntors, totuşi, la Ian McEwan şi am dat gata, în ordine:

Ca s-o spun p-aia dreaptă, la Sâmbătă încă mai am câteva pagini, pe care le savurez ca pe o cafea turcească făcută din praful rezultat în urma măcinării celor mai bune boabe de aur negru.

Nu credeam că după Jeffrey Archer voi mai găsi un autor care să-mi stârnească interesul atât de mult. McEwan a reuşit să creeze acea dependenţă care te îndeamnă să-l cauţi printre rafturi, să-i urmăreşti noile apariţii şi să scormoneşti prin anticariate sau pe la prieteni după volumele epuizate.

Băile Felix

Suntem de câteva zile la Băile Felix. Răzvan îşi pierde timpul cu tabăra lui de psihoterapie, iar eu citesc, mă dau pe net şi din când în când mai ies prin staţiune să cumpăr apă şi să pozez. Mâncarea e sublimă, cazarea e ok, cât despre servicii - ca peste tot în România, doar că la viteză extrem de mică. Un mic dejun ajunge pe masă la 50-60 de minute de la momentul lansării comenzii, ospătarii sunt derutaţi (pensiunea nu e aglomerată şi mă gândesc cu groază la cum s-or mişca oamenii ăştia în weekend, la nunţi şi botezuri).

Am terminat de citit Grădina de ciment, a lui Ian McEwan. Tulburătoare. Complicată. Tristă. Ciudată. Reală, din păcate. Merg mai departe cu Versetele satanice ale lui Salman Rushdie şi cu Povestirile africane ale lui Doris Lessing. Sunt în total cam 1300 de pagini pe care mi-am propus să le termin în două săptămâni. S-au dus doar vreo 200 dintre ele. Versetele, cel puţin în prima parte, nu mă atrag în mod deosebit, dar sunt consecventă. Cât despre Lessing, n-am citit decât vreo câteva pagini, deci n-am încă nicio părere.

Nici cu pozele n-o duc prea bine, pentru că nu prea am ce fotografia. N-am văzut nimic din cale-afară. Să fie oare din cauza foamei?!

Cura de dezintoxicare

Din cauza motivului enunţat aici, de o săptămână mănânc dimineaţă, la prânz şi seara numai


Invariabil, toţi cei care văd farfuria mea spun "vai, ce bine arată", dar până acum niciunul, dar absolut niciunul dintre ei n-a încercat măcar să comande acelaşi lucru. O singură persoană m-a întrebat dacă regimul ăsta este voit sau nu.

Astăzi aproape am cedat nervos, dându-mi seama că sunt abia la mijlocul tratamentului. Au dispărut petele de pe mâini, de pe spate şi de pe piept, dar pe picioare au mai rămas suprafeţe cât palma de mari de bubiţe. Răzvan m-a încurajat în felul lui, comandându-şi o ciorbă de zarzavat şi un pilaf cu legume. Fără pic de cărniţă. Să vedem cât îl ţine şi pe el.

O mamă vai de mama ei

Aseară am ieşit la plimbare prin Băile Felix. Am admirat nuferii, broaştele ţestoase, curăţenia, lumea mâncând porumb fiert - un porumb absolut uriaş, tare şi totuşi mustos - şi-am căutat un ştrand mai puţin aglomerat pentru o baie. Am ajuns lângă o bisericuţă de lemn şi ne pregăteam să intrăm. În spatele nostru, pe nişte trepte, o mamă ţinându-şi fiica de mână. Cea mică, cu-n uşor handicap produs, cred, de o poliomielită. Din cauza întunericului, dar şi a problemelor locomotorii, fetiţa a căzut în genunchi. Mama a-nceput s-o dojenească, pentru ca-ntr-un final să-i ardă una peste cap. Şi Răzvan, şi eu, am rămas muţi. El şi-a revenit mai repede din şoc şi-a întrebat: Vreţi să vă ajut? Nu-i nevoie, a răspuns mama. Şi jap încă una în capul micuţei.

De ce au oamenii ăştia copii? Iar dacă nu sunt în stare să se ocupe de ei, de ce-şi bat tobele şi sună turlele că sunt părinţi? Care-i definiţia unui părinte şi, mai ales, cine-o mai citeşte?!

Spiritualitate, neică!

Eu, către soţul meu: Oare unde se duce timpul?
Răzvan: Nu ştiu, că de fiecare dată mergem în sens invers: eu tot înainte, el tot înapoi.

* * * * *

Împreună cu Răzvan, la masă, servind micul dejun undeva în mijlocul ţării, pe şoseaua Deva - Oradea. O mâţă frumoasă se învârte pe lângă masă. Nu miaună, doar se mai aşează din când în când pe coadă şi ne priveşte în ochi.
Eu, la mâţă: Marş de-aici.
Îmi dau seama de greşeală şi gândesc cu voce tare: ia uite ce efect au antihistaminicele astea, am luat-o razna, spun la pisică "marş."
Totuşi, pisica îşi ia tălpăşiţa.
Răzvan: Nu-ţi face griji, se pare că înţelege limbi străine.

Când se sparge ghinionul înseamnă că or să fie altele mai mici?!

Răzvan a spart ieri o halbă de bere. Era goală, voia s-o spele după ce-şi făcuse în ea o limonadă cu multă miere. I-a scăpat din mână şi s-a făcut zob. Când mi-a spus, n-a uitat să menţioneze faptul că s-a spart şi ghinionul.

Legile lui Murphy spun că atunci când ceva merge rău, se poate şi mai rău. Deci atunci când ghinionul mare dispare, înseamnă să apar altele, multe altele mai mici. Au ba?!

Ciobul 1 - menţionat deja aici.

Ciobul 2 - am plecat spre Băile Felix. Am luat-o pe autostrada Bucureşti - Piteşti. La km 42+8 s-a stricat maşina. Mai precis, din cauza calităţii extraordinare a motorinei cumpărate de la Rompetrol ( şi luăm de ani de zile motorină de la staţia lor de pe Uvertuţii, de la pompa 6, aşa că să n-aud comentarii c-am băgat din altă parte, ok?) s-au înfundat injectoarele sau pompa sau ce Doamne iartă-mă o mai fi în motorul ăla. Am sunat la Dacia asistenţă, am urcat maşina pe platformă şi ne-am întors acasă. Până la sosirea echipajului de salvare am socializat cu Grivei


şi-am asistat la controlul de specialitate al colegului de breaslă


Ciobul 3 - căutăm de peste 2 ore maşină de închiriat. Nu vrem Dacia Logan, nu vrem Matiz, vrem... maşină. Nu e niciuna disponibilă, de unde deduc că afacerea asta, rent-a-car, mai poate fi dezvoltată.

Ciobul 4, ciobul cinci şi restul celorlalte cioburi - temperaturile excesiv de mari din aceste zile le-au topic. Sâc!

O apropiere deloc întâmplătoare: Medsana / City Grill

Am stat patru zile în deltă, fiind expusă unor riscuri de tot felul, în condiţiile în care în Mila 23 nu există niciun doctor şi nicio farmacie. Nu am avut nimic, n-am păţit nimic, nici măcar nu m-a durut capul, iar mâncarea a fost proaspătă în permanenţă.

Am ajuns acasă şi astăzi m-am dus la Medsana pentru un hemisuccinat intravenos. Cauza? O crema de zahăr ars de la City Grill din zona de fiţe Bulevardul Primăverii.

Medsana e la două case distanţă de City Grill. Sau invers. Nici măcar nu traversezi strada. O apropiere deloc întâmplătoare.

Vacanţă în Deltă 1

Am urcat la mansardă, acolo unde era apartamentul care l-a cucerit pe Răzvan şi care l-a convins că merită să dea 4 zile de stat la soare pe plajă, în aglomeraţie, manele fără număr, chiştoace de ţigări şi cutii de bere împrăştiate prin toate cotloanele pe 4 zile la fel de însorite, dar petrecute în linişte, curăţenie şi alături de oameni cu bun simţ. Este adevărat, nu puteam paria şi chiar ne întrebam cum ne-or fi vecinii. Ştiam doar că sunt cinci, toţi plecaţi la Sulina, că se întorc mai pe seară şi că la masă avem grătar.

Ne era foame, iar Flori - care s-a prezentat cu modestie "camerista" - ne-a încropit două sandwich-uri de fiecare şi ne-a pus sticla cu apă rece pe masă, să ne servim cât avem nevoie.

Ne-am mai învârtit puţin prin curte, să admirăm

am ieşit şi "la stradă"

după care ne-am dus la culcare. Am pescuit un somn de peste două ore, aerul condiţionat mergând în continuu (am prins unul dintre cele mai călduroase sfârşituri de săptămână din vara asta), am făcut încă un duş şi-am coborât să mâncăm. Iar...

L-am cunoscut pe administrator, Cristi, un fiu de lipovean de toată isprava, care încinsese grătarul şi aştepta ca toată lumea să se se aşeze la masă. Au apărut şi Liviu cu Anca, o familie cu un nivel al bunului simţ cel puţin egal cu-al nostru (modestia este inclusă în calcul), urmaţi de cei doi băieţi, Răzvan şi Alex, alături de Cătălina celui din urmă. Mâini strânse, prezentări, povestiri din vechea Troie şi legătura uşor închegată s-a încheiat abia sâmbătă, pe ponton, când i-am condus cu îmbrăţişări şi fotografii de rămas bun la barcă.

Cega din seara aia a mers uns cu usturoiul frecat de Flori cu nădejde şi mult drag, iar mistreţul de după ne-a legat de masă. Nici rondul de seara al ţânţarilor, care se năpustesc timp de o oră (între 21 şi 22) ca nişte MIG-uri asupra oricărei vietăţi, nu ne-a sculat de pe scaune. Am ascultat poveşti de la Sulina, ne-am aranjat excursia de-a doua zi de pe canale şi de la mânăstire, singura din Deltă după cum aveam să aflăm, şi-am pornit pe bulevard să mai cumpărăm apă şi bere.

La întoarcere, Cristi ne aştepta cu întrebarea "Ce vreţi să mâncaţi mâine?" Răspunsul avea să devină coşmarul lui pe toată durata şederii noastre acolo: "Icre şi hamsii." În Mila 23 nu e net, deci şansele ca el să citească această poveste sunt reduse. Totuşi, dacă domnul Purice se îndură să-i ducă un print, pun pariu că, citindu-l, Cristi îşi va pune mâinile în cap.

Îmi pare rău, sincer, dar până nu mănânc icre şi hamsii, nu te iert! :-)