Mărţişoare

Unul mie

unul mamei

unul mie, unul mie

Da, recunosc, sunt o pofticioasă. Ei, au reduceri la Promod.

Mi-am tras stradă. În L.A.

Da, nu glumesc. Aseară vorbeam cu Adrian la telefon (prietenul nostru din State, mai precis din Los Angeles). Era pe drum spre un client şi, pură coincidenţă, a trecut pe "strada noastră". Nu l-am crezut, l-am rugat să facă poze.

S-a conformat, punându-şi iPhone-ul la treabă (da, ăla pe care-l tot aştept şi eu şi care până la urmă se va transforma, cel mai probabil, în HTC). Deci:

Şi ca nu cumva să credeţi că mi-am tras aşa, o străduţă, voila! Strada noastră e mai lungă (şi mai importantă, sîc!) decât a lui Barosso.

Criza alimentară globală şi primele victime

Enjoy!

Victoria's Secret şi reducerile sale

Astăzi şi numai astăzi, Victoria's Secret are reduceri de 25% la toate produsele din categoria îmbrăcăminte.

Profitoarea de mine şi-a ales:

sau ca alternativă

iar ca bottom:

Acum n-am decât să aştept până pe 27 octombrie, când ajunge marfa.

Vacanţă în Deltă 2

Nu ştiu când o să reuşesc să înţeleg de ce în concediu trebuie să ne trezim, aproape mereu, mai devreme decât dacă ne-am duce la serviciu. Vorbesc de vacanţa adevărată, nu de cele una-două-trei zile luate pentru rezolvarea problemelor curente şi petrecute între betoane şi asfalt, în trafic şi în mizerie, la cozile de la varii ghişee, aşteptând vreun ceas sau două o găină să se ouă.

Aşa şi-acum: la şapte eram în capul oaselor, asta după ce mai trecusem prin două tentative de sculat-trezit pe la patru şi la şase. Pe la 8 eram în curte, stomacul nostru concurând cocoşul din curtea alăturată. Cele două flori ale locului, Cristi şi Flori, pregăteau micul dejun şi aveau zâmbetul acolo unde-l lăsasem cu o seară în urmă: pe buze. După ce întreg poporul vizitator s-a strâns între lemne (doar pentru cunoscători), vitejia noastră a-nceput să dispară cu fiecare bucăţică de telemea de oaie dobrogeană sau sorbitură de lapte proaspăt muls şi fiert. Cafeaua, cel puţin, a pus capac. Planurile noastre de plecat pe canale la 9 fix au rămas în scriptele imaginare, deşi Mişa - barcagiul - fusese punctual.

Ne-am urnit cu chiu, cu vai, mi-am îmbrăcat bluza cu mânecă lungă (verificată şi certificată de Liviu şi Anca drept corespunzătoare) şi-am pornit către ponton. "Trebuie să te urci în barcă dintr-o bucată", mi-a spus nu-mi mai aduc aminte cine. Ehe, ce uşor e să stai deoparte şi să dai sfaturi, mi-am zis în gând, dar am încercat să-mi potrivesc măsura pasului pentru a-l aplica. Sfatul! Odată aranjată, ştiam că greul abia acum urma: era rândul lui Răzvan să se urce. M-am prins de marginile bărcii, gata să mă ţin de ele în cazul unui tsunami. Nu s-a înregistrat niciun dezastru şi cu Mişa la bord (formula 2+1+motor) am plecat în aventura lui august 2008.

Mmmmm, ce deliiiiciuuuu!

Eu cred că sunt un om bun, altfel nu-mi pot explica lucrurile frumoase care mi se întâmplă în lumea asta, plină de îmbufnaţi, plângăcioşi, nefericiţi sau nesimţiţi. Şi una dovadă în acest sens este fursecul numărul 8, primit astăzi, dar câştigat săptămâna trecută.

Teoretic, ar fi trebuit să ajungă sâmbătă, dar pentru c-am fost plecaţi din Bucureşti, Fursecul Mecanic a dat dovadă de o omenie fără leac şi ne-a păsuit până-n seara asta. Am încercat să-l mai ţinem de vorbă, să-l întrebăm cum a fost la Săptămâna de ştiri de ieri după-amiază - pace. Dan era, ca de obicei, pe fugă.

M-am dus să-i descui uşa - i-am explicat că la mine în casă intră cine vrea, dar iese cine poate - şi când m-am întors, l-am prins pe Răzvan cu fursecul opt în gură. Păi şi poza?, l-am dojenit, cum mai pun pe blog fără poză? A lăsat bietul soţ bunătate de brioşă deoparte, a pus bateria şi cardul în aparat şi mi-a fotografiat cadoul.

Dovada deliciului este clară şi de necontestat: pufoasă, delicată, un dulce plăcut şi fin, cu nougat şi miez de nucă. Lui Răzvan i-a sunat telefonul şi cât a vorbit, am dat gata porţia mea. Când a terminat, era nedumerit: când a dispărut totul?!

Pe Transfăgărăşan şi înapoi

Am plecat sâmbătă de dimineaţă spre Bâlea. Nu mai fusesem niciodată pe Transfăgărăşan, deşi traseele ne purtaseră prin preajmă, mai precis până la barajul Vidraru. Drumul s-a împărţit, din punct de vedere al calităţii, în două - prima parte, cea munteană, este aproape de dezastru. Bubu (maşina noastră) n-a crâcnit şi şi-a făcut treaba minunat, dar noi suntem încă traumatizaţi de răul pe care i l-am pricinuit. Cea de-a doua parte, însă, care porneşte de la Bâlea Lac, este foarte bună. Unii ar spune acceptabilă, dar n-au experimentat [probabil] şi porţiunea de dincolo de creastă.

Peisajul este divin, răcoarea satisface şi pofta de aer rece a celui mai încins orăşan, dar aglomeraţia nu te lasă să te bucuri de momentele de tihnă. În plus, mai vezi pe ici, pe colo, zgribuliţi care înţeleg să meargă sus, în vârful muntelui, în şlapi de plajă (ei) sau în saboţi cu toc cui (ele). Cum trăim în România, lucruri de genul ăsta nu te mai miră. Din păcate.

Pentru a ne întoarce, am ales să coborâm spre Făgăraş-Braşov şi să trecem prin Cârţisoara, satul lui Badea Cârţan. Ne-am şi oprit, de altfel, la casa acestuia, pe care-am vizitat-o şi de unde am scăpat nebătuţi de către doamna muzeograf. Intrasem în curte şi admiram liniştiţi locul şi trandafirii. Când ne-am apropiat de casă, am intrat, cred, şi în raza vizuală a distinsei, care-a ieşit repede în pridvor, luându-ne pe sus: Haideţi, mai am un grup înăuntru, să vă spun odată la toţi. Am grăbit pasul - doar nu era să lăsăm nişte oameni pe care nu-i văzusem în viaţa noastră să ne aştepte. Turuiala a început cu povestea Cârţanului care-a adormit la poalele Columnei lui Traian din Roma. Ne-au fost arătate în fugă nişte poze, iar Răzvan a început să scotocească prin rucsac după aparat. Am o taxă de cinci lei pentru imagini, ne-a aruncat-o cucoana printre două note de subsol. Să vedem, deocamdată doar scoatem aparatul, am încercat s-o liniştim. A mai urmat o cameră (sunt trei cu toatele) în care două dulapuri adăposteau ceramică şi sticlărie. Mie, ca să fiu sinceră, mi s-a părut că paharele sunt ca alea de la mama, din vitrină, dar experta mi-a alungat orice gând: sunt de prin 1 700. Ciudat, nu ştiam că mama are pahare aşa de valoroase...

Am trecut şi-n cea din urmă încăpere, în care sălăşluiau trei războaie de ţesut şi două lăzi de zestre. Am intrarea la 3 lei, am fost informaţi şi brusc mi-am amintit de gluma cu plata intrării la ieşire. Şi chiar astăzi am primit broşurile acestea, una la 15, alta la 20 de lei. Cea mai scumpă era sigur editată de forurile care păzesc turismul în această ţară, deci trebuia oferită gratuit. Am ieşit şi-am luat-o din loc, nu înainte de a mai vizita şura şi casa bătrânească.

Pe drum, ne-am întâlnit cu barza imortalizată...

... iar după o cafea senzaţională băută în Făgăraş, la Ramona, i-am urmat sfatul şi ne-am îndreptat către Şercaia, pentru a vizita mânăstirea Şinca Veche. Am luat-o pe drumul ăsta...

... şi-am mers vreo patru kilometri. Am parcat maşina şi-am luat-o apoi pe jos până aici


Călugării erau la slujbă şi-am stat preţ de câteva minute s-o ascultăm. Întotdeauna îmi face bine să ascult o slujbă bine ţinută. Apoi, am coborât către grotă. La întoarcere, o pereche însoţită de copil (un băieţel de vrei cinci ani) urmau acelaşi parcurs ca noi. Salut, voinice, l-am salutat pe puşti. Eu suuunt Raaaadu, m-a apostrofat el. Am râs, mi-am cerut scuze şi ne-am văzut mai departe de drum.

Imaginile de mai jos vorbesc de la sine, iar povestitorul vă mai spune doar atât: mergeţi să vedeţi. Este superb!

Fursecul 7 a ajuns la destinaţie

Răzvan făcuse o pizza minunată, aşa cum face de obicei. Ne era foame - abia ne întorsesem de la piscină şi stomacul era deja nerăbdător să se pună la cale - şi ne-am aşezat la masă. Eram relaxaţi, puţin obosiţi, papilele se desfătau şi ele, dar ne-am uitat la ceas: se făcuse 6. Şi cum ştiam că între 6 şi 7 ar fi trebuit să ajungă, toate s-au accelerat.

Am strâns repede masa şi ne-am pus pe aşteptat. Aşa cum i-am spus şi Fursecului Mecanic (căci despre el este vorba), nici pe Moş Crăciun nu l-am aşteptat aşa. De fiecare dată când auzeam uşa de la lift, se ascuţeau simţurile. Aşteptam câteva secunde. Nu era el... La următorul zgomot, gestul se repeta. Gata, am zis, nu mai urcă. Răzvan mi-a spus să iau cheile să mă duc jos, la cutia poştală. Am intrat pe mail şi-am citit mesajul: mai întârzie puţin. Mai aveam 20 de minute, nu era chiar aşa de grav, măcar trăiam cu sentimentul că urcă...

Iar instinctul meu n-a dat greş nici de data asta. A sunat la uşă şi când am deschis, l-am văzut: într-un tricou alb, cu ochelari, cu pacheţelul în mână şi cu un zâmbet puţin timid pe faţă: Bună, eu sunt Dan! Şi-a intrat în casă. Cum ştiu că lucrul ăsta nu se întâmplă mereu, mă simt minunat. N-a poposit mult, câteva minute. Doar cât să ne spună câte ceva despre fursecuri, că bombonica este M&Ms şi că e bine să ştim. Detaliu important, pentru că destinatarii de drept ai minunăţiilor verzi sunt socrii mei care suferă amândoi de diabet.

Noi n-am gustat nici din fursecul nostru, am decis să ne (sau le) păstrăm până mâine, să ne bucurăm mai mulţi de frumuseţea gestului, de ineditul întâmplării, de lucrurile frumoase pe care oamenii le fac pe timpul şi pe banii lor.

Mulţumesc, Fursecule! Ne-ai amintit de copilărie!

Vara cristalelor

Începând de astăzi şi până duminică (3 august) inclusiv, este deschisă expoziţia cu vânzare "Vara cristalelor". Podoabe, cristale şi geme, toate la Muzeul Naţional de Geologie din Bucureşti. Vezi anunţul oficial aici.

Cum sunt mai mult decât dependentă, abia aştept să-mi sporesc colecţia de pietre. Ultima achiziţie a fost asta.

Update:

Deşi în comunicat se spune că preţul biletului va fi de 6 lei (întreg) şi 3 lei (preţ redus), eu am beneficiat de ultimul tarif. Nu ştiu motivul, dar nu mă supăr :-).


Am avut noroc astăzi, n-a fost înghesuială, iar marfă a fost din plin. Cu alte cuvinte, am avut de unde alege. Totuşi, din experienţele anterioare, la Muzeul Geologiei au fost şi expoziţii cu vânzare mai bune. De data asta, aproape jumătate dintre expozanţi erau din Republica Moldova care nu prea vorbeau limba română (sau moldoveneasca mea e foarte proastă), ba se mai aruncau şi la preţ. 200 sau 300 de lei un colier mi se pare exagerat de mult.

Ceea ce se vede în imagine a fost cumpărat cu 130 de lei. Totul! Plus biletul. Amănunt important: se poate negocia. And I just love doing that!

Page by page

Am terminat aseară

care a fost precedată de
şi deUrmează, nu ştiu încă în ce ordine,

Cel mai bine plătit job: cerşetor freelance

Via www.manafu.ro, am găsit, citit şi vizionat reportajul de aici. Interesant, hilar şi trist în acelaşi timp. Se pare că rutina macină şi alte minţi şi trupuri. Dar despre ea, rutina mea, într-un episod ce va urma.

fericită şi azi, de 1 martie

nu că-n rest n-aş fi fericită, dar ultimele 24 de ore chiar au fost frumoase. am colindat ieri Muzeul Geologiei deşi plecasem după pietro-mărţişoare. şi-am găsit multe şi frumoase. şi ieftine. iaca:
am colindat şi sălile cu exponate şi mi-am amintit de examenul la geologie din facultate. am învăţat în trei zile de-am plesnit şi după examen am aruncat toată memoria la coş. ctrl+alt+delete.

apoi am mers la teatru, la Act, unde-am văzut Capra sau cine-i Sylvia. am scris deja despre asta aici. spectacolul a fost urmat de o discuţie de o oră şi jumătate, extrem de interesantă, purtată de mine şi Răzvan cu Marcel Iureş. dau sfoară dac-o ieşi ceva, dacă nu - rămânem cu plăcerea unei conversaţii de calitate.

seara, la întoarcerea acasă, Răzvan mi-a făcut o mărţişoro-surpriză: dacă tot mi-am făcut un blog de teatru, păi atunci să am şi domeniul hailateatru.ro. că dac-oi avea timp şi m-or ţine nervii şi puterile, măcar să am o direcţie deja alocată.

astăzi ne-am plimbat prin Herăstrău. ne doream demult să ne mai dezmorţim picioarele şi-am purces. am fost întâmpinată cu o garoafă de la domnul Gigi (Becalli) - noroc c-a întrebat Răzvan de la cine-i, că băieţii-împărţitori n-aveau de gând să rostească numele sponsorului. să fi dorit Becalli să rămână anonim?! mira-m-aş.

a, şi-am mai terminat o carte: Mătase, de Alessandro Baricco. frumoasă, scurtă, scrisă ca o sumă de telegrame, deci nu-ţi solicită neuronul foarte tare.
ce astenie de primăvară? dau pietrele o energie...

cei care iau viaţa prea în serios înnebunesc

o spune Valea, victima de serviciu din "În rolul victimei" de la Teatrul Metropolis. o piesă în care fiecare actor joacă cel puţin două sau trei roluri, în care râzi de te doare întregul abdomen, lucrat sau nu, în care psihologicul este dincolo de limite de comic, în timp ce moartea, de care fuge toată lumea, este prezentă în fiecare act.

Valea (Marius Manole) locuieşte, ca mai toţi tinerii din ziua de azi, împreună cu părinţii. Vlad Petreanu ar spune că suferă de lene, dar la Valea fobiile sunt problema. este perfect conştient de asta şi tocmai de aceea fuge. doar că se ascunde de propria umbră. mănâncă cu beţişoare în speranţa că până termină el, cineva a spălat deja vasele şi-l scapă astfel de corvoadă. îi este frică de apă şi tocmai de aceea se duce la piscină minţind că şi-a uitat slipul acasă. nu este lăsat să intre în bazin, dar el insistă să se arunce cu chiloţii de pe el. "pedeapsă mai mare nu există", cred cei de la administraţie, "am scăpat şi de data asta" se bucură el. şi mai are o problemă. MARE: îi este frică de moarte. este exact motivul pentru care participă la reconstituiri, iar şi iar, făcând pe victima. se vaccinează câte un pic, aşa cum singur recunoaşte, făcând lucrurile care nu-i plac pentru ca în timp acestea să nu-i placă mai puţin.

ni s-a părut grozav spectacolul ăsta, în care totul se succede ca într-un roman al lui Jeffrey Archer, în care suspansul este întreţinut de lumini şi umbre, de sunet şi de proiecţii. toţi actorii îşi fac treaba minunat. Răzvan Vasilescu, poliţistul important, joacă şi moare de parcă acum ar susţine examenul de intrare la UNATC şi trebuie să arate comisiei că-şi merită locul în bancă. Manole a reuşit să mă convingă de talentul său (l-am mai văzut şi în Iubiri interzise, citiţi aici). Dana Dogaru are câteva momente în care-ţi pune la mare încercare muşchii feţei şi cei abdominali. e bestială. Vlad Logigan mi-a plăcut de data asta, deşi rămăsesem cu o urmă de îndoială după "Ce păcat că-i curvă". nu mai are mult până să-mi câştige definitiv admiraţia.

bravo! tuturor.

şi actorii mor, nu-i aşa?

dacă nu sunteţi pregătiţi să plângeţi cu toate lacrimile din cămară şi să râdeţi în timp ce vi le înghiţiţi, nu mergeţi la piesa asta. ce ironie, când suntem copii ne dorim să creştem cât mai repede, dar când ajungem la maturitate şi ne privim viitorul în ochi, plângem. abia atunci conştientizăm ce ne-am dorit şi ce-am primit de fapt.

vine o vreme, în viaţă, când tot ce spui despre tine este la timpul trecut: "am fost", "am făcut", "am greşit", "ar fi trebuit să...". nu este o perioadă tocmai fericită, mai ales dacă eşti singur, fără o leţcaie în cont şi fără un sprijin lângă tine.

"Arlechinul" este, în viziunea Teatrului Naţional, un cimitir al elefanţilor, un loc în care fostele "cele mai" (frumoase, adorate şi răsfăţate actriţe) vin să-şi petreacă ultima perioadă din viaţă. sau să intre pe o nouă scenă...

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

marile doamne ale scenei şi ecranului, mare sau mic, îşi pun la un loc talentul ieşit din comun şi ilustrează perfect viitorul atât de prezent şi tinereţea din bătrâneţe. este o poveste sau este viaţa însăşi? imaginea din oglindă e pură imaginaţie sau este reflectarea propriului chip?

Tamara Buciuceanu-Botez, Rodica Popescu-Bitănescu, Simona Bondoc, Aimee Iacobescu, Ioana Bulcă şi revelaţia spectacolului, Raluca Zamfirescu (care este pur şi simplu senzaţională), vă vor stoarce ochii şi vă vor face să zâmbiţi, întrebându-vă: eu cum naiba o să arăt şi ce dracu` mă fac?

într-un spectacol pe care este păcat să-l pierdeţi.

sâmbătă, duminică, luni

masa duminicală este cel mai bun pretext pentru o prespălare, spălare şi clătire zdravănă a rufelor în familie. specialitatea casei este întotdeauna prilej de dispută, iar atunci când bucatele gătite de noră sunt apreciate şi lăudate de tata-socru, mama-soacră îşi modifică radical comportamentul faţă de soţ. nu îi mai calcă cămăşile, nu îi mai pregăteşte hainele de dimineaţă, nu îi mai face poftele. şi domnilor, nu cumva să nu apreciaţi mâncarea făcută de nevastă, că v-aţi dat foc la valiză. supărarea durează şi luni de zile şi clar n-o să aveţi habar de unde vi se trage.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Sâmbătă, duminică, luni" de la Naţional este o piesă excelentă, alertă, jucată formidabil. încă o dovadă că "generaţia de aur" nu a fost poleită degeaba. merită citaţi Costel Constantin, Matei Alexandru, Ileana-Stana Ionescu, Cecilia Bârbora, Traian Stănescu, Marius Rizea.

ce ne opreşte să iubim?

oameni deosebit de inteligenţi, trăiesc într-o ţară care este poate cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: Japonia. o cultură pe care o înţelegi cu greu, indiferent câte cărţi ai citit şi câţi japonezi ţi-au trecut prin raza vizuală de-a lungul peregrinărilor internaţionale. turistul japonez are, de obicei, o vârstă înaintată. dar nu cumva sunt tot mai puţini şi tot mai bătrâni cei ce zburdă liberi prin lume cu aparatele agăţate de gât?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Iubirile interzise" de la Naţional îţi înfăţişează labilitatea psihică a (încă) tânărului japonez. mai munceşte acesta până moare? nicidecum. se schimbă şi acolo mentalităţi.

două poveşti
o prea-frumoasă fostă gheişă (Hanako) frânge tradiţia şi se îndrăgosteşte. este cumpărată de o pictoriţă (Jitsuko) in her 40s. aceasta sfârşeşte prin a se înamora, la rândul ei, de bunul achiziţionat. egoismul şi dorinţa de a-şi apăra binele propriu este mai presus de nevoile şi de dorinţele altcuiva, iar pictoriţa a învăţat cum să-şi apere liniştea. boala psihică a gheişei o scuteşte de neplăceri şi îi redă încrederea că nimeni şi nimic nu-i poate lua bibeloul din casă.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

cea de-a doua este a unui frate ce-şi exploatează sora. cine este victima? cine este fericit? cine iubeşte cu adevărat? cum să defineşti sentimentele ilustrate? sora (Fumiko) este dispusă să sacrifice orice numai să-şi vadă fratele (Yuichi) fericit. îşi vinde trupul, fără a-şi mânji sufletul. renunţă la orice bun şi se lasă calcată în picioare fără a fi victimă. dar "totul" nu este suficient pentru bietul frate care ajunge să-şi ucidă sora, ba chiar să-şi împingă iubita spre suicid, sperând că mintea sa bolnavă va înceta să-l mai chinuie. un Marius Manole care joacă excelent şi o Carmen Ungureanu care spune multe în extrem de puţine cuvinte.

o piesă minunată.

Sorry sau ce nu pot cumpăra banii

scuzele sau iertarea tind să dispară din vocabularul orăşanului încercat de stres. tocmai de aceea, piesa "Sorry" de la Bulandra e ruptă, parcă, de normal. este atât de frumoasă, de liniştită, de bine interpretată încât mai că te ia somnul. umorul bine plasat printre replici te ţine treaz şi-ţi aminteşte că hazul de necaz este o formă rudimentară de psihoterapie.


este un spectacol în care nu se ţipă, nu se înjură, iar personajele nu se dezbracă, deşi undeva se distinge parcă tentaţia de-a o face.

totul inspiră dragoste. o iubire care are un preţ, mai ales că ea s-a născut şi ar putea fi înmormântată în Rusia. preţul, însă, nu are ca unitate de măsură banii, ce par să nu-i lipsească lui Iuri (Ion Caramitru). dar ei, banii, indiferent de culoarea şi volumul lor, n-o impresionează pe Inna (Mariana Minuţ). cu ei poţi cumpără un certificat de deces, poţi capta atenţia şi favorurile corupţilor-săraci, dar în niciun caz nu-ţi permit accesul la fericire.

No one sau nimeni decât altul

n-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".


melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.

povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.

umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.

dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.

este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.

Alexandru Tomescu respiră muzică

am participat ieri (duminică, 27 ianuarie) la concertul organizat de Ministerul Culturii, Institutul Elie Wiesel, Centrul de Informare al Naţiunilor Unite şi Teatrul Odeon cu ocazia zilei internaţionale de comemorare a victimelor Holocaustului. programul - excelent alcătuit - a inclus piese de Mozart, Vivaldi, Beethoven şi Bartock.

fotografia este preluată de pe site-ul artistului

aşa am asistat pentru prima oară la un concert în care solistul a fost Alexandru Tomescu. tipul este senzaţional şi pe cuvânt dacă Voicu ar fi putut avea un urmaş mai strălucit în mânuirea viorii Stradivarius decât Tomescu. nu mi-am putut lua ochii de la el. am fost atentă la modul în care se pregăteşte să cânte, cu ochii închişi, lăsând muzica să-l pătrundă. ştie perfect să-şi controleze respiraţia şi dă senzaţia că aerul nu este pentru el decât un mijloc de propagare a sunetelor, el inspirând şi expirând muzică.

dincolo de talent, Tomescu munceşte mult. şi asta se vede. bravo lui şi cinste profesorilor!

lecţia de geografie

am găsit pe net un examen de geografie la care o fetiţă absolut adorabilă, având mai puţin de doi ani, ar obţine în orice moment nota maximă. o călătorie pe mapamond ieşită din comun. way to go, Lilly!!