nu fiţi porci

sunt un fan declarat al Programului Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite şi mai ales al campaniilor sociale organizate de această agenţie. au o echipă fantastică la comunicare şi toţi, dar toţi sunt oameni destupaţi, deschişi şi creativi.

am văzut că bloggerii români participă deja la concursul prin care pot dona boabe de orez. acum, cei de la WFP încep o nouă campanie: nu fiţi porci!

poftă bună?!

să nu vă accidentaţi în Primăverii

din cauza unui accident stupid, o colegă şi-a julit astăzi nasul. nimic grav, s-a dus puţin pielea, doar că din cauza vascularizării excesive a zonei respective, s-a umplut de sânge şi trebuia cusută. un lucru banal, care i se poate întâmpla oricui. două clinici medicale private din zona Primăverii - Medsana şi BioTerraMed - sunt complet nepregătite pentru astfel de situaţii, motiv pentru care vă sfătuiesc să păşiţi, să conduceţi şi să munciţi cu mare grijă prin zonă. primul ajutor nu este disponibil.

aş fi înteles ridicatul din umeri şi răspunsul în doi peri de la o policlinică sau un spital de stat. dar şi de la clinicile private?! de ce pretind acestea că au medicii cei mai buni şi aparatură de ultimă generaţie dacă nu o pun în slujba celui care are nevoie şi care mai şi plăteşte pe deasupra? de ce se afişează doar un lux de faţadă şi nu există un act medical responsabil? unde este omenia, unde este bunul simţ, unde este competenţa până la urmă?

singurul răspuns posibil este că medicilor care lucrează la astfel de clinici le este frică. dar nu numai lor, tot personalul are oroare de implicarea într-un act medical ce ar putea prezenta un risc, fie el şi minor. doar este în joc afacerea, nu? iar aici greşelile se plătesc. greu.

asigurările de malpraxis nu mai au nicio valoare atâta timp cât refuzi, ca şi cadru medical, să-ţi faci meseria. trimiterea la spitalul de urgenţă este la îndemâna tuturor, asumarea răspunderii nu. citeam undeva că sistemul public de sănătate este bolnav. din păcate, nici cel privat nu o duce prea bine. virusul se transmite, se pare, prin unele cadre medicale care-şi mai iau o normă în plus pentru a dovedi că fac aceeaşi brânză indiferent de burduf.

marmota marmota

nu sunt bâlbâită, redau doar denumirea "ştiinţifică" a marmotei alpine, aia pe care o tot văd de câţiva ani în reclamele de la Milka. asta în cazul în care nu confund specia cu marmota monax. scuzaţi, nu cunosc niciun zoolog, altfel aş fi apelat la consultanţa de specialitate...

de fapt, de la reclamă pleacă şi înscrisul prezent - m-am săturat de spotul celor de la Milka, dar şi de marmota lor; am obosit să văd în fiecare an înainte de indiferent care sărbători (Paşte sau Crăciun) aceleaşi şi aceleaşi mesaje răsuflate. curioasă să văd cât mai am de îndurat, am dat un search să aflu cât trăieşte vieţuitoarea cu pricina. şi vai - de mine, evident: poate ajunge chiar şi la 12-18 ani. naşpa rău. nu cred c-au trecut mai mult de patru ani de când a început animala să împacheteze tabletele, să sune la telefon consumatorii, să-l zgâlţâie pe urs ca să bată bine laptele sau să toarne alune fără număr în cazan. ba mai trimite şi SMS-uri. mă laşi??

cu aşa reclame, de ce m-ar mira să citesc în Adevărul că românii sunt europenii care consumă cea mai redusă cantitate de ciocolată? dincolo de calitatea total diferită a produsului - iar asta o poate confirma oricine a cumpărat cel puţin o Milka dintr-un magazin occidental - rămâne încăpăţânarea unora de a rula pe ecranele noastre aceleaşi şi aceleaşi spoturi. so annoying!

balamucul gaudeamus

gata, am fost şi la târgul de carte şi mi-am făcut stocul de lectură pentru concediul de iarnă. balamuc, însă, de la intrare până la ieşire, lume multă, dezorientată, mergând fără rost în stânga şi-n dreapta, ghionturi doldora şi coate-n spate fără număr.

m-am distrat la standul celor de Longman (râsu'-plânsu'), unde-am întrebat dacă au vreun dicţionar de slang, iar dom'şoara de jurnă mi-a răspuns că n-a auzit de editura asta. ce să mai comentez...

la editura Vivaldi am rămas plăcut surprinsă după discuţia cu doamna care citise deja cărţile pe care le vindea (felicitări!), având cu cine comenta felul în care Jeffrey Archer o descrie pe baroneasa Emma Nicholson. încerca să mă convingă să cumpăr şi "Jurnalul unui lord întemniţat" în plus faţă de "Evanghelia după Iuda" şi "Pisica are nouă vieţi". păcat, cartea a fost şi cumpărată, şi citită cu mulţi ani în urmă. JA nu prea rezistă la mine pe noptieră.

teancul de Kundera are prioritate în perioada următoare, surclasând tot ce era deja în plin proces de digestie literară. termin cu "Istoria calviţiei mele" de Amon Grunberg.

simţul politico-olfactiv

ce-au domne ăştia, au dat-o toţi pe aromaterapie? chiar aşa pute campania asta că au început toate partidele să dea cu miresmele în populaţia bucureşteană?

mie mi s-a confirmat confirmarea, ca să-l citez pe prefectul liberal al capitalei - PNL şi-a descoperit simţul olfactiv. spune o vorbă că nu se face primăvară cu o floare, dar iarnă se face?

mirosuri politice

traficul a început să fie exploatat din plin de "campanierii" partidelor politice. aflu de la Vlad Petreanu că a fost cadorisit ieri de PSD cu un odorizant electoral în centrul oraşului. PNL-ul se pare că a abordat periferia sau cartierele dormitor gen Crângaşi, Drumul Taberei şi Militari cu aceeaşi "ingeniozitate", diferită probabil doar din punctul de vedere al culorii şi duhorii.

Vlad a postat şi poza, eu n-am să fac la fel. mai am încă în nări putoarea de dimineaţă. remarc însă lipsa creativităţii, precum şi faptul că indiferent de culoare, politica miroase.

mi-a crescut familia

începând de ieri am un nou membru în familie. îl cheamă Luca şi a avut la naştere 3,2 kg. îi doresc bun venit pe astă lume şi o viaţă liniştită şi ferită de griji!

fiţi toleranţi

astăzi este ziua internaţională a toleranţei. fiţi toleranţi, aşadar, şi astăzi, şi mâine, şi poimâine. facem pariu că puteţi?

azi e vineri

... iar mâine sâmbătă şi apoi vine duminică... îmi plac zilele astea, da, da... cel mai mult îmi plac.

tutunul românesc şi serviciile sale secrete

O dimineaţă ca oricare alta în Bucureşti, cu minus un grad afară şi şoferi grăbiţi şi nervoşi. Nu foarte aglomerat dată fiind ora matinală (în jur de 6:30) şi tocmai de aceea nu înţeleg fuga nebună. Cauza probabilă o fi nevasta care trebuie depusă la locul de muncă în drumul soţului spre job-ul propriu.

Aşa se face că Peugeot-ul B-65-BTA (număr cu greu descifrabil din cauza jegului de pe plăcile de înmatriculare), aparţinând marii companii British American Tobacco, intră pe roşu în intersecţia de la Uverturii (pasajul Lujerului), nu ne lasă să schimbăm banda deşi am dat semnal, ba ne mai dă şi oglinda peste cap, iar atunci când linia tramvaiului i-o permite, pe undeva pe la Averescu, o încalecă cu toate roţile de zici că-i 41 pe traseu. Multe reguli de circulaţie încălcate, dar ce-i pasă omului... bonusul merge, compania plăteşte... ştie el ce-i aia CASCO, coadă la secţia de poliţie, RCA, revizie, ITP... acoperă buzunarul lui aşa ceva?

Nu este singurul astfel de incident cu un angajat al BAT România, am mai avut colegi care s-au plâns şi încep să cred că o fi politica companiei să nu depună niciun efort în disciplinarea propriilor angajaţi. Motiv pentru care dau să aflu telefonul pentru a formula o plângere. Transparenţă totală - nu tu site, nu tu date de contact. Google săracul n-are nicio vină, el arată doar ce are. România este una dintre puţinele, foarte puţinele ţări în care BAT nu are site. Să spună şi acest amănunt ceva?!

Camera de Comerţ Britanică furnizează un număr de telefon, dar de la fabrica din Ploieşti. Bun şi ăla, zic. Şi sun. Dau peste agenta de pază care nu ştie nimic. Mă pasează la şeful de tură care ştie, dar n-are voie să spună şi nici să primească nimic. Nici măcar reclamaţii. "Am sunat la SRI?", întreb. "Aşa suntem instruiţi, într-o astfel de problemă n-avem voie". Cer resursele umane, nu se poate, dacă nu ştii persoane sau interioare eşti mort. "Puteţi veni la noi, la poartă", îmi recomandă. Sigur că da, îmi iau câteva zile de concediu şi cât stau la poarta BAT din Ploieşti mă relaxez. După un an de muncă şi o jumătate de oră petrecută în trafic cu şoferul de la ei. Very efficient... Păcat că nu fumez.

Dau până la urmă de cineva de la resursele umane ale fabricii. Nu au nicio legătură cu Bucureştiul, unde e comercialul, dar o să transmită... Şi dacă totuşi vreau să reclam, pot s-o fac pe fax. N-au email. OK, that's great. Credeam că britanico-americanii sunt destul de bine vânduţi în România, dar aud că n-au nici servicii de bază. Nu-şi permit, deduc: chestia cu Kent-ul la doctori a picat, deci vânzările nu prea mai merg... Nasol, îi compătimesc. Sincer. Probabil aşteaptă laptop-ul de 100 dolari şi o finanţare europeană pentru legarea la Internet.

Dar eu am şi net, şi calculator, motiv pentru care depun plângerea direct la Londra. Îmi pare rău, amice conducător de B-65-BTA, n-am vrut să mă duc până în pânzele albe, dar m-au ajutat colegii tăi. Cred că te iubesc şi ei la fel de mult...

să mai fiu mândră că sunt româncă?

am petrecut o săptămână la institutul Yad Vashem din Ierusalim şi m-am întors în ţară exact când incidentele din Italia atinseseră apogeul. după şapte zile în care n-am ascultat, citit sau văzut altceva decât materiale despre rasism, discriminare şi Holocaust şi am discutat cu supravieţuitori ai acestuia, şocul a fost destul de mare.

am înţeles, pentru a câta oară, că lucrurile pot degenera foarte uşor atunci când educaţia şi toleranţa lipsesc cu desăvârşire. sunt puţini cei care folosesc termenii corect, sunt şi mai puţini aceia care stăpânesc noţiunile, însă sunt incredibil de mulţi cei care judecă lucrurile doar la suprafaţă şi fac comentarii mai mult decât deplasate. iar când cei din urmă ne mai şi conduc, încep să-l înţeleg pe Argint când spune că renunţă la cetăţenia română.

geniile pustii circulă libere prin Europa şi prin lumea largă, dar nu populează deşertul. bate vântul dunele şi-mi spulberă şi bruma de mîndrie de româncă. unde eşti tu, Ţepeş Doamne? că noi am rămas cu smintiţii şi mişeii.

sfaturi de călătorie - Ierusalim (II)

8. Pregătiţi-vă lista de dorinţe. Înainte de a pleca spre Israel, este bine să vă gândiţi ce anume v-aţi dori. Întocmiţi o listă de dorinţe pe care apoi le puteţi ordona în funcţie de priorităţi. Este adevărat, pentru Zidul Plângerii este posibil să vă trimiteţi doleanţele şi prin fax, poştă sau pe email, dar cea mai mare plăcere este să-ţi îndeşi cu propria mânuţă bileţelul printre interstiţiile extrem de aglomerate dintre bucăţile de rocă, să atingi zidul, să simţi cum ţi se face pielea de găină, să te pleci şi să porneşti înapoi de unde-ai venit mai pios şi mai încrezător în propriul destin. Apropo de pornit înapoi, drumul de la Zidul Plângerii către ieşire se parcurge cu spatele, mergând tot timpul cu faţa către zid.

9. Nu faceţi poze şi nu filmaţi în ziua de sabat. Dacă vă nimeriţi la zid în ziua de sabat (sâmbătă), nu aveţi voie să faceţi fotografii. La porţile de acces nu vi se va opri aparatul de fotografiat sau camera video, însă cei de la security o să vă roage să nu le folosiţi. Nu încercaţi s-o faceţi, credeţi-mă pe cuvânt. Chiar dacă aveţi senzaţia că nu vă vede nimeni, este întotdeauna cineva acolo sus care-i veghează pe cei ce se roagă. Iar o cameră nouă sau cel puţin repararea celei vechi costă destul de mult...

10. Mâncaţi multe fructe. Portocalele, mandarinele, merele, perele, rodiile - toate au altă culoare, alt gust şi alt miros, mult mai puternice, mai plăcute, mai persistente. Odată simţit gustul, veţi recunoaşte întotdeauna diferenţa dintre fructele din Turcia sau Grecia şi cele din Israel. Solul este altfel, deşi la prima vedere nu pare deloc fertil, dar nu uitaţi că evreii sunt cei care au inventat şi-au îmbunătăţit continuu tehnica udării (irigaţiei) prin picătură. Acolo înţelegi cu adevărat ce important este fiecare strop de apă, înveţi să respecţi verdeaţa şi fotosinteza.

11. Gândiţi-vă de mai multe ori înainte să faceţi o afirmaţie. Spuneam într-unul dintre posturile anterioare că tot ce spui în Ierusalim poate fi interpretat, pus sau scos din context. Veţi întâlni un popor în suferinţă, sensibil la nuanţe şi la propriile frământări. Cu toată prietenia şi ospitalitatea de care dau dovadă, oamenii din Ierusalim sunt extrem de fragili şi uşor de rănit. Dincolo de asta, sunt foarte credincioşi şi este greu să nu le respecţi trecutul sau prezentul, cu bune sau cu rele. Cântăriţi-vă bine cuvintele şi veţi câştiga prieteni pe viaţă.

12. Ieşiţi din oraş. Este un lucru pe care eu n-am apucat să-l fac decât într-o singură seară. O fost singura şansă să ieşim din Ierusalim şi n-am fost decât în Tel Aviv, pe malul mării. Israelienii spun "Jerusalem is where we pray, but Tel Aviv is where we play". Or fi ştiind ei ceva, mai ales că restaurantele din Tel Aviv sunt goale pe la 8 seara. "Abia pe la 10 începe să iasă lumea la distracţie". Viaţa de noapte pare să fie aceeaşi peste tot în lume şi după o zi de colindat şi un pui de somn, orice muritor este apt de petrecere o noapte bătută. Tel Avivul este, cu adevărat, altceva, genul de Manhattan israelian. Trei zgârie nori, unul triunghiular, unul pătrat şi unul rotund, sparg tiparul arhitecturii oraşului. Bursa de diamante este un loc care uimeşte pe oricine numai la pronunţarea numelui pietrei, iar vitrinele bijuteriilor au o strălucire magică. Oraşul vechi are şi el o ciudăţenie: pentru că autorităţile nu reuşesc să aloce fondurile necesare conservării, au luat decizia de a permite celor interesaţi să construiască peste clădirile deja existente. Singura condiţie este ca noul posesor de etaj să suporte costurile recondiţionării şi reabilitării clădirii. Şi mai este ceva interesant: aproape toate casele din oraşul vechi, mă refer la parterul acestora, sunt acum galerii de artă. Deasupra lor îşi duc traiul cei ce-şi permit să locuiască acolo, deloc săraci, deşi aparenţa nu lasă să se întrevadă prosperitatea.

13. Din nou răbdare la ieşirea din ţară. Primul sfat era să aveţi răbdare la intrarea în ţară. Închei rotund şi recomand să daţi dovadă de cel puţin acelaşi nivel de răbdare. S-ar putea însă să vă depăşiţi aşteptările. Cred c-am trecut prin 14 filtre, porţi de control, de acces, cozi etc pentru a putea pleca din Israel. Nu degeaba li se recomandă celor ce călătoresc să fie cu cel puţin 3 ore înainte pe aeroport. Eşti întrebat, controlat, puricat, verificat, cercetat din nou şi tu, şi obiectele personale într-un mod extrem de relaxat, dar fără a lăsă vreun dubiu că toate aceste lucruri sunt de fapt în favoarea ta, pentru siguranţă şi linişte. Dacă vrea cineva să vadă cum se previne vreun incident, acolo este locul. Personalul de la security este uimitor de tânăr, dar foarte amabil. Totul este pus la punct, totul are un rost, totul este firesc, de unde deduc că şcoala lor de securitate este cu adevărat una cu valenţe practice. Diferenţele dintre comportamentul angajaţilor de acolo şi cel al agenţilor de pază de la noi sunt izbitoare. Ai noştri scuipă coji de seminţe, sunt ponosiţi şi plictisiţi, în timp ce angajaţii lor îşi fac treaba cu responsabilitate şi cu mândria lucrului bine făcut şi mai ales gândit. Şi pentru că tot petreceţi atâta timp pe aeroport, şi la dus şi la întors, priviţi cu atenţie şi întrebaţi-vă: cum ar fi la noi dacă...

de ce minte un primar?

dimineaţă m-am dat jos din pat aproximativ odihnită şi destul de pregătită pentru o nouă zi de muncă. în drumul dinspre dormitor către sufragerie, acolo unde este aparatul radio care mă deşteaptă în fiecare zi (sic!), încep să ascult o umbră de ştire - primarul sectorului şase, un domn distins şi pe nume Poteraş, se arată fălos tare de o nouă şi preamărită îndeplinire: parcurile din sectorul păstorit au fost modernizate. mă trezesc brusc de parcă aş fi băut o cafea turcească cu o doză zdravănă de cardamon în ea.

mă apropii de aparat, conştientă fiind că scula n-are nicio vină că un biet primar minte cu atâta neruşinare. nu ştiu dacă am fost eu cea care a scris rânduri şi în rânduri că cel puţin unul dintre cele parcuri nu prea arată european, dar omul se laudă şi încearcă să convingă. că băncuţe, că leagăne ecologice, că gărduţ...

cine i-a pregătit "talking points"-urile a făcut treabă bună, nu zic, doar că nu s-a deplasat un pic mai la stânga ecranului şi mai la mijlocul sectorului. unde mai pui că nici măcar poteraşul însuşi n-a făcut-o. convinsă-s dară c-a semnat ca primarul, adică a dat drumul la banii care sunt probabil de ceva vreme în contul celor de la Eco-Horticultura. nu-s eu cea care trebuie să sape şi să afle "de unde vine provenienţa" şi nici să-l tragă pe edilisim de manşete şi de guler. dar o poteră pe urma fondurilor zău c-ar fi de luat în calcul.

tovarăşe poteraş, mult iubit şi apreciat de cei care-au primit banii şi contractul, vă aştept să treceţi la ceas de după-amiază, când bate vântul mai tăricel, pe Aleea Câmpul cu Flori, că poate vă păleşte ecologic şi pe dumneavoastră una bucată leagăn dintre cele ce se desprind de europene ce sunt şi bine ce-s prinse. şi apoi, pentru a vă reculege, poate vă ostoiţi oleacă pe una dintre băncuţele deja dezintegrate după ce-aţi călcat cu toată talpa într-un ditamai rahatul de câine ce s-a uşurat în groapa de nisip eco-horticol presărat pe acolo pe unde-ar trebui să stea gardul de protecţie. măcar aşa să vedeţi cât de recunoscători vă sunt cei ce v-au ales, pe care-i reprezentaţi şi pentru care nu răspundeţi în faţa nimănui. nici măcar în faţa Marii Adunări Naţionale...

sfaturi de călătorie - Ierusalim (I)

Dumnezeu i-a cerut lui Avraam (Abraham), cunoscut drept primul evreu sau primul israelit şi primul dintre patriarhi, să-şi lase casa părintească şi să-şi părăsească locul natal pentru a porni în căutarea pământului ce îi va fi fost arătat. Şi s-a urcat Avraam pe-al său asin, a călătorit el trei zile şi trei nopţi şi a descălecat pe un platou ce-i oferea întreaga panoramă a oraşului Ierusalim.

Evitaţi să fiţi de sabat (sâmbătă) în Ierusalim

1. Aveţi răbdare, controlul de securitate este printre cele mai dure din lume. Am plecat spre Ierusalim într-o vineri seara. Biletele fuseseră cumpărate de către organizatorii cursului la care urma să particip, iar din motive de securitate n-am avut voie să schimb nimic din traseu. Totul fusese pus la punct cu săptămâni în urmă, nemaiavând decât a urma un parcurs bine definit. Nu mai fusesem niciodată în Israel, nu mai vizitasem Orientul, deci aventura mă aştepta undeva, în zări. Am aterizat fără probleme în Tel Aviv şi încă de la început am rămas uimită de dimensiunile extraordinare ale aeroportului. Aveam senzaţia că merg de fapt spre piramidele egiptene şi că drumul până la controlul paşapoartelor şi banda de bagaje nu se mai termină. Numărul ghişeelor de frontieră e impresionant, acestea deschizându-se în funcţie de numărul sosirilor de aeronave/pasageri. Întrebări multe, toate de bun simţ, dar cele mai simple întrebări sunt de fapt cele mai complicate. Câţi dintre noi se aşteaptă să fie întrebaţi care este numele soţului sau al soţiei? De ce ar interesa oare acest detaliu? Cineva ştie... La ieşirea din aeroport, un compatriot posesor de acordeon dă semne de neputinţă în discuţia pe care trebuie s-o poarte cu o doamnă de la security. Îşi căuta disperat din ochi colegii de drum care-l lăsaseră undeva, în urmă. Şi un amănunt care-mi atrage atenţia: doamna de la security nu seamănă deloc, dar deloc cu domniţele de pe aeroportul nostru. Ale noastre umblă în papuci - evident un gen de încălţăminte care te ajută enorm în prinderea teroristului. Probabil sunt obişnuite să zboare cu covorul fermecat şi de frică să nu-l murdărească au decis să adopte o ţinută conformă.

2. Folosiţi cardul şi nu schimbaţi bani pe aeroport sau la hotel. Am ieşit fără probleme şi m-am îndreptat către un ATM pentru a scoate bani. Îmi făcusem socotelile şi ştiam că ies mai bine aşa - dacă schimbam leii în dolari, dolarii în şecheli etc plăteam comisioane de mai multe ori şi pierdeam şi la schimbul valutar. Este bineştiut faptul că pe aeroport şi în hoteluri cursul de schimb este extrem de dezavantajos pentru călător.

3. Evitaţi să folosiţi autobuzele. Sherut este o opţiune mai sigură. M-am îndreptat apoi către Sherut - un gen de maxi-taxi care leagă aeroportul de Tel Aviv şi de oraşele mari. Am făcut aproape 40 de minute până în Ierusalim şi am plătit 50 de şecheli (cam 12 dolari). Cei interesaţi au la dispoziţie şi autobuze, dar acestea prezintă un risc major: opresc în diferite staţii şi nu ştii niciodată cine se urcă pe parcurs. Cele mai multe atentate aşa au avut loc.

4. Nu apelaţi la taxi decât în situaţii limită. Distanţele nu sunt chiar atât de mari şi în plus doar mergând pe jos exploraţi cu adevărat oraşul. La hotel am ajuns pe la 7 dimineaţa. Conform regulii internaţionale, aveam de aşteptat cel puţin până la 12 pentru eliberarea camerei. Deşi nedormită (călătorisem toată noaptea), mi-am luat doi colegi, pe Ahmet şi pe Vladimir, şi-am pornit să explorăm oraşul. La colţul străzii ne-a acostat un taximetrist. S-a oferit să ne ducă până în oraşul vechi. "E lung drumul, o să vedeţi. Iar camera oricum nu se eliberează până la 18:00 din cauza sabatului". L-am ignorat şi-am trecut mai departe. Nu aveam de unde să ştim câtă dreptate avea. De pe King David Street unde stăteam nu ne-a luat mai mult de zece minute de mers pe jos până la Jaffa Gate, una dintre intrările în oraşul vechi. Eram deja cu aparatele foto la gât, imortalizând zidurile cetăţii. Grupuri de turişti, autocare şi localnici, foială şi aglomeraţie - sunt cuvintele care descriu cel mai bine locul.

5. Staţi aproape de grup, vă puteţi pierde foarte uşor. M-am amuzat, până să trecem de poarta Jaffa, de beţele ridicate în aer de către ghizi, fiecare având în vârf câte-o eşarfă colorată. Abia după ce-am pătruns pe străzile incredibil de înguste am realizat cât de uşor te poţi pierde în mulţimea de tarabe, cât de rapid poţi fi furat de mirosul mirodeniilor şi de gustul sucului proaspăt de rodie, cât de abili în a te atrage în magazinul lor sunt musulmanii şi, evident, cât de repede te poţi pierde de grup. Am pătruns în strâmtoare avându-l în faţă pe Ahmet, un obişnuit al bazarurilor din Istanbul, iar în urma mea pe Vladimir, atent să nu alunece pe pietrele lustruite de milioanele de paşi ale celor care-au vizitat locul.

6. Încălţările comode sunt la mare preţ. Oraşul vechi este împărţit în patru cartiere: cel armenesc, cel evreiesc, cartierul musulmanilor şi cel al creştinilor. Fiecare dintre ele ascunde o poveste, fiece poveste este deja o legendă, mai mult sau mai puţin bazată pe fapte reale. Dar tocmai în asta constă frumuseţea. Iar cu o pereche de încălţări comode şi mai ales care să nu alunece (talpa este importantă), cu o jumătate de zi la dispoziţie, simţiţi deja cum păşiţi în istorie. Dacă vă este foame puteţi cumpăra un covrig cald, să mâncaţi pe drum (5 şecheli, dar puteţi negocia şi obţine unul contra 4 sau chiar 3 şecheli). Presăraţi pe deasupra nişte ierburi şi gustul va fi de neimaginat.

7. Târguiţi-vă. Este unul dintre lucrurile care-mi plac la nebunie. Ador să negociez şi ştiu că dacă aflu o cifră de la comerciant, sigur pot cumpăra produsul respectiv la jumătate de preţ. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Am luat în primul rând mirodenii. Totul miroase altfel, totul are un gust diferit şi o culoare specifică. Nu vă miraţi dacă oregano o să miroasă mai tare şi un pic spre acrişor. Luaţi cardamon - este minunat să presăraţi puţin în cafea sau să-l adăugaţi la fripturi. Cel mai scump condiment este şofranul, iar reducerea nu va fi semnificativă. Dacă luaţi o cantitate mai mare de mirodenii, puteţi obţine un preţ fantastic. Vânzătorul la care m-am oprit eu îmi ceruse iniţial 400 de şecheli pe o pungă de aproximativ 2,5 kg de mirodenii (vreo 7 pungi de miresme diferite). I-am oferit 200 şi de aici a pornit târguiala. Nu vă daţi bătuţi, până la urmă obţineţi ceea ce doriţi - 200 am zis, 200 am dat. Şi pentru că am spus că îmi place să negociez, iată încă un exemplu care l-a uimit chiar şi pe Ahmet. Am intrat într-un magazin cu obiecte religioase (icoane, crucifixuri, mătănii etc). Pusesem ochii pe nişte iconiţe pictate de mână, micuţe, deci uşor de purtat de către cei ce urmau să le primească. Preţul cerut a fost de 60 de şecheli pe bucată. Am spus că e mult prea scump şi am dat să plec. Vânzătorul a scăzut apoi la 50, dar tot n-am fost de acord. "Cât dai?", m-a întrebat şi i-am oferit 35. "Patruzeci şi sunt ale tale." "30", i-am făcut eu o nouă ofertă. "Păi înainte ai zis 35, acum ai scăzut?" "Dar tu n-ai făcut la fel?", m-am arătat nedumerită, "îţi dau 30 pe bucată şi-ţi cumpăr cinci." Comerciantul acceptă, iar Ahmet se uită la noi înmărmurit. Are ce povesti colegilor toată viaţa, dar mai ales are un exemplu pe care-l poate urma când ajunge înapoi, în Turcia. La încheierea târgului râdem cu toţii. Ştiu că vânzătorul a câştigat oricum, altfel nu-şi permitea să scadă atât de mult.

- va urma -

un popor fărâmiţat în căutarea unităţii

"evreii sunt naţiunea/ poporul fără teritoriu. noi înşine nu înţelegem de ce: chiar dacă în toate rugăciunile cerem să ne mutăm şi să trăim pe pământul sfânt, rămânem doar cu dorinţele". declaraţia îi aparţine rabinului dr. Benjamin Lau din Meit Morasha, Ierusalim. este un nume care poate nu spune multe celor care citesc acest post şi de aceea este bine să furnizez câteva detalii despre persoana în cauză. Benni provine dintr-o dinastie faimoasă în Israel, el însuşi reprezentând cea de-a 39-a generaţie de rabini: unchiul său, Israel Meri Lau, a fost rabinul şef al Israelului. Meri a fost salvat de tatăl lui Benni, Naftali, amândoi supravieţuind Holocaustului după ce au fost închişi în gheto-ul Buchenwald. bunicul lui Benni, Moche Haim Lau, a fost rabinul oraşului Pietrekov şi a pierit în Holocaust.

este impresionant să îl vezi pe Benni alături de tatăl său, amândoi vorbind despre Shoah (sinonim Holocaust), despre iudaism, despre viaţa trecută şi prezentă. se uită cu mândrie unul la celălalt: Benni la Naftali, supravieţuitor al Holocaustului şi salvator; Naftali la Benni, un om educat, rafinat şi care duce cu mândrie mai departe tradiţia familiei. ziua de ieri alături de prezent, totul inspirând viitorul.

Naftali nu vorbeşte foarte mult, este retras şi modest. ochii însă spun multe despre el şi mai ales despre ce simte. recunoaşte că poporul lui este extrem de fărâmiţat şi face împreună cu noi un circuit internaţional al primelor prezenţe evreieşti: în Federaţia Rusă de azi au ajuns acum peste 700 de ani, în Bielorusia în urmă cu 500 de ani, în Ucraina sunt din secolul XII, în România din secolul X, în Georgia au ajuns acum peste 2500 de ani, în timp ce în Japonia s-au aşezat abia în secolul XX. în Africa de Sud au fost atraşi de goana după aur din anii 1880, în timp ce în Armenia recunosc că au ajuns încă înainte de Cristos. în Turcia sunt din 1492, în Tailanda au ajuns în timpul celui de-al doilea război mondial, în Azerbaijan sunt prezenţi din secolul V-VI, în timp ce în Filipine au ajuns abia în urmă cu câteva decenii. Benni şi Naftali glumesc când povestesc despre Cristofor Columb care, atunci când a plecat să caute America, şi-ar fi luat cu el şi prietena. evident, aceasta era evreică.


evreii s-au separat în două grupuri mari: aşchenazi (Ashkenazi) şi sfaradi (Sephardi). totul ţine de origine: unii provin din Europa Occidentală (Germania, Austria, Polonia şi Europa de Est), în timp ce a doua categorie îşi are originile în est (Iran şi Irak). indiferent de grupul din care fac parte, sărbătoresc la fel sabatul. totul începe vineri seara odată cu apusul soarelui şi se termină sâmbătă când pe cer poţi număra cel puţin trei stele. acelaşi ritual, oriunde în lume, de peste 2000 de ani, desfăşurat într-o limbă nouă (ebraică), dar extrem de veche - are peste 4 000 de ani, dar nu a fost vorbită până acum 110 ani. o limbă resuscitată, glumeşte unul dintre colegi.

este uimitor câtă unitate există în diversitate, cât nou există în trecut şi câtă istorie se simte în prezent. un paradox al paradoxurilor, o dilemă care este specifică poporului şi locului.