sfaturi de călătorie - Ierusalim (I)

Dumnezeu i-a cerut lui Avraam (Abraham), cunoscut drept primul evreu sau primul israelit şi primul dintre patriarhi, să-şi lase casa părintească şi să-şi părăsească locul natal pentru a porni în căutarea pământului ce îi va fi fost arătat. Şi s-a urcat Avraam pe-al său asin, a călătorit el trei zile şi trei nopţi şi a descălecat pe un platou ce-i oferea întreaga panoramă a oraşului Ierusalim.

Evitaţi să fiţi de sabat (sâmbătă) în Ierusalim

1. Aveţi răbdare, controlul de securitate este printre cele mai dure din lume. Am plecat spre Ierusalim într-o vineri seara. Biletele fuseseră cumpărate de către organizatorii cursului la care urma să particip, iar din motive de securitate n-am avut voie să schimb nimic din traseu. Totul fusese pus la punct cu săptămâni în urmă, nemaiavând decât a urma un parcurs bine definit. Nu mai fusesem niciodată în Israel, nu mai vizitasem Orientul, deci aventura mă aştepta undeva, în zări. Am aterizat fără probleme în Tel Aviv şi încă de la început am rămas uimită de dimensiunile extraordinare ale aeroportului. Aveam senzaţia că merg de fapt spre piramidele egiptene şi că drumul până la controlul paşapoartelor şi banda de bagaje nu se mai termină. Numărul ghişeelor de frontieră e impresionant, acestea deschizându-se în funcţie de numărul sosirilor de aeronave/pasageri. Întrebări multe, toate de bun simţ, dar cele mai simple întrebări sunt de fapt cele mai complicate. Câţi dintre noi se aşteaptă să fie întrebaţi care este numele soţului sau al soţiei? De ce ar interesa oare acest detaliu? Cineva ştie... La ieşirea din aeroport, un compatriot posesor de acordeon dă semne de neputinţă în discuţia pe care trebuie s-o poarte cu o doamnă de la security. Îşi căuta disperat din ochi colegii de drum care-l lăsaseră undeva, în urmă. Şi un amănunt care-mi atrage atenţia: doamna de la security nu seamănă deloc, dar deloc cu domniţele de pe aeroportul nostru. Ale noastre umblă în papuci - evident un gen de încălţăminte care te ajută enorm în prinderea teroristului. Probabil sunt obişnuite să zboare cu covorul fermecat şi de frică să nu-l murdărească au decis să adopte o ţinută conformă.

2. Folosiţi cardul şi nu schimbaţi bani pe aeroport sau la hotel. Am ieşit fără probleme şi m-am îndreptat către un ATM pentru a scoate bani. Îmi făcusem socotelile şi ştiam că ies mai bine aşa - dacă schimbam leii în dolari, dolarii în şecheli etc plăteam comisioane de mai multe ori şi pierdeam şi la schimbul valutar. Este bineştiut faptul că pe aeroport şi în hoteluri cursul de schimb este extrem de dezavantajos pentru călător.

3. Evitaţi să folosiţi autobuzele. Sherut este o opţiune mai sigură. M-am îndreptat apoi către Sherut - un gen de maxi-taxi care leagă aeroportul de Tel Aviv şi de oraşele mari. Am făcut aproape 40 de minute până în Ierusalim şi am plătit 50 de şecheli (cam 12 dolari). Cei interesaţi au la dispoziţie şi autobuze, dar acestea prezintă un risc major: opresc în diferite staţii şi nu ştii niciodată cine se urcă pe parcurs. Cele mai multe atentate aşa au avut loc.

4. Nu apelaţi la taxi decât în situaţii limită. Distanţele nu sunt chiar atât de mari şi în plus doar mergând pe jos exploraţi cu adevărat oraşul. La hotel am ajuns pe la 7 dimineaţa. Conform regulii internaţionale, aveam de aşteptat cel puţin până la 12 pentru eliberarea camerei. Deşi nedormită (călătorisem toată noaptea), mi-am luat doi colegi, pe Ahmet şi pe Vladimir, şi-am pornit să explorăm oraşul. La colţul străzii ne-a acostat un taximetrist. S-a oferit să ne ducă până în oraşul vechi. "E lung drumul, o să vedeţi. Iar camera oricum nu se eliberează până la 18:00 din cauza sabatului". L-am ignorat şi-am trecut mai departe. Nu aveam de unde să ştim câtă dreptate avea. De pe King David Street unde stăteam nu ne-a luat mai mult de zece minute de mers pe jos până la Jaffa Gate, una dintre intrările în oraşul vechi. Eram deja cu aparatele foto la gât, imortalizând zidurile cetăţii. Grupuri de turişti, autocare şi localnici, foială şi aglomeraţie - sunt cuvintele care descriu cel mai bine locul.

5. Staţi aproape de grup, vă puteţi pierde foarte uşor. M-am amuzat, până să trecem de poarta Jaffa, de beţele ridicate în aer de către ghizi, fiecare având în vârf câte-o eşarfă colorată. Abia după ce-am pătruns pe străzile incredibil de înguste am realizat cât de uşor te poţi pierde în mulţimea de tarabe, cât de rapid poţi fi furat de mirosul mirodeniilor şi de gustul sucului proaspăt de rodie, cât de abili în a te atrage în magazinul lor sunt musulmanii şi, evident, cât de repede te poţi pierde de grup. Am pătruns în strâmtoare avându-l în faţă pe Ahmet, un obişnuit al bazarurilor din Istanbul, iar în urma mea pe Vladimir, atent să nu alunece pe pietrele lustruite de milioanele de paşi ale celor care-au vizitat locul.

6. Încălţările comode sunt la mare preţ. Oraşul vechi este împărţit în patru cartiere: cel armenesc, cel evreiesc, cartierul musulmanilor şi cel al creştinilor. Fiecare dintre ele ascunde o poveste, fiece poveste este deja o legendă, mai mult sau mai puţin bazată pe fapte reale. Dar tocmai în asta constă frumuseţea. Iar cu o pereche de încălţări comode şi mai ales care să nu alunece (talpa este importantă), cu o jumătate de zi la dispoziţie, simţiţi deja cum păşiţi în istorie. Dacă vă este foame puteţi cumpăra un covrig cald, să mâncaţi pe drum (5 şecheli, dar puteţi negocia şi obţine unul contra 4 sau chiar 3 şecheli). Presăraţi pe deasupra nişte ierburi şi gustul va fi de neimaginat.

7. Târguiţi-vă. Este unul dintre lucrurile care-mi plac la nebunie. Ador să negociez şi ştiu că dacă aflu o cifră de la comerciant, sigur pot cumpăra produsul respectiv la jumătate de preţ. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Am luat în primul rând mirodenii. Totul miroase altfel, totul are un gust diferit şi o culoare specifică. Nu vă miraţi dacă oregano o să miroasă mai tare şi un pic spre acrişor. Luaţi cardamon - este minunat să presăraţi puţin în cafea sau să-l adăugaţi la fripturi. Cel mai scump condiment este şofranul, iar reducerea nu va fi semnificativă. Dacă luaţi o cantitate mai mare de mirodenii, puteţi obţine un preţ fantastic. Vânzătorul la care m-am oprit eu îmi ceruse iniţial 400 de şecheli pe o pungă de aproximativ 2,5 kg de mirodenii (vreo 7 pungi de miresme diferite). I-am oferit 200 şi de aici a pornit târguiala. Nu vă daţi bătuţi, până la urmă obţineţi ceea ce doriţi - 200 am zis, 200 am dat. Şi pentru că am spus că îmi place să negociez, iată încă un exemplu care l-a uimit chiar şi pe Ahmet. Am intrat într-un magazin cu obiecte religioase (icoane, crucifixuri, mătănii etc). Pusesem ochii pe nişte iconiţe pictate de mână, micuţe, deci uşor de purtat de către cei ce urmau să le primească. Preţul cerut a fost de 60 de şecheli pe bucată. Am spus că e mult prea scump şi am dat să plec. Vânzătorul a scăzut apoi la 50, dar tot n-am fost de acord. "Cât dai?", m-a întrebat şi i-am oferit 35. "Patruzeci şi sunt ale tale." "30", i-am făcut eu o nouă ofertă. "Păi înainte ai zis 35, acum ai scăzut?" "Dar tu n-ai făcut la fel?", m-am arătat nedumerită, "îţi dau 30 pe bucată şi-ţi cumpăr cinci." Comerciantul acceptă, iar Ahmet se uită la noi înmărmurit. Are ce povesti colegilor toată viaţa, dar mai ales are un exemplu pe care-l poate urma când ajunge înapoi, în Turcia. La încheierea târgului râdem cu toţii. Ştiu că vânzătorul a câştigat oricum, altfel nu-şi permitea să scadă atât de mult.

- va urma -