tutunul românesc şi serviciile sale secrete

O dimineaţă ca oricare alta în Bucureşti, cu minus un grad afară şi şoferi grăbiţi şi nervoşi. Nu foarte aglomerat dată fiind ora matinală (în jur de 6:30) şi tocmai de aceea nu înţeleg fuga nebună. Cauza probabilă o fi nevasta care trebuie depusă la locul de muncă în drumul soţului spre job-ul propriu.

Aşa se face că Peugeot-ul B-65-BTA (număr cu greu descifrabil din cauza jegului de pe plăcile de înmatriculare), aparţinând marii companii British American Tobacco, intră pe roşu în intersecţia de la Uverturii (pasajul Lujerului), nu ne lasă să schimbăm banda deşi am dat semnal, ba ne mai dă şi oglinda peste cap, iar atunci când linia tramvaiului i-o permite, pe undeva pe la Averescu, o încalecă cu toate roţile de zici că-i 41 pe traseu. Multe reguli de circulaţie încălcate, dar ce-i pasă omului... bonusul merge, compania plăteşte... ştie el ce-i aia CASCO, coadă la secţia de poliţie, RCA, revizie, ITP... acoperă buzunarul lui aşa ceva?

Nu este singurul astfel de incident cu un angajat al BAT România, am mai avut colegi care s-au plâns şi încep să cred că o fi politica companiei să nu depună niciun efort în disciplinarea propriilor angajaţi. Motiv pentru care dau să aflu telefonul pentru a formula o plângere. Transparenţă totală - nu tu site, nu tu date de contact. Google săracul n-are nicio vină, el arată doar ce are. România este una dintre puţinele, foarte puţinele ţări în care BAT nu are site. Să spună şi acest amănunt ceva?!

Camera de Comerţ Britanică furnizează un număr de telefon, dar de la fabrica din Ploieşti. Bun şi ăla, zic. Şi sun. Dau peste agenta de pază care nu ştie nimic. Mă pasează la şeful de tură care ştie, dar n-are voie să spună şi nici să primească nimic. Nici măcar reclamaţii. "Am sunat la SRI?", întreb. "Aşa suntem instruiţi, într-o astfel de problemă n-avem voie". Cer resursele umane, nu se poate, dacă nu ştii persoane sau interioare eşti mort. "Puteţi veni la noi, la poartă", îmi recomandă. Sigur că da, îmi iau câteva zile de concediu şi cât stau la poarta BAT din Ploieşti mă relaxez. După un an de muncă şi o jumătate de oră petrecută în trafic cu şoferul de la ei. Very efficient... Păcat că nu fumez.

Dau până la urmă de cineva de la resursele umane ale fabricii. Nu au nicio legătură cu Bucureştiul, unde e comercialul, dar o să transmită... Şi dacă totuşi vreau să reclam, pot s-o fac pe fax. N-au email. OK, that's great. Credeam că britanico-americanii sunt destul de bine vânduţi în România, dar aud că n-au nici servicii de bază. Nu-şi permit, deduc: chestia cu Kent-ul la doctori a picat, deci vânzările nu prea mai merg... Nasol, îi compătimesc. Sincer. Probabil aşteaptă laptop-ul de 100 dolari şi o finanţare europeană pentru legarea la Internet.

Dar eu am şi net, şi calculator, motiv pentru care depun plângerea direct la Londra. Îmi pare rău, amice conducător de B-65-BTA, n-am vrut să mă duc până în pânzele albe, dar m-au ajutat colegii tăi. Cred că te iubesc şi ei la fel de mult...