A venit vacanţa, a venit vacanţa...

Săptămâna aceasta înseamnă vacanţă. Adică linişte, citit, plimbat, somn şi... pace. Multă pace. De toate felurile. Pentru că sunt la mânăstire.

Nu aveam niciun plan făcut dinainte. Mă uitasem pe Internet şi cochetam fie cu ideea de a merge la mare - n-am mai fost niciodată iarna la mare, fie undeva la munte - excluzând orice opţiune care ar fi vizat Valea Prahovei.

Ieri, înainte de a pleca la "muncă", am mai dat un search şi am găsit Sâmbăta de Sus. Zona Sibiului ne ispitise de multă vreme şi ne gândeam serios să stăm în Mărginime. Am intrat pe site-ul zonei Sâmbăta de Sus, am sunat la un hotel (150 de lei camera), am sunat la mânăstire (80 de lei camera sau 150 lei apartamentul), am făcut rezervare şi iată-ne.

Stăm la Academie, o clădire superbă, construită în perioada 1997-2003, cu o sală de conferinţe în care pot fi organizate întruniri cu 100 de persoane (facilităţi excelente, am verificat!), între icoane pictate pe lemn sau sticlă şi lângă o bibliotecă pe care orice instituţie ar invidia-o.

Pentru a ajunge la apartament, urcăm o scară de marmură pe care doar la Marriott o mai întâlneşti. Totul luceşte de curăţenie, călugării sunt cool (tineri şi îmbrăcaţi trendy), stau în faţa calculatorului cercertând net-ul, în timp ce în spatele lor espressor-ul îmi pregăteşte cafeaua de fiecare zi.

Pentru ca experienţa să fie una cât mai autentică, am decis să mâncăm chiar aici. Orele de masă sunt fixe - până la 8:30 de dimineaţă, prânzul e la 1 fix, numai ora de servire a cinei diferă în funcţie de momentul în care se termină slujba de seară.

Am prins prânzul de astăzi - o ciorbă de zarzavat (multă fasole verde, morcov, ceapă şi tarhon) cu ardei iute şi mâncare de cartofi cu sos de roşii (ketchup eco, parol!). Ne-am pus ciorba-n farfurie, am început să mâncăm, dar dintr-o dată a sunat un clopoţel şi... ţup! în picioare toată lumea. Se spune slujba. Sus şi noi, zâmbind încurcat, dar respectând regulile casei. Ne-am aşezat iar şi ne-am văzut mai departe de mâncat. Ne-am mai pus un polonic de ciorbă - dacă-i bună... - l-am văzut pe călugărul-bucătar că se uită cu-n colţ de ochi, dar i-am dat pace. Omul ne-a adus felul doi, ni l-a pus alături, dar ne-a lăsat castronul de ciorbă pe masă. Mai ştii? Poate la desert mai punem un polonic.

Eram pe la mijlocul felului doi când a sunat din nou clopoţelul. Aici, sunetul nu te salvează, ci te pune în încurcătură. Iar în picioare, iar rugăciune, apoi toată lumea la treabă. Dar noi? Noi, care mai avem de mâncat, ce facem? M-am uitat roată, nu mai era pe scaun decât o singură persoană. "Desert ne-o mai aduce?", îl întreb pe Răzvan. "Dar o cafea pot să cer?", continuu. El râde înfundat, îi curg lacrimile de râs şi se mândreşte c-a făcut armata. Bravo lui! Dar mie mi se pare mai strict ca la unitate. Văd eu diseară.