Ţese păianjenul în continuare

Gata, am terminat Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Nu-mi mai aduc aminte dacă am citit-o sau nu în adolescenţă, dar chiar dacă am făcut-o e clar că am interpretat-o în sensul strict al anilor de dinainte de '90.

Stau acum - la peste 70 de ani distanţă de momentul în care a fost scrisă cartea - şi mă întreb ce anume s-a schimbat - dar oare s-a schimbat ceva? - în atitudinea noastră, neaoşă. La întrebarea familiei "Mai există speranţă, profesore?", doctorul spune în continuare despre pacient "atâta timp cât mai respiră..."; şefii de gazete sunt mai departe sensibili la nevoile finanţatorilor şi caută să nu-i deranjeze prin articolele care dezvăluie afacerile oneroase; avocaţii îşi caută şi azi ucenici care sunt dispuşi să se spetească prin arhive şi pe coridoare de tribunal în speranţa că, într-o bună zi, vor ajunge să cunoască gloria sau măcar să le fie plătit onorariul; iar gura lumii e parcă mai slobodă ca niciodată.

Cella Serghi îţi sfâşie sufletul cu paginile în care descrie moartea tatălui Dianei Slavu şi suferinţa acestuia pe patul de spital, dar te face să hohoteşti de râs fără stavilă citind rândurile de mai jos:

"Diana cea mică (Dinuţa) ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumânare, şi se uita în dreapta şi-n stânga, cu ochii mari, îngrijoraţi de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. (...) Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stânga şi, în timp ce băieţii, luaţi prin suprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură... (...) Nu ştiu cum au ajuns băieţii să se ia la bătaie între ei, în timp ce Diana cea mică lua cu mânuţa ultimele boabe de fasole."

Pânza de păianjen este o carte despre sărăcie şi bogăţie, aceste lumi atât de diferite, de nedrept de prea-prezente şi în anul de graţie 2009; despre cutezanţa săracului de a trece graniţa dintre cele două lumi cu toate sacrificiile de care nu s-ar crede cineva în stare; despre dragoste şi suferinţa pe care o reclamă orice poveste de iubire.

O carte cu un final excepţional: "E poate prea devreme, simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit..."