Marşul din Noaptea Muzeelor

Dar evident că m-am aruncat şi eu la muzee, că doar am citit nemaicititele despre această noapte şi-am vrut s-o cercetez cu pasul şi ochiul din dotare. Aşa că mi-am luat soţiorul de toartă şi, după piesa de teatru devenită deja tradiţie (cel puţin) bi-săptămânală - de astă dată văzurăm Jacques sau supunerea la Teatru Mic - am ieşit în Calea Victoriei şi-am luat-o agale spre Muzeul Naţional de Artă al României.

Curtea era plină toată de popor, iar la intrarea în aripa stângă se puneau preşurile pentru un spectacol şi se aprindeau luminile pentru aceeaşi întâmplare relativ culturală. Puzderie de oameni pe holuri şi în săli, pe holuri ecrane pe care rulau filme documentare... Am ajuns cu greu şi năduşeală la şcoala olandeză şi neerlandeză, bucurându-mi ochiul după clipe de chin datorat luminii prost aşezate. Poate se îndură cineva şi încearcă să aranjeze spoturile alea în aşa fel încât să-i fie uşor omului să vadă tuşele şi tehnica de execuţie. Altfel, mare păcat...

Fix când ieşeam din marea galerie europeană, începu şi spectacolul. Ne-am aruncat privirea, dar nefiind impresionaţi am lăsat iureşul să intre şi să iasă din MNAR şi-am plecat mai departe spre Muzeul Colecţiilor de Artă. Nu mai trecusem pe-acolo de zeci de ani de zile şi-i cam duceam dorul. Locul a devenit mult prea strâmt, iar angajaţii au rămas închistaţi în istoria pre-decembristă: nu ai voie cu apă la tine, dar - dacă ai apucat să treci cu sticla de paza vigilentă de la poartă - poţi să-ţi pui sticla în buzunar. Nu ai voie să te cuibăreşti câteva minute în nişele special amenajate şi eşti poftit la odihnă, dacă ai nevoie, pe pernele de piele din hol. Prost gândite şi montate, fie vorba-ntre noi, pentru că numai confort nu e ăla când stai cu picioarele încordate ca să nu cazi de pe scaun. Îi lăsăm pe paznici şi muzeografi în spate şi mergem mai departe spre Grigorescu, Luchian, Ţuculescu sau Tonitza. Respiraţia miilor de vizitatori a încălzit sălile muzeului peste limite, transpirăm şi într-un final decidem să ieşim şi să ne întoarcem altădată, pe bilet şi pe timp mai răcoros.

Excursia a continuat apoi către Muzeul Militar. Citisem că spectacolul nocturn va fi unul de neuitat. Aşa a fost: curtea era neluminată, nu era nimeni pe-acolo care să poate fi întrebat unde, ce şi când se întâmplă. Într-un colţ de curte, un băieţel se chinuia să cânte la o orgă, în spate tronând un ditamai tancul. Ciudată asociere... şi înfiorătoare. Nu este un sentiment prea plăcut să mergi noaptea pe alei strâjuite de rachete, avioane, helicoptere sau tancuri. Cum le-o fi, oare, celor care stau prin pustietate, înconjuraţi numai de astfel de inginerii şi maşinării îndreptate de om împotriva omului?