Vacanţă în Bulgaria. Pasul 3: cazarea

Am ajuns la destinaţie în jur de două (14:00) şi eram deja pregătiţi pentru o aşteptare îndelungată. Cam asta spuneau toţi românii care comentaseră prin diferite locuri: se stă mult la recepţie până să ajungi să pui mâna pe cheia (cartelă de fapt) de la cameră.

Motiv pentru care nici nu ne-am luat bagajele cu noi. Am parcat maşina după recomandările bell boy-ului, ne-am luat actele şi ne-am îndreptat spre recepţie. Aveam o mică emoţie legată de rezervare, dar aceasta a fost spulberată imediat de recepţionistă: "Camerele sunt rezervate, gata pregătite şi puteţi să urcaţi cu bagajele." Urma să revenim la recepţie la ora 3 pentru a ne recupera actele (paşapoarte, cărţi de identitate) şi pentru a ni se pune brăţara la mână.

Eram, aşadar, oaspeţii înregistraţi ai Melia Grand Hermitage, fost Hotel Kempinski.

De cum am intrat în cameră, am remarcat dimensiunile acesteia. Fotografiile redau destul de fidel realitatea. Baia, în schimb, ne-a depăşit orice aşteptări: este absolut imensă. Duşul dublu, cu picurător tip ploaie şi cu pipă normală, poate adăposti perfect două persoane, atât de grăbite ori de îndrăgostite încât să se spele laolaltă. Dacă există accese de puditate, în timp ce unul stă în baie, celălalt poate folosi calculatorul (din dotare) pentru a naviga pe Internet, accesul fiind posibil şi gratuit pentru clienţii AI.

Eu am preferat să ies pe balcon, să admir priveliştea, care este absolut superbă. Luaţi cameră cu vederea spre mare dacă vreţi să vă treziţi cu soarele în păr şi să admiraţi un apus cum doar marea poate să reflecte. Din păcate - şi probabil acesta a fost semnul că vor urma şi alte incidente - "view"-ul care se desfăşura în faţa ochilor era o urmărire a unui hoţ pe peluza hotelului. Tipul avea deja o duzină de turişti şi ospătari pe urmele lui şi era destul de confuz: dacă sărea gardul îşi rupea gâtul alunecând pe panta abruptă; dacă-şi continua fuga pe asfalt, s-ar fi întâlnit cu turiştii care se întorceau de la plajă. Aşa că a ales fuga pe iarbă. Udă fiind, aceasta s-a dovedit cea mai perfidă piedică, omul alunecând împreună cu cei doi vlăjgani care i-au sărit în spate. "Who are you? Who are you?" întreba obsesiv un ospătar. Doar că hoţul avea atâta pământ în gură încât nici ajutor nu putea să strige, dar să mai spună şi cum îl cheamă...

Eram lămurită: actele şi cardurile trebuie purtate cât mai aproape de corp, iar la piscină unul dintre noi urma să facă gardă permanentă.