La sinistra

În italiană, "la stânga". În română: redare fidelă.

Am petrecut o săptămână în sudul Italiei, mai precis în Brindisi, la un training de procurement (achiziţii, licitaţii), organizat într-una dintre cele mai mari baze din Marea Adriatică. Am plecat cu emoţii, am venit şi cu dezamăgiri, şi cu bucurii, şi cu lucruri învăţate. Principalele dezamăgiri vin de aici, de la faptul că n-am avut altă opţiune decât să zbor cu Alitalia şi de la diferenţa majoră dintre numărul de stele plătit la hotel şi cel existent în realitate.

Dacă i-aţi auzit pe mulţi români plângându-se de Alitalia, să ştiţi că n-o fac degeaba. Au oamenii ăştia o reputaţie... şi încă-n toată lumea. Am plecat din Bucureşti cu întârziere, am plecat din Roma cu întârziere, la întoarcere am fost chemaţi la poarta de îmbarcare pentru a fi anunţaţi că vom pleca cu o întârziere de o oră, pentru ca la Roma - după ce am făcut un tur al porţilor de îmbarcare, ce se schimbau ca ciorapii (întâi 27, apoi 29, pentru ca în final să plecăm de la C21) - să avem... altă întârziere.

În ora petrecută la întoarcere pe aeroportul din Brindisi vorbeam cu colegi din toată lumea: India, SUA, Nepal, Rusia, Portugalia, Iordania, Turcia, Timorul de Est, Georgia, Liberia, Ciad etc, chiar şi Italia - toţi ştiau că atunci când zbori cu Alitalia, trebuie să-ţi iei la tine un schimb-două, pentru că dacă nu fac grevă, pierd bagaje, iar dacă le găsesc, oricum e prea târziu. Nu ţi le aduc ei, te plimbi tu după ele. Scuze? Nu există în vocabularul companiei. Iar Alitalia continuă să opereze.

În ceea ce priveşte hotelul, dintre toate opţiunile prezentate de organizatori, Majestic ni s-a părut a fi cea mai bună. Ca şi locaţie, a fost perfect - situat vis-a-vis de gară, lângă staţia de autobuz dinspre/înspre aeroport, foarte aproape de centru (nu că oraşul ar fi extrem de mare), iar zona este curată şi liniştită, lucru neobişnuit pentru un hotel situat aproape de o gară.

În cele patru stele intra o cameră de vreo 10 mp, cu o curăţenie de bază (mocheta a fost aspirată în prima zi şi gata, aşternuturile şi prosoapele nu s-au schimbat la faţă în intervalul specificat), uşa de la baie scârţâia îngrozitor, iar duşul... E, cu duşul este o poveste întreagă. Imaginaţi-vă că ar trebui să vă spălaţi într-un spaţiu fix egal cu un frigider, fără pic de loc de manevră şi în care mai există şi o baterie de care te poţi lovi dacă te întorci cumva. Clar: nu am fost la cursuri de yoga şi de aici mi s-a tras. Am ales, pe cât posibil, să nu mă învineţesc, pentru c-aş fi avut de dat explicaţii acasă, dar credeţi-mă pe cuvânt că mi-a fost aproape imposibil să scap neciupită.

Miguel, un poliţist american nu foarte mare ca stat, dar suficient de solid încât să aibă dificultăţi în a se răcori, ne povestea cum a reuşit să supravieţuiască: intra în cabină, se uda, ieşea să se săpunească, intra la loc să se clătească, iar ieşea să-şi mai dea cu gel de duş, iar intra să se clătească. Era într-o formă fizică excelentă, iar sportul ăsta cu duşul, practicat de câteva ori pe zi, l-a ajutat în mod cert să şi-o păstreze. Dincolo de hazul copios, dar de nevoie, mă gândeam ce bine a făcut Răzvan că n-a venit cu mine de data asta. El nici măcar n-ar fi putut să se ude, duza neavând furtun, deci neputând fi mişcată din loc.

Când am ajuns la recepţie, am găsit nişte oameni relativ binevoitori, care vorbeau două-trei boabe de engleză şi care auziseră de România sau de români ("Oameni buni românii". "Mulţumesc, i-am răspuns recepţionerului cu părul alb, cred că sunteţi unul dintre puţinii italieni care cred lucrul ăsta"), doar că le-am stricat rapid impresia în momentul în care am cerut un fier de călcat. "Nu avem aşa ceva". "Bine, zic, dar sunteţi hotel de patru stele, ar trebui să aveţi un fier". "Ne daţi nouă hainele, vi le ducem la curăţătorie, le spală, le calcă, vi le aducem înapoi." "Şi nu costă?", întreb. "Ba da", şi-mi spune preţul. N-am înţeles exact, că italiana mea era mai proastă ca engleza lui, dar mi s-a părut puţin cam mult. "Nu, mulţumesc, vreau fierul şi-mi calc singură." "Cereţi la manager sau la Uniunea Europeană." Aşadar, cer pe această cale Uniunii Europene nu să-mi dea mie fierul de călcat, ci să-i oblige pe hotelierii italieni să ofere serviciile în conformitate cu numărul de stele afişat.

M-am simţit răzbunată la puţin timp, pentru că în seara respectivă Italia juca la campionatul european contra Spaniei, iar cei din urmă au câştigat meciul. Oare spaniolii au fier de călcat la recepţie?!