Mulţumesc!

Căldură mare astăzi, 36 de grade anunţate, dar un aer care frige. Trece pe lângă tine un curent şi simţi cum îţi usucă pielea, buzele, cum ţi se umflă picioarele şi cum ţi se topeşte totul, inclusiv gândurile.

De dimineaţă, am avut o şedinţă importantă. Nu atât pentru mine, cât pentru o colegă a cărei soartă depinde şi de deciziile ce-ar fi trebuit luate astăzi. În mijlocul acesteia, se deschide uşa şi dintre toţi cei care erau la masă, eu am fost cea chemată. M-am amuzat pe seama comentariilor colegilor, doar că atunci când am ieşit pe hol, mi-a îngheţat sufletul: maică-mea căzuse pe stradă. Noroc că internii au fost în birou şi-au răspuns la telefon, c-au fost inspiraţi şi-au notat numărul de telefon de la care fusesem anunţată... mulţumesc!

Am fugit repede cu altă colegă, cu maşina (mulţumesc, Gabi!). Ştiam deja unde fusese "depozitată" mama de către nişte vecini de treabă (le mulţumesc şi lor!). Acum, stăteau cu toţii şi aşteptau salvarea care fusese anunţată imediat după mine. N-au lăsat-o singură pe maică-mea, deşi sunt bătrâni... asta solidaritate.

Deci să vedem: am fost sunată eu, iar la cinci minute salvarea. Până s-a urcat la mine, au trecut minim 5 minute, până am ieşit din şedinţă, altele 2, până am ajuns în birou cam tot atât, am sunat la numărul vecinului maică-mii, alt minut, am căutat şofer, alte cinci minute, am plecat cu Gabi pe poartă - alte cinci minute, am plecat de la Primăverii la Piaţa 7 noiembrie - alt sfert de oră. Când am ajuns, am vorbit cu maică-mea vreo două minute, să văd ce are, după care-am sunat la BGS. Alte cinci minute. Total: 55 de minute. Salvarea cealaltă nu apăruse.

Nici n-o aşteptam, să fiu sinceră, doar săracii vecini se ambalau şi îşi manifestau indignarea. Eu încercam să-i liniştesc, sugerându-le totodată ca, în caz de nevoie şi mai ales din cauza vârstei (peste 70 de ani), să uite de numărul 112, respectiv de salvarea aia pe care-o plătesc în fiecare lună câte-un pic.

BGS-ul a ajuns în 10 minute de la apel. Salvarea 112 încă nu apăruse. Îmi cer scuze, stimaţi componenţi ai echipajului 112 pentru drumul bătut de pomană - asta în cazul în care v-aţi sinchisit măcar să vă deplasaţi -, am plecat fără să vă las un bilet. Mama e bine acum, dar nu aveţi nicio contribuţie. Obligaţii, însă, cât casa. Sincer? Nu mă interesează motivele. La asta sunteţi buni: să le fabricaţi. Probabil cu asta v-aţi ocupat cele 55 de minute, inventând scuze şi căutând asistenta sau şoferul pe care să daţi vina.

Dar vorba oricărui jurământ "oficial": aşa să vă ajute Dumnezeu!