coşul de gunoi

mă tot uit la uşa mea de la birou. "sesizări şi reclamaţii" nu scrie, "cabinet psihologic" nu scrie, iar "trash" nici atât. atunci nu pricep şi basta cum de unii colegi fac şanţ la clanţa mea pentru a-şi descărca năduful. şi nu e vorba de prieteni sau de cei cu care am relaţii absolut normale de lucru. dimpotrivă - sunt exact acele persoane care nu au respect pentru indiferent ce tip de reglementare, pentru autoritate, pentru dreptul altuia de a face sau de a spune exact acelaşi lucru pe care-l produc sau execută chiar ei. dar fac scandal, ba te mai acuză că eşti arogant sau faci mişto. grea boală şi frustrarea asta, ce câteodată nu mai încape în om. ok, dă pe-afară, dar de ce la mine în birou??

ce-o fi aşa de greu să bagi capul pe uşă şi să-ntrebi: ai dom'le timp să ne certăm? da' chef ai? că poate te-ntrerup din oareşceuri. nope, intră ca vijelia, se aşează pe scaun şi încep să toarne. că deh, au o problemă şi dacă este-a lor trebuie să te intereseze şi pe tine, ba chiar să le-o rezolvi. că mai nou parcarea maşinii personale este o problemă instituţională, iar persoana responsabilă cu apărarea drepturilor angajaţilor trebuie să se ocupe şi de locurile de parcare.

da, ăla cu sindicatul trebuie să se asigure că angajatul e lăsat să-şi depoziteze automobilul fix lângă semnul de circulaţie care interzice acest lucru. ce contează că maşinile instutiţiei n-au unde gara? nu, tată, e problema omului, rezolv-o. pardon, "găseşte soluţii".

îmi este tare dor să discut cu persoane cu bun simţ, cu respect faţă de sine, cu tact, cu înţelegere, eventual puţină cultură generală. persoane care ştiu că au ajuns acolo unde sunt acum cu greu şi mai ales ajutate de cei din jur, că nu sunt acolo de capul lor şi că titulatura atrage după sine şi o conduită aparte. chiar şi în interiorul instituţiei... sau mai ales acolo.