Spiritualitate, neică!

Eu, către soţul meu: Oare unde se duce timpul?
Răzvan: Nu ştiu, că de fiecare dată mergem în sens invers: eu tot înainte, el tot înapoi.

* * * * *

Împreună cu Răzvan, la masă, servind micul dejun undeva în mijlocul ţării, pe şoseaua Deva - Oradea. O mâţă frumoasă se învârte pe lângă masă. Nu miaună, doar se mai aşează din când în când pe coadă şi ne priveşte în ochi.
Eu, la mâţă: Marş de-aici.
Îmi dau seama de greşeală şi gândesc cu voce tare: ia uite ce efect au antihistaminicele astea, am luat-o razna, spun la pisică "marş."
Totuşi, pisica îşi ia tălpăşiţa.
Răzvan: Nu-ţi face griji, se pare că înţelege limbi străine.

Când se sparge ghinionul înseamnă că or să fie altele mai mici?!

Răzvan a spart ieri o halbă de bere. Era goală, voia s-o spele după ce-şi făcuse în ea o limonadă cu multă miere. I-a scăpat din mână şi s-a făcut zob. Când mi-a spus, n-a uitat să menţioneze faptul că s-a spart şi ghinionul.

Legile lui Murphy spun că atunci când ceva merge rău, se poate şi mai rău. Deci atunci când ghinionul mare dispare, înseamnă să apar altele, multe altele mai mici. Au ba?!

Ciobul 1 - menţionat deja aici.

Ciobul 2 - am plecat spre Băile Felix. Am luat-o pe autostrada Bucureşti - Piteşti. La km 42+8 s-a stricat maşina. Mai precis, din cauza calităţii extraordinare a motorinei cumpărate de la Rompetrol ( şi luăm de ani de zile motorină de la staţia lor de pe Uvertuţii, de la pompa 6, aşa că să n-aud comentarii c-am băgat din altă parte, ok?) s-au înfundat injectoarele sau pompa sau ce Doamne iartă-mă o mai fi în motorul ăla. Am sunat la Dacia asistenţă, am urcat maşina pe platformă şi ne-am întors acasă. Până la sosirea echipajului de salvare am socializat cu Grivei


şi-am asistat la controlul de specialitate al colegului de breaslă


Ciobul 3 - căutăm de peste 2 ore maşină de închiriat. Nu vrem Dacia Logan, nu vrem Matiz, vrem... maşină. Nu e niciuna disponibilă, de unde deduc că afacerea asta, rent-a-car, mai poate fi dezvoltată.

Ciobul 4, ciobul cinci şi restul celorlalte cioburi - temperaturile excesiv de mari din aceste zile le-au topic. Sâc!

O apropiere deloc întâmplătoare: Medsana / City Grill

Am stat patru zile în deltă, fiind expusă unor riscuri de tot felul, în condiţiile în care în Mila 23 nu există niciun doctor şi nicio farmacie. Nu am avut nimic, n-am păţit nimic, nici măcar nu m-a durut capul, iar mâncarea a fost proaspătă în permanenţă.

Am ajuns acasă şi astăzi m-am dus la Medsana pentru un hemisuccinat intravenos. Cauza? O crema de zahăr ars de la City Grill din zona de fiţe Bulevardul Primăverii.

Medsana e la două case distanţă de City Grill. Sau invers. Nici măcar nu traversezi strada. O apropiere deloc întâmplătoare.

Vacanţă în Deltă 1

Am urcat la mansardă, acolo unde era apartamentul care l-a cucerit pe Răzvan şi care l-a convins că merită să dea 4 zile de stat la soare pe plajă, în aglomeraţie, manele fără număr, chiştoace de ţigări şi cutii de bere împrăştiate prin toate cotloanele pe 4 zile la fel de însorite, dar petrecute în linişte, curăţenie şi alături de oameni cu bun simţ. Este adevărat, nu puteam paria şi chiar ne întrebam cum ne-or fi vecinii. Ştiam doar că sunt cinci, toţi plecaţi la Sulina, că se întorc mai pe seară şi că la masă avem grătar.

Ne era foame, iar Flori - care s-a prezentat cu modestie "camerista" - ne-a încropit două sandwich-uri de fiecare şi ne-a pus sticla cu apă rece pe masă, să ne servim cât avem nevoie.

Ne-am mai învârtit puţin prin curte, să admirăm

am ieşit şi "la stradă"

după care ne-am dus la culcare. Am pescuit un somn de peste două ore, aerul condiţionat mergând în continuu (am prins unul dintre cele mai călduroase sfârşituri de săptămână din vara asta), am făcut încă un duş şi-am coborât să mâncăm. Iar...

L-am cunoscut pe administrator, Cristi, un fiu de lipovean de toată isprava, care încinsese grătarul şi aştepta ca toată lumea să se se aşeze la masă. Au apărut şi Liviu cu Anca, o familie cu un nivel al bunului simţ cel puţin egal cu-al nostru (modestia este inclusă în calcul), urmaţi de cei doi băieţi, Răzvan şi Alex, alături de Cătălina celui din urmă. Mâini strânse, prezentări, povestiri din vechea Troie şi legătura uşor închegată s-a încheiat abia sâmbătă, pe ponton, când i-am condus cu îmbrăţişări şi fotografii de rămas bun la barcă.

Cega din seara aia a mers uns cu usturoiul frecat de Flori cu nădejde şi mult drag, iar mistreţul de după ne-a legat de masă. Nici rondul de seara al ţânţarilor, care se năpustesc timp de o oră (între 21 şi 22) ca nişte MIG-uri asupra oricărei vietăţi, nu ne-a sculat de pe scaune. Am ascultat poveşti de la Sulina, ne-am aranjat excursia de-a doua zi de pe canale şi de la mânăstire, singura din Deltă după cum aveam să aflăm, şi-am pornit pe bulevard să mai cumpărăm apă şi bere.

La întoarcere, Cristi ne aştepta cu întrebarea "Ce vreţi să mâncaţi mâine?" Răspunsul avea să devină coşmarul lui pe toată durata şederii noastre acolo: "Icre şi hamsii." În Mila 23 nu e net, deci şansele ca el să citească această poveste sunt reduse. Totuşi, dacă domnul Purice se îndură să-i ducă un print, pun pariu că, citindu-l, Cristi îşi va pune mâinile în cap.

Îmi pare rău, sincer, dar până nu mănânc icre şi hamsii, nu te iert! :-)

Delta noastră şi leopardul lor (continuare II şi ultima)

Nici dacă am fi avut motoare cu reacţie la picioare nu ne-am fi deplasat mai repede. Am zburat înapoi, să ne recuperăm bagajele. Spaima urcării şi coborârii acelei scări neterminate nu dispăruse încă, dar gândul că nopţile şi zilele următoare urmau a fi petrecute într-un loc liniştit şi frumos mai atenua din atacul de panică ce s-ar fi înfiripat. Deja satul ni se părea frumos, colbul nu mai părea atât de lipicios, curgeau apele pe noi - eliminam deja paharul de apă rece cu care fusesem serviţi şi cântam în gând: "Aleeeeerg, aleeeeerg..."

Am ajuns, am urcat, am aruncat în fugă puţinele lucruri pe care le scosesem din bagaj înapoi în geantă, eu mi-am pus ruscasul în spate, Răzvan şi-a aruncat geanta pe umăr şi-am ieşit din cameră. Semnul "stop: cedează trecerea" n-ar fi avut efectul vederii scării cu pricina. "Puneţi geanta pe celălalt umăr şi ai grijă cum cobori", l-am rugat pe Răzvan. "Ia-o tu înainte şi fii atentă la trepte", mi-a răspuns atent. De parcă, în cazul în care-aş fi căzut, ar fi avut de ce şi cum să mă prindă... După cum se vede, am dezvoltat deja o fobie faţă de scara aia.

Am ajuns jos teferi, ne-am adunat restul de forţe, am plătit barca (300 de lei), am explicat că nu puteam sta mai departe, Răzvan asumându-şi integral vina (lipsa aerului condiţionat îl omoară şi a venit să se odihnească, iar aşa nu poate dormi noaptea etc). Nu ştiu când am ajuns înapoi.

Din acest moment, începe mini-vacanţa. Petrecută în casa din stânga.

Delta noastră şi leopardul lor (continuare)

Am plecat, aşadar, să căutăm un alt pat, o altă cameră, un alt loc în care să ne petrecem scurta vacanţă, o altă lume în care să ne simţim în siguranţă. Ne-am întrebat gazdele temporare dacă există vreun magazin prin sat de unde să ne putem lua nişte apă, ni s-a explicat pe unde s-o luăm şi-am şi tulit-o. Am ieşit pe poartă, am luat-o la stânga, după aia la dreapta şi eram deja pierduţi. Locul era atât de strâmt şi de labirintic încât fără firul Ariadnei cu greu speram să ajungem undeva. Colbul ni se lipea de picioare şi de spatele ud, soarele se arăta total nesimţitor şi ardea cu toate puterile sale calorice, dar nimic nu ne putea opri. "Dacă nu găsim ceva ca lumea, ne urcăm din nou în barcă şi diseară suntem fie la mare, fie înapoi la Bucureşti", mi-a aruncat Răzvan peste umăr. Face şi el la căldură cum fac şi eu la foame: urât de tot!

Am mai intrat pe-o dungă de potecă, am luat-o din nou la dreapta, am ajuns la biserică, iar când drumul a făcut la stânga, oh, yes: două minunăţii de case cu aparate de aer condiţionat la geamuri ni s-au ridicat în faţa ochilor. Una dintre ele, din bârne, l-a atras ca un magnet pe Răzvan: "Aici mergem." A împins poarta cu foc şi-a pătruns în curte. Se vedea că mai este de lucru la pensiune, dar orice arăta mai bine decât locul din care plecasem. "Bună ziua, aveţi vreo cameră liberă?", a-ntrebat Răzvan pe-un om răsărit din arşiţă. "Nu, n-am dat încă drumul, aşteptăm mobila", ne-a răspuns muncitorul, "dar încercaţi alături."

Acest "alături" arăta extraordinar: locul era titirit, se vedea că detaliile au contat mult pentru meşterii zidari şi calfele lor, curtea era plină de cârciumărese şi de micşunele, iar undeva, într-o parte, se iţea un umbrar străjuit de-o lotcă plină de flori. Am dat o tură în speranţa că e cineva prin preajmă. Exact când visele noastre se apropiau de limită, a apărut o fată tânără, frumoasă, toată numai zâmbet. Lui Răzvan i-au înmugurit buzele şi-a murmurat "Bună ziua, găsim şi noi o cameră la dumneavoastră?" "Nu ştiu", ne-a spus frumuşica, "să-l sun pe administrator. Dar poftiţi." Am urmat-o în ceea ce ar fi putut fi living sau, la fel de bine, un mic bar/restaurant. Am aşteptat cuminţi, fiecare cu incantaţia lui. Şi cum unde-s doi puterea creşte, vestea bună a sosit: "Este." Am făcut şi-o vizionare - deja condiţiile necesare ale vacanţei de vis urmau să fie îndeplinite - şi-am hotărât: mansarda e luată.