"traduttore, traditore"

cred că intru şi eu în gaşca celor de la "Traduttore, traditore". n-am încotro, mă obligă superprofesioniştii care iată, la Pro Cinema (serialul dragoste, sex şi carieră, episodul din seara asta), au început să traducă şi numele proprii: Seabiscuit = Black Beauty. e adevărat, amândoi sunt cai, doar c-au jucat în filme diferite. n-am reţinut numele traducătorului, dar n-aţi pierdut nimic.

străini în noapte

"Străini în noapte" este o comedie cu răsturnări surprinzătoare de situaţii - aşa sună prezentarea piesei de teatru pe care am văzut-o aseară la Opera Naţională. Dacă la început am crezut că această frază este destinată spectatorilor, la final toţi cei din sală, chiar şi actorii, au avut parte de o surpriză: Radu Beligan a urcat pe scenă şi l-a invitat alături de el pe autorul textului, Eric Assous. Toată lumea era emoţionată - spectatorii datorită finalului neaşteptat al piesei, Assous însuşi avea un uşor tremolo în voce când s-a adresat publicului, iar Florin Piersic a recunoscut în felul care-l caracterizează: "Dacă ştiam că e autorul în sală, făceam pipi pe mine."

Este o piesă care, cel puţin în primele momente, nu m-a impresionat foarte mult. Nu ştiam dacă mă aflu la "şase personaje în căutarea unui autor" - mă rog, aici ar fi fost doar patru -, Florin Piersic părea a nu-şi fi făcut încălzirea la timp, iar de stat am stat în picioare. Pe parcurs, însă, lucrurile s-au aşezat, povestea a început să se lege, iar Florin Piersic a mai uitat de ticuri.

Textul este unul care redă viaţa aşa cum este, cu bune şi cu rele, o poveste despre dragoste şi despre greşelile din tinereţe, o piesă care poate fi văzută după o săptămână grea de muncă.

Ca o recomandare, însă, nu mergeţi la operă să vedeţi un spectacol de teatru, mai ales dacă nu găsiţi locuri jos, în sală. Noi am fost în lojă şi, având locurile din spate, am fost nevoiţi să stăm în picioare ca să vedem ceva. Este o greşeală a organizatorilor, care nu s-au pus în postura spectatorului. Sălile sunt diferite, scenele sunt diferite, deci şi modul în care abordezi un spectacol este diferit.

foamete şi înfometare

în fiecare zi, aproximativ 24 000 de persoane de pe glob mor din cauza foametei. oameni care nu şi-au ales condiţia şi care nu au nicio altă opţiune pentru a-şi schimba destinul. deh, alegerile nu sunt la îndemâna oricui. desigur, marea majoritate a celor care mor provine din ţările subdezvoltate.

mergând înspre lumea avansată, chiar puternic dezvoltată, observăm că şi aici se moare de foame, de această dată însă prin înfometare. mă refer aici la frumoasele skiny care defilează pe catwalk sau la persoanele care nu se simt bine în pielea lor şi nu mănâncă zile întregi doar pentru a da jos câteva sute de grame sau kilograme. ba chiar citeam deunăzi despre chinezul care a murit în faţa calculatorului după ce s-a jucat trei zile non-stop într-un icaffee. dar china nu e ţară dezvoltată, veţi spune. corect, însă un sărac nu-şi permite să meargă la icaffee.

revin la alegeri, în special la decizia unora de a se înfometa. astăzi de dimineaţă, de exemplu, a leşinat o puştoaică în tramvaiul 41. chiar îi spunea colegei de serviciu că ieri nu a mâncat nimic, iar acum o durea stomacul îngrozitor. după nici cinci minute, privirea i-a devenit fixă şi rece, obrajii i s-au albit şi au încremenit, iar în scurt timp era deja pe jos. şi asta pentru ce!? frumuşică era, subţirică era, iar de slăbit nu ştiu cât a reuşit într-o singură zi. ce rezultate miraculoase poţi obţine dacă nu mănânci deloc? ce beneficii îţi aduce sportul ăsta? şi mai ales, de ce îi obligi pe cei din jur să aibă grijă de tine când tu singură n-o faci?

ce n-ar da un locuitor din Africa să mănânce un iaurt sau să bea un pahar de lapte?! cât de mult ar conta pentru acel om câteva frunze de salată?! dar nişte fructe, sau legume, poate puţin orez sau un pic de peşte?! pentru un sărac toate acestea înseamnă viaţă, pentru puştoaica de mai sus - nişte calorii în plus. nefericite sunt amândouă persoanele, dar fiecare în lumea ei.

that's what I call commercials

faite l'amour, pas la guerre

faceţi dragoste, nu război - sunt cuvintele care au definit spectacolul L’Amour-la Danse oferit în acest sfârşit de săptămână de Bejart Ballet, companie adusă din nou în România de JTI în cadrul festivalului George Enescu.

un spectacol de tip spirală, care se termină exact precum începe pentru că, nu-i aşa, The Show Must Go On...

foto: http://bejart.ch/en/comp/photos9.php

am văzut şi primul regal al celor de la Bejart, care a avut ca temă maladia secolului - HIV/SIDA. cel de acum, însă, a tratat conflictul - fie el din timpul romanilor sau al vechilor greci, războiul de astăzi, din lumea musulmană, ba chiar am avut senzaţia că a abordat şi luptele dintre găştile de cartier.

nu sunt specialist în ale dansului, redau numai ce am simţit. şi am trăit un sentiment extraordinar, acum mai mult decât în 2000, văzând cum artiştii din lumea cu adevărat dezvoltată abordează cultura social-politică, mesajul şi procesul de decodificare a acestuia, dar mai ales subiectul care - iată - începe să ne doară şi pe noi. iar atunci când ai suferit tu însuţi o pierdere sau când războiul îţi intră în casă doar pentru că unul dintre membrii familiei este plecat în Irak sau Afganistan, parcă vezi totul cu alţi ochi.

You are the one for me
I am the man for you
You were made for me
you're my ecstasy
If I was given every opportunity
I'd kill for your love
Queen: I was born to love you

conflictele, indiferent de natura lor, au întotdeauna efect asupra celor ce se iubesc (lucru redat în spectacol prin scena Romeo şi Julieta). din păcate, dragostea nu poate trece peste tot şi toate. ba câteodată ne împinge ea însăşi la luptă. ceea ce contează, însă, este că atât timp cât facem dragoste lăsăm deoparte disputele. după aceea, evident, spectacolul continuă...

cetăţean de bucureşti

promiteam că voi reveni asupra postului "numai cetăţean să nu fii" din 21 august. naivitate (sau prostie?) - aşa se defineşte acel ceva care-a trecut prin capul meu şi care m-a făcut să cred că la mailul adresat acum fix o lună Primăriei Sectorului 6 mi se va răspunde. linişte ca-n cimitir, de parcă n-ar fi vorba despre nişte bani trântiţi în nisip fără noimă. sau fără număr...

indolenţă sau rea voinţă? habar n-am la ce terminologie să mai apelez. merită să ocărăşti? nu, doar să spui cu zâmbetul (amar de pelin) pe buze "atitudine tipică de funcţionar public". şi să întrebi "oamenii ăştia sunt plătiţi din buget, adică din banii noştri?" că am o grijă.