(r)Evoluţie tehnologică

Revoluţia din România din 1989 a fost transmisă în direct de televiziune.

Ceea ce se întâmplă astăzi la Chişinău este transmis în direct pe Internet.

Jobul nostru cel de toate zilele

Au fost momente când m-am întrebat ce mă (re)ţine la actualul loc de muncă de atâta amar de timp: aproape 11 ani. Unul a venit după o discuţie de două minute cu directoarea Centrului Ceh de Cultură.

După ce am stat puţin pe gânduri, zăbovind asupra lucrurilor pe care le-am făcut în ultimele trei săptămâni (festival de film documentar; câteva zile de concediu în linişte perfectă; întors la birou şi preluat noi însărcinări; evaluări profesionale, inclusiv autoevaluare; contribuţie la Olimpiadele Comunicării; update site etc), am găsit o explicaţie mai mult decât plauzibilă: îmi place.

Cum arată pe agendă ziua de astăzi? Citit email, sortat materiale de tradus, scris la Nairobi şi cerut logo, corectat strategie de combatere a terorismului (versiunea în română); confirmat participare la două evenimente important din săptămâna asta; corectat material despre foamete (statistici); discutat cu un artist nigerian despre copiii săraci şi cu deficienţe de la un aşezământ special din Bucureşti; planificarea proiecţiei unui film despre Holocaust (în iulie, la Centrul Ceh); frunzărit un pic de presă şi 2-3 bloguri. Sunt abia la miezul zilei şi mai am destule de făcut. Iar diseară merg la secţiunea teatru a Festivalulului de arte pentru liceeni Florian Pittiş.

Life's good!

Patria mea, România

O vacanţă spre final de iarnă. Căutând munţii pentru a acumula răcoarea şi gândindu-mă la căldurile de peste vară...

Un drum (Bucureşti - Sâmbăta de Sus) de vreo 250 de km (varianta DN1, şosea ok), care te duce fix la poalele Munţilor Făgăraş,
după ce mai întâi te poartă pe lângă herghelia de la Sâmbăta de Jos (între cele două Sâmbete, cea de Jos şi cea de Sus, sunt 15 km)
sau pe lângă Colonia de copii (ştiu, sună cam aiurea, tocmai de aceea am mers să cercetăm şi am aflat că este de fapt o tabără).
Până când, într-un final, iat-o:
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, locul liniştii noastre de trei zile, al mâncării de post, al discuţiilor nepreţiute cu călugării (în special unul, care ne-a şi sunat să se asigure că am ajuns cu bine înapoi acasă) şi cu "personalul TESA", al unor privelişti matinale deosebit de frumoase,

al trezitului de dimineaţă în bătut de toacă sau un dăngănit de clopote,
al susurului apelor de munte

şi al versului lui Topârceanu: Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie.

Ruga creştină

Oamenii se duc la mânăstire mânaţi, fiecare dintre ei, de o luptă interioară. Unii se luptă cu frica de muncă - şi ajung la mânăstire ca să cerşească. Daţi-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine. Te uiţi la ei şi sunt oameni în toată puterea, dar n-ar pune mâna să cureţe nişte cartofi sau să spele nişte vase pentru a-şi câştiga pâinea pe care o cer cu atâta neruşinare.

Alţii vin la mânăstire pentru a-şi pune la încercare caii putere ai maşinilor. Nu, nu glumesc. Astăzi de dimineaţă, un puşti - ne-am certat puţin pe seama vârstei lui, eu zicând că nu are 18 ani, în timp că Răzvan susţinea c-ar putea avea dreptul la un permis auto -, la volanul unui Tucson, se învârtea în sus şi-n jos prin curtea Mânăstirii Sâmbăta pentru a testa capacitatea şi potenţa maşinii.

Mai sunt şi unii care vin ca să se roage. Nici nu contează motivele. Îşi fac cruce când se pun la masă, bat crucea când se ridică, dar n-ar saluta şi n-ar spune celor cu care împart pâinea din coş un bună ziua. Nici să vă fie de bine. Nimic.

Mai este şi categoria celor cu sufletul încărcat. Le face bine apropierea de biserică, de sfinţi, dar înjură. De unele, de altele, de bine, de invidie, de răutate, de... ei ştiu ce.

Cu toţii, şi cei numiţi, dar mai ales cei nenumiţi, se roagă la acelaşi Dumnezeu. Fiecare cere câte ceva. Mă mir în ce ordine sunt acceptate rugăciunile. Cine pune ordine în priorităţi?!

Un' te duci tu, calule?!

Despre lipiţani nu ştiam foarte multe, aşa că aflându-ne la Sâmbăta am zis să dăm o fugă până la herghelie. Herghelia de la Sâmbăta de Jos a fost cea mai cunoscută din Europa la un moment dat, şi-a păstrat reputaţia la nivel regional (Europa de Est), dar dacă lucrurile merg în aceeaşi direcţie în care au pornit acum 20 de ani, herghelia asta n-o să mai fie nici măcar campioană pe judeţ.

Astăzi, totul este în lucru. Se fac pregătiri pentru o conferinţă care urmează a se desfăşura în aprilie, cândva în jurul Paştelui. Adică se spoieşte. "Veniţi dumneavoastră la vară, să vedeţi ce frumos o să fie", îmi spune un om al locului. "Nu mă mai păcăliţi, deja gata, m-am convins", îi răspund cu tristeţe în glas. El recunoaşte: păi, de fiecare dată când trece vreun om pe aici, îl întreb: aţi mai fost pe la noi? Să ştiu cum să-l mint.

După cum tot omul cela ne spune - toate se duc pe apa Sâmbetei care, culmea, trece chiar prin curtea hergheliei.

Păcat de cai, care sunt o frumuseţe. Am mers şi în grajdurile de armăsari, şi în cele de iepe, ba chiar şi în maternitate. Mânjii [cei mai mici, sunt deosebit de curioşi şi mai că ar veni să-ţi lingă mâna, iar cei mai mărişori sunt speriaţi rău de om, care le mai face câte-o injecţie ca să-i liniştească] se ascund, ca toţi copiii, pe după mama. E cel mai sigur loc din lume. Îşi mai iţesc pe după o crupă de iapă o ureche ciulită, dar stau pitiţi.

Când sunt mici, sunt cu toţii negri lipiţanii ăştia. Frumoşi rău, credeţi-mă. Când cresc, încep să capete din caracteristicile normale ale rasei lor. Culoare, înălţime, comportament. Trec printr-un program de dresură, după care la examene cu ei. Cine trece, bine, cine nu - afară din rasă. Adică la muncă, iar pe la 25 de ani - la abator.

În primele şase luni de viaţă, mânjii trebuie să acumuleze jumătate din greutatea unui cal matur. Adică 250 kg. O jumătate de an mai târziu, trebuie să ajungă la 75% din greutate. Lucru încă posibil în condiţiile actuale, dar până când?! Terenul hergheliei a fost ciopârţit de interese şi parteneriate, iar numărul cailor scade în funcţie de numărul de hectare rămase în proprietate. Acum mai sunt cam 300 de cai, din cei peste 1 100 câţi erau în urmă cu 20 de ani. Nu fac calcule, la ce mi-ar folosi?!

În curtea hegheliei tronează un castel construit de Brukenthal. Clădirea a fost plimbată de la o autoritate la alta, de la o instituţie la alta, până a ajuns o ruină. Acum aparţine Ministerului Culturii, după cum ni se spune. Cât mai există... ce mai există din ea. Pentru că nimeni nu investeşte nimic. E criză?? Da, e o criză prelungită, criza interesului faţă de moştenirea culturală, faţă de viitorul cultural. Iar turiştii politici care s-au perindat de-a lungul timpului au mai lăsat ceva după ei: un gol de pădure. Zeci de copaci (brazi) tăiaţi pentru că luau din view-ul prea-măriţilor. Nu se vedeau munţii de brazi, vă vine să credeţi??

Ce ne trebuie toate cele? Ce să facem cu ele? Doar vin străinii oricum. Şi mai vin când şi când copilaşi care n-au văzut în viaţa lor cum arată un cal. Vin cât mai au unde. Vin cât mai au ce să vadă. Pentru că nu mai e mult până când o să fluiere apa Sâmbetei prin vale a "Un' te duci tu, calule".

A venit vacanţa, a venit vacanţa...

Săptămâna aceasta înseamnă vacanţă. Adică linişte, citit, plimbat, somn şi... pace. Multă pace. De toate felurile. Pentru că sunt la mânăstire.

Nu aveam niciun plan făcut dinainte. Mă uitasem pe Internet şi cochetam fie cu ideea de a merge la mare - n-am mai fost niciodată iarna la mare, fie undeva la munte - excluzând orice opţiune care ar fi vizat Valea Prahovei.

Ieri, înainte de a pleca la "muncă", am mai dat un search şi am găsit Sâmbăta de Sus. Zona Sibiului ne ispitise de multă vreme şi ne gândeam serios să stăm în Mărginime. Am intrat pe site-ul zonei Sâmbăta de Sus, am sunat la un hotel (150 de lei camera), am sunat la mânăstire (80 de lei camera sau 150 lei apartamentul), am făcut rezervare şi iată-ne.

Stăm la Academie, o clădire superbă, construită în perioada 1997-2003, cu o sală de conferinţe în care pot fi organizate întruniri cu 100 de persoane (facilităţi excelente, am verificat!), între icoane pictate pe lemn sau sticlă şi lângă o bibliotecă pe care orice instituţie ar invidia-o.

Pentru a ajunge la apartament, urcăm o scară de marmură pe care doar la Marriott o mai întâlneşti. Totul luceşte de curăţenie, călugării sunt cool (tineri şi îmbrăcaţi trendy), stau în faţa calculatorului cercertând net-ul, în timp ce în spatele lor espressor-ul îmi pregăteşte cafeaua de fiecare zi.

Pentru ca experienţa să fie una cât mai autentică, am decis să mâncăm chiar aici. Orele de masă sunt fixe - până la 8:30 de dimineaţă, prânzul e la 1 fix, numai ora de servire a cinei diferă în funcţie de momentul în care se termină slujba de seară.

Am prins prânzul de astăzi - o ciorbă de zarzavat (multă fasole verde, morcov, ceapă şi tarhon) cu ardei iute şi mâncare de cartofi cu sos de roşii (ketchup eco, parol!). Ne-am pus ciorba-n farfurie, am început să mâncăm, dar dintr-o dată a sunat un clopoţel şi... ţup! în picioare toată lumea. Se spune slujba. Sus şi noi, zâmbind încurcat, dar respectând regulile casei. Ne-am aşezat iar şi ne-am văzut mai departe de mâncat. Ne-am mai pus un polonic de ciorbă - dacă-i bună... - l-am văzut pe călugărul-bucătar că se uită cu-n colţ de ochi, dar i-am dat pace. Omul ne-a adus felul doi, ni l-a pus alături, dar ne-a lăsat castronul de ciorbă pe masă. Mai ştii? Poate la desert mai punem un polonic.

Eram pe la mijlocul felului doi când a sunat din nou clopoţelul. Aici, sunetul nu te salvează, ci te pune în încurcătură. Iar în picioare, iar rugăciune, apoi toată lumea la treabă. Dar noi? Noi, care mai avem de mâncat, ce facem? M-am uitat roată, nu mai era pe scaun decât o singură persoană. "Desert ne-o mai aduce?", îl întreb pe Răzvan. "Dar o cafea pot să cer?", continuu. El râde înfundat, îi curg lacrimile de râs şi se mândreşte c-a făcut armata. Bravo lui! Dar mie mi se pare mai strict ca la unitate. Văd eu diseară.