Delta noastră şi leopardul lor

Am plecat spre deltă cu toate aranjamentele la zi. Ştiam unde vom sta - gazda şi pensiunea ne fuseseră recomandate, ştiam în principiu cum să ajungem şi pe ce drumuri s-apucăm - am colectat informaţii de pe net şi le-am verificat pe la colegii care străbat mai des şoselele patriei, unde să lăsăm maşina în Tulcea - informaţie verificată tot prin două surse, precum şi opţiunile de transport de la Tulcea la Mila 23.

Am purces dis de dimineaţă, cam pe la 5 şi 15, pe ruta Bucureşti - autostrada A2 spre Slobozia, ieşire din A2 şi mers mai departe spre Hârşova, după care mers întins până-n Tulcea. Drumul - şnur. Liber, fără gârtani, bun - ce mai, o poveste. Cu excepţia porţiunii de după podul de la Giurgeni - lăsată înadins aşa, ca să poţi aprecia mai mult calitatea din urmă şi cea care va urma - tot parcursul a fost incredibil pentru o şosea din România mea.

Am ajuns la 9:30 în Tulcea mergând strict după indicatoare - 50 zicea, 50 făcea, scădea la 40, reduceam şi noi din aplomb. În parcarea de la Casa Sindicatelor - puzderie de maşinici, într-o dezordine organizată, care pe locul lor, care pe dungă, iar spaţii libere - ioc. L-am abordat pe puştiul cu bileta şi mi-a promis că primul loc al meu eu. L-am crezut atât de mult încât l-am lăsat pe Răzvan în maşină şi, la indicaţiile lui, am abordat o familie care dădea semne de părăsire voluntară a înghesuielii. "Plecaţi?", întreb spăşită, "Da, cam într-o juma' de oră", mi se răspunde. Nu apuc să fac stânga-mprejur că şoferul - nu, nu bucureştean - mă întreabă dacă vreau locul de parcare. Faţa mi s-a luminat mai tare ca soarele de pe cer, iar familia respectivă a dat bice la băut de apă şi înghesuit de rucsacuri în portbagaj şi tuleo. Stăpânul biletelor nu apucase să se prindă de mutările strategice, iar când a ajuns la locul faptei, oricum era prea târziu - o comisesem.

Am plătit 36 de lei (12 lei x 3 zile) şi-am pornit spre staţia de vapoare pentru a ne cumpăra bilet la Spet. "Cât face pân' la Mila 23?", ne informăm. "Sunteţi localnici?", ne întreabă un lup de port. "Păi e vreo diferenţă?" "Păi da, localnicii au subvenţie." "Aha...", creăm noi suspansul. "Ei plătesc 25 de lei, iar restul - 35." "Şi de unde luăm bilete?" "De la căpitan." Chestia asta cu delegarea responsabilităţii şi diviziunea muncii e o mare balivernă pentru marinari, precum se vede. "Veniţi 'mneavoastră la 11 şi aşteptaţi pân' la unu jumate, când pleacă Spet-ul", ne îmbie omul. Cu un soare supărat rău pe planeta Pământ, cu imaginea camionului de apă minerală ce urmează a fi încărcat şi a noastră tronând peste maşini de spălat şi alte acareturi ce urmează a fi transportate cu aceeaşi ambarcaţiune nereparată în ultimii zece ani, nu e greu să ajungem la consens: şalupa rapidă. Om da 300 de lei - asta aşa, că luăm şi casa şi masa de la acelaşi om, altfel ar fi 360 sau 400, funcţie de barcagiu, de înfăţişarea clientului şi de marca maşinii din parcare -, dar ajungem într-o oră (faţă de vreo 3-4 cu Spet-ul lor). Dacă tot suntem prima oară în Deltă, măcar vedem şi noi cum e să mergi cu barca pe ape.

Ne sunăm contactul, auzim la celălalt capăt mesajul mult dorit "Ajung într-o oră" şi plecăm să mâncăm o ciorbă de ... văcuţă. În Tulcea, peştele nu prea înoată prin meniuri. S-a ajuns şi ăsta, la oraş nu-i prieşte. Chelneriţa ne aduce, din sfert în sfert de oră, smântâna şi pâinea, tacâmurile, ciorba cu pricina şi nota de plată. Nu se grăbeşte, parcă ştie că aşteptăm la Spet. N-are date despre aranjamentele noastre ulterioare... Plătim 16 lei fix (întârzierea nepermisă este sancţionată cu penalizări la bacşiş), ne îndreptăm spre parcare pentru a ne lua bagajele, Răzvan îşi mai aruncă o ultimă privire spre Bubu - o să-i ducă lipsa patru zile şi este prima astfel de despărţire de când sunt împreună - şi la şalupă cu noi.

N-am experienţa urcării în barca rapidă, dar pun cu grijă picioarele şi mă trezesc pe băncuţă. Când se urcă şi Răzvan, apare primul tangaj important. Nu stăm mult şi plecăm. Apuc strâns ce-am prin preajmă - un mâner în dreapta şi piciorul lui Răzvan în stânga - şi-ncep să descopăr gropile din Dunăre. Aşa simţi când sunt tăiate valurile apei - de parcă ai trecut cu maşina în viteză peste o groapă din asfalt. Mă uit în stânga, în dreapta, în faţă - în spate n-am curaj deocamdată - să mă pregătesc pentru noile hopuri. Îmi ia jumătate de drum să mă obişnuiesc şi să realizez că-mi place. Cotiturile la stânga şi la dreapta îmi mai crează emoţii, dar mici, tot mai mici. Ajungem, în sfârşit, la destinaţie, suntem predaţi teferi în mâinile celor ce-ar fi trebuit să ne fie ocrotitori pentru următoarele zile şi suntem invitaţi pe pământ şi-apoi în casă. "Camerele cu baie sunt la etaj", ne spune găzdoaia. Mă uit la etaj - cam înalt, ce-i drept - şi la scara ce duce spre cer. "N-am apucat încă să punem balustrada." Deja mă gândesc cu groază cum om urca sau coborî scările astea pe întuneric, dar până la urmă - ce dracu om căuta noi noaptea pe scări?

Ne potrivim bagajele pe umăr în aşa fel încât să nu ne alunece de pe braţ, să nu ne ocupe din spaţiul de siguranţă, să ne putem ţine de perete şi să le putem da drumul la nevoie. Teribil! Când ajungem în cameră, şoc: mică rău. Fix două paturi şi una mică-mică noptieră. Nu dulap de haine, nu cuier, nu, nu, nu. Un bec stă spânzurat de tavan şi nu ne convinge c-ar fi funcţional. Suntem lăsaţi să ne acomodăm cu viitoarele condiţii de trai şi gata, gazda dispare. Răzvan tace şi se duce la baie. "Apa la WC nu curge", îmi spune printre dinţi, "n-avem priză pentru aparatul de ţânţari, ia zi nevastă - stăm aici sau căutăm în altă parte?" Nu răspund, mă duc doar să mă spăl pe mâini şi pe faţă, având înaintea ochilor numai scara aia nenorocită pe care trebuie acum s-o şi cobor.

Ieşim cu grijă, păşim pe trepte într-o parte - sunt atât de înguste, încât doar un copil poate aşeza talpa întreagă pe ele - şi mergem să descoperim satul. "Găsim noi ceva", mă linişteşte Răzvan. "Pe naiba, nici măcar curte n-au, să stăm şi noi la aer", continuă supărat. "Măi, noi plătim camera", încerc o glumă strâmbă, pe care nici eu n-o gust.

Delta - teaser II

Deocamdată, fără cuvinte. Ele - vorbele - sunt de-a valma acum, trebuie digerate, analizate, sortate, cântărite şi aşternute. Mai durează puţin, aşa că vă mulţumesc pentru pacienţă.

Pozele de mai jos nu-mi aparţin, ele au fost făcute de Răzvan. Ale mele sunt încă pe card şi, în funcţie de timpul disponibil, urmează a fi descărcate şi procesate în zilele ce urmează.

Delta - teaser I

Ne-am întors din Deltă. Puţin obosiţi - am fost în zilele petrecute acolo mai matinali decât de obicei - dar perfect relaxaţi.

Cum a fost - o să aflaţi. Ce-am văzut - o să vedeţi. Ce-am auzit - idem. Ce-am mâncat - ibidem.

Pentru încălzire, iată cum s-a văzut eclipsa de lună de sâmbătă 16 spre duminică 17 august la Mila 23.

Plecăm în Deltă

Ne-am hotărât: plecăm în Deltă. N-aş putea spune c-am făcut consiliu de familie, dar în mod cert ne-am consultat. Cum nici Răzvan, nici - culmea (o să explic ceva mai jos) - eu n-am mai pus picior sau deget în deltă, am convenit că acum e momentul.

Cred că decizia a fost luată, de fapt, de ziua mediului. Am făcut atunci o promisiune şi, cum mă ţin întotdeauna de cuvânt, am purces la cercetări, informări şi rezervări. Am ales Mila 23, un sat vechi pescăresc, situat fix în inima deltei. În felul ăsta, fiecare membru al familiei o să fie fericit: Răzvan se va bucura de soare şi de puţină plajă, eu de apă, de călătorii, de noi descoperiri, de lucruri nevăzute şi locuri necălcate. Amândoi, însă, de peşte. Încă un capitol la care ne potrivim. Nu ştiu dacă există dulciuri făcute din peşte, dar dacă sunt, sigur le vom cere şi încerca.

De ce am spus "culmea"? Simplu. Într-una dintre existenţele mele anterioare - profesionale, evident - am scris şi pe muchie, şi pe cant despre turismul românesc. Am bătut ţara în lung şi-n lat şi ca ziarist, şi ca simplu cetăţean-turist, dar în deltă n-am ajuns. Am fost la Brăila, am fost la Galaţi, ba chiar şi la Tulcea am ajuns, dar cu delta - nu-mi explic de ce - nu m-am intersectat. Mi-am dorit mereu să văd şi eu pentru ce dau kilograme de euro sau dolari sute de mii de turişti străini, ce este atât de spectaculos într-un loc sălbatic - aceasta este caracterizarea generală, cu ce este deosebită apa de acolo de celelalte ape de pe hartă şi, mai ales, ce au oamenii ăia despre care am auzit mereu că vând icre pe-o juma de kil de spirt atât de special.

Vom sta într-o casă pescărească, la o familie fără pretenţii, dar care - cel puţin până acum - a dat dovadă de o deschidere şi de o dorinţă de a ne satisface poftele rar întâlnită.

Blue moon

Am o perioadă albastră. La propriu. Abia se duce o vânătaie, că apare imediat alta. Dacă ar fi să concurez cu-n copil năzbâtăios, aş cîştiga sigur.

În urmă cu aproape o lună, în tramvaiul pe care-l iau de la Plaza România înspre casă, m-am aşezat pe scaun. Nu prea fac de obicei lucrul ăsta, dar atunci am zis "ce-o fi dacă?" Exact când să mă ridic, tramvaiul a plecat brusc de pe loc şi m-am dus pe spate. N-am căzut, dar scaunul - mai precis marginea acestuia - mi-a intrat în carne, lăsându-mi în spatele genunchiului o vânătaie zdravănă. Când am fost la Brindisi, am purtat-o cu mine peste tot.

De bine ce m-am întors din Italia, la celălalt picior mi-a pocnit un vas de sânge, iar albăstreala a persistat mai bine de 6 săptămâni. Abia ce-mi trecuse, că azi de dimineaţă am căzut fix în genunchi în faţa sediului. Un fel de pregătire de concediu. Cum aş putea pleca fără un semn lăsat de marele oraş, Bucureşti?

Mmmmm, ce deliiiiciuuuu!

Eu cred că sunt un om bun, altfel nu-mi pot explica lucrurile frumoase care mi se întâmplă în lumea asta, plină de îmbufnaţi, plângăcioşi, nefericiţi sau nesimţiţi. Şi una dovadă în acest sens este fursecul numărul 8, primit astăzi, dar câştigat săptămâna trecută.

Teoretic, ar fi trebuit să ajungă sâmbătă, dar pentru c-am fost plecaţi din Bucureşti, Fursecul Mecanic a dat dovadă de o omenie fără leac şi ne-a păsuit până-n seara asta. Am încercat să-l mai ţinem de vorbă, să-l întrebăm cum a fost la Săptămâna de ştiri de ieri după-amiază - pace. Dan era, ca de obicei, pe fugă.

M-am dus să-i descui uşa - i-am explicat că la mine în casă intră cine vrea, dar iese cine poate - şi când m-am întors, l-am prins pe Răzvan cu fursecul opt în gură. Păi şi poza?, l-am dojenit, cum mai pun pe blog fără poză? A lăsat bietul soţ bunătate de brioşă deoparte, a pus bateria şi cardul în aparat şi mi-a fotografiat cadoul.

Dovada deliciului este clară şi de necontestat: pufoasă, delicată, un dulce plăcut şi fin, cu nougat şi miez de nucă. Lui Răzvan i-a sunat telefonul şi cât a vorbit, am dat gata porţia mea. Când a terminat, era nedumerit: când a dispărut totul?!