invitaţie

vă aştept!!

caramel, caramel

sâmbătă, fără nicio legătură cu ziua naţională, i s-a făcut poftă de tort sau măcar o prăjitură, acolo, cu mere. motiv pentru care l-am rugat să mă ajute - dacă tot îi place dulcele, măcar să transpire. n-a ripostat, pentru că se pricepe mai bine ca mine la bucătărit şi categoric produsele lui sunt mult mai gustoase decât ciorbele mele.

doar că are un cusur: nu foloseşte mănuşa de bucătărie şi nici nu poartă tricou, pentru că se îmbibă în el mirosul de mâncare. iar eu mă aşez de fiecare dată la pieptul lui, pentru că miroase extrem de atrăgător. mai ales a pastramă :-)

de sâmbătă, bucătăria mea este parţial caramelizată. cratiţa cu zahărul ars a zburat pur şi simplu de pe aragaz, a făcut un flic-flac, iar după ce şi-a vărsat conţinutul pe tot ce i-a ieşit în cale, a poposit liniştită pe mochetă. prăjitura a ieşit minunat şi nu mai am ce să arăt. caramelul, însă, e permanent. n-am pozat, dar încă mai păstrez. s-a stricat un injector de la maşină şi cum n-au piese pe stoc, mai am de aşteptat până am cu ce s-ajung la cumpărat mocheta. ştie cineva cu ce se scoate caramelul? în afară de foarfece, că de-ăsta ştiu.

un brad mai tare ca un referendum

recunosc că am avut oarece reţineri în a scrie şi eu despre incompetenţa autorităţilor dovedită cu vârf şi îndesat sâmbătă, 1 decembrie, când a fost aprins bradul din Piaţa Unirii din Bucureşti. au curs deja suficiente vorbe virtuale şi critici bine argumentate pe această temă. însă am cugetat şi am decis să îmi exprim şi eu punctul de vedere pentru că, nu-i aşa, de-aia mi-am făcut blog.

aşadar, am plecat împreună cu Răzvan de-acasă, din Drumul Taberei, sâmbătă pe la şase. eu am spus că e târziu, Răzvan încerca să mă convingă că avem timp suficient. asta până când am ajuns la Plaza şi ne-am dat seama că toate maşinile care ies de pe străduţe se îndreaptă, de fapt, înspre acelaşi loc. Răzvan şi-a încleştat mâinile pe volan a răbdare, eu am început să mă uit pe geam a nervi... melcul cred c-ar fi trecut pe lângă noi cu viteză cosmică. asta dac-ar fi avut pe unde. practic, nici să ne întoarcem nu mai puteam pentru că totul era o masă de maşini.

am făcut de la Operă până la parcul Izvor cam o oră, iar când am ajuns în dreptul podului am început să desluşim sirena unei maşini de poliţie. nu ştiu unde se grăbea să ajungă omul respectiv, cert este că a renunţat să mai facă zgomot - altceva n-ar fi obţinut oricum din moment nu avea pe unde să treacă. după cum îl vedeam, cred că personajul era mai nervos ca noi, dar treaba lui - astfel de situaţii sunt, în cazul poliţiştilor, prevăzute în job description.

am ajuns până la urmă la Marriott, unde-am şi lăsat maşina, iar de-acolo am pornit-o pe jos spre Unirii. era în jur de opt, iar şuvoaie de oameni curgeau din şi înspre piaţă, circulaţia era complet blocată, şoferii şi pietonii se arătau deopotrivă nervoşi, claxoane, înjurături, tacâm complet. n-am reuşit nici măcar să ne apropiem de scena din piaţă şi ne-am întors aşa cum am pornit - pe jos până la Marriott, strecurându-ne cu greu printre coloanele de oameni şi rândurile de maşini parcate pe orice locşor disponibil.

este momentul în care trebuie să fac legătura cu referendumul şi cu modul în care arătau străzile în ziua în care-au fost organizate alegerile şi în seara de pomină. există diferenţe? nici măcar nu se pot compara cele două situaţii. şi asta doar pentru că românul începe să vadă ce este important pentru el. ce câştigă dacă se duce la urnă? nimic, decât poate sentimentul că şi-a mai bifat o datorie de onoare de pe listă. ce pierde? tot nimic, oricum de ieşit ies ăia care trebuie şi de condus o fac ei şi fără consultarea maselor. ce aduce în plus, însă, bradul? normalitate, aş spune. un astfel de eveniment este un lucru absolut obişnuit în orice mare oraş de pe glob, iar românul vrea să fie în rând cu lumea bună - cu Parisul, cu New York-ul. de ce să nu ne bucurăm şi noi de explozia de culoare şi lumină? şi am arătat că vrem.

din păcate, cei care vor să ne scoată din casă - fie pentru a vota, fie pentru a ne distra - nu ştiu cum să se descurce cu noi dacă suntem în număr mare. delăsarea, lipsa de viziune, de strategie, incapacitatea de a coordona - toate au atins cotele maxime sâmbătă seara. 45 de copii pierduţi şi nicio scuză a oficialităţilor. oameni călcaţi în picioare la metrou şi doar ridicări din umeri ale funcţionarilor publici. maşini ale pompierilor şi salvări prinse în mijlocul miilor de oameni, un oraş întreg blocat, iar poliţiştii nici măcar nu-şi pleacă ochii. un ambasador îmi spunea că în astfel de situaţii, în capitalele occidentale, primii care intervin sunt poliţiştii care, chiar dacă nu sunt de serviciu, pleacă la muncă pentru că este nevoie de ei. la noi îi vezi doar în maşinile cu girofar şi din când în când în vreo intersecţie. dar şi atunci, dacă te uiţi la ceas, ştii că sunt acolo pentru că pleacă şeful la serviciu şi nu trebuie să întârzie. nu vă amăgiţi, nu sunt acolo pentru noi, ci tot pentru ei.

zeci, poate sute de mii de locuitori ai capitalei au arătat de ziua naţională că vor să locuiască şi să trăiască într-un oraş european, că ştiu să se bucure, că vor să aibă în urbea lor lucruri fireşti. n-au ieşit pe străzi pentru mici şi bere, ci pentru a vedea un brad. n-au parcurs kilometri pe jos pentru a asculta politicieni, ci pentru a participa la aprinderea luminilor în oraş. n-au cerut nimic în schimb, dar nici n-au protestat - deşi ar fi avut motive s-o facă.

masele de oameni din piaţa Unirii au fost un semn, iar el a fost perceput imediat de preşedintele Băsescu. acesta a recunoscut luni că prezenţa redusă la vot este un eşec personal. greşit, domnule preşedinte: prezenţa masivă a bucureştenilor în Piaţa Unirii este eşecul dumneavoastră. ştiţi, moş Nicolae are-un obicei: aduce copiilor obraznici o vărguţă. dumneavoastră v-a adus moşul ditamai bradul. cred c-a fost pozna cam mare...

nu fiţi porci

sunt un fan declarat al Programului Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite şi mai ales al campaniilor sociale organizate de această agenţie. au o echipă fantastică la comunicare şi toţi, dar toţi sunt oameni destupaţi, deschişi şi creativi.

am văzut că bloggerii români participă deja la concursul prin care pot dona boabe de orez. acum, cei de la WFP încep o nouă campanie: nu fiţi porci!

poftă bună?!

să nu vă accidentaţi în Primăverii

din cauza unui accident stupid, o colegă şi-a julit astăzi nasul. nimic grav, s-a dus puţin pielea, doar că din cauza vascularizării excesive a zonei respective, s-a umplut de sânge şi trebuia cusută. un lucru banal, care i se poate întâmpla oricui. două clinici medicale private din zona Primăverii - Medsana şi BioTerraMed - sunt complet nepregătite pentru astfel de situaţii, motiv pentru care vă sfătuiesc să păşiţi, să conduceţi şi să munciţi cu mare grijă prin zonă. primul ajutor nu este disponibil.

aş fi înteles ridicatul din umeri şi răspunsul în doi peri de la o policlinică sau un spital de stat. dar şi de la clinicile private?! de ce pretind acestea că au medicii cei mai buni şi aparatură de ultimă generaţie dacă nu o pun în slujba celui care are nevoie şi care mai şi plăteşte pe deasupra? de ce se afişează doar un lux de faţadă şi nu există un act medical responsabil? unde este omenia, unde este bunul simţ, unde este competenţa până la urmă?

singurul răspuns posibil este că medicilor care lucrează la astfel de clinici le este frică. dar nu numai lor, tot personalul are oroare de implicarea într-un act medical ce ar putea prezenta un risc, fie el şi minor. doar este în joc afacerea, nu? iar aici greşelile se plătesc. greu.

asigurările de malpraxis nu mai au nicio valoare atâta timp cât refuzi, ca şi cadru medical, să-ţi faci meseria. trimiterea la spitalul de urgenţă este la îndemâna tuturor, asumarea răspunderii nu. citeam undeva că sistemul public de sănătate este bolnav. din păcate, nici cel privat nu o duce prea bine. virusul se transmite, se pare, prin unele cadre medicale care-şi mai iau o normă în plus pentru a dovedi că fac aceeaşi brânză indiferent de burduf.

marmota marmota

nu sunt bâlbâită, redau doar denumirea "ştiinţifică" a marmotei alpine, aia pe care o tot văd de câţiva ani în reclamele de la Milka. asta în cazul în care nu confund specia cu marmota monax. scuzaţi, nu cunosc niciun zoolog, altfel aş fi apelat la consultanţa de specialitate...

de fapt, de la reclamă pleacă şi înscrisul prezent - m-am săturat de spotul celor de la Milka, dar şi de marmota lor; am obosit să văd în fiecare an înainte de indiferent care sărbători (Paşte sau Crăciun) aceleaşi şi aceleaşi mesaje răsuflate. curioasă să văd cât mai am de îndurat, am dat un search să aflu cât trăieşte vieţuitoarea cu pricina. şi vai - de mine, evident: poate ajunge chiar şi la 12-18 ani. naşpa rău. nu cred c-au trecut mai mult de patru ani de când a început animala să împacheteze tabletele, să sune la telefon consumatorii, să-l zgâlţâie pe urs ca să bată bine laptele sau să toarne alune fără număr în cazan. ba mai trimite şi SMS-uri. mă laşi??

cu aşa reclame, de ce m-ar mira să citesc în Adevărul că românii sunt europenii care consumă cea mai redusă cantitate de ciocolată? dincolo de calitatea total diferită a produsului - iar asta o poate confirma oricine a cumpărat cel puţin o Milka dintr-un magazin occidental - rămâne încăpăţânarea unora de a rula pe ecranele noastre aceleaşi şi aceleaşi spoturi. so annoying!