La mulţi ani, române!

Da, asta este pentru tine, în caz că ţi-ai uitat cetăţenia din paşaport şi identitatea din buletin. În cazul în care trăieşti într-o ţară pe care ţi-o doreşti "îmbunătăţită", curată - şi la propriu, şi la figurat -, normală, în care să te simţi bine şi în care să te poţi dezvolta aşa cum părinţii sau bunicii tăi n-au putut-o face. Sau în cazul în care ai plecat de aici, indiferent de motive, dar te leagă de locul ăsta amintiri, familie, prieteni, profesori, prima dragoste.

La mulţi ani, române, oriunde eşti şi oricine te-ai afla!

Lectura de vacanţă

Deocamdată,

după care voi continua cu

Cu cine naiba să votezi?

Aceste imagini sunt dedicate prietenilor noştri din Statele Unite, cărora le merge bine şi care sper să înţeleagă o dată în plus că îi felicit pentru decizia luată acum cinci ani.

Adrian, când ziceai că se termină înscrierile pentru loteria vizelor?

Invitaţie la film

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, va astept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe soseaua Kiseleff),
cu doua filme documentare de exceptie.

Rezervari la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Să dăm cu polei, băi naţiune!

Ieri urmăream la ştiri (pe Antene, mai e întrebare?!) activitatea nocturnă a primarului Piedone. S-a dus la ADP şi la REBU să facă o simulare de alarmă. "Este ora două şi ceva, ninge de 10 minute... sau de jumătate de oră. Hai să vedem în cât timp sunt maşinile de deszăpezire în stradă." Motoare turate, combustibil consumat şi imagine politică. Adică bani. Şi o declaraţie stupefiantă: l-ar da afară pe directorul de la REBU. Care este societate comercială.

Bine, bine, dar nu despre asta voiam să scriu. Ci despre sectorul în care locuiesc eu, adică 6. Unde nu-i nevoie nici de alarmă. nici de control, pentru că ADP-ul şi REBU sau cine s-o ocupa de treaba asta spală străzile. Cu apă. La minus 4 grade, apa se transformă în polei. Polei care, evident, trebuie anihilat. De cine? He he! De ADP sau de REBU. Deci bani pentru stropit + bani pentru dezgheţat. Rezultatul? Şi mai mulţi bani. Fără televiziune, fără imagine, ci pe şest. Dar eficient.

Medicina privată episodul IV

... şi probabil ultimul.

Nu pot încheia seria de relatări fără a mă referi şi la medicul chirurg. Cum Răzvan a trecut până acum prin nişte experienţe deloc plăcute cu chirurgii, cu greşelile medicale şi mai ales cu infecţiile intraspitaliceşti - iar la vremea respectivă nu exista nici Colegiul Medicilor, nici despre drepturile pacientului nu se prea vorbea - mi-am asumat rolul de "guardian angel" şi am încercat să găsesc cea mai bună opţiune pentru el.

Principalul motiv pentru care am ales spitalul Euroclinic a fost acela că este într-o clădire nouă, iar sălile de operaţie - chiar dacă sunt folosite din plin - nu prea au avut când să se umple de microbi, bacili şi alte creaturi microscopice care ar putea conduce la complicaţii postoperatorii.

Auzisem, mai bine zis citisem, că lumea este destul de mulţumită - mai puţin de preţuri, dar nu poţi avea calitate fără un cost pe măsură. Aşa că am sunat şi am avut norocul să ajungem pe mâna doctorului Ioana Drăgoicea. Tânără, extrem de amabilă, spun eu chiar frumuşică şi atentă cu pacientul. Mi-a plăcut faptul că, de fiecare dată, ne-a explicat ce urmează să se întâmple, care vor fi paşii în procedură, i-a aranjat lui Răzvan o programare la ecografie, l-a urmărit foarte atent după operaţie, nu se grăbeşte să coasă operaţia doar de dragul de a scăpa de noi şi s-a "pus la dispoziţia" noastră în măsura în care s-ar ivi vreo urgenţă.

Chiar dacă a observat că suntem cârcotaşi, s-a amuzat şi ea de păţaniile noastre, le-a înţeles (probabil până la un punct), dar şi-a văzut mai departe de treabă cu zâmbetul pe buze şi cu un bun simţ de tip rara avis în zilele noastre.

Aşa că am toate motivele să-i mulţumesc şi să-i doresc un viitor lipsit de faulturi şi de mâncătoriile ieftine şi disgraţioase de care este atât de plină lumea medicală.