marți, 30 octombrie 2007

Zidul Plângerii şi jumătăţi de dorinţe

"Cand eram mic, am venit aici impreuna cu parintii. Dorinta mea a fost: sa fie pace si sa primesc o bicicleta", asa isi incepe ghidul nostru prezentarea in fata Zidului Plangerii din Ierusalim. "Dorinta mi s-a indeplinit doar pe jumatate", continua el. Nu este greu sa intelegi care jumatate, mai ales cand simti ca in orasul asta tot ce faci sau tot ce spui poate fi interpretat, pus sau scos din context. Totul este judecat din trei puncte de vedere: religios, politic si emotional.

Crestinatatea a inceput aici si isi cauta inca linistea. Framantarile sunt omniprezente si, chiar daca nu le vezi, ele ies la suprafata precum relicvele din santeriele arheologice. Intr-un singur loc, pe doar cativa metri patrati, sunt la un loc mormantul lui David, incaperea in care a fost servita Cina cea de Taina si o moschee - una peste alta, la distanta de doar un acoperis. Fiecare loc are povestea lui, fiecare poveste are versiunea sa, fiecare versiune depinde de povestitor.


Vechiul si noul merg mana in mana in Ierusalim. Este liniste, dar o liniste apasatoare, iar atunci cand vezi pe strada soldatii nu stiu de ce, dar nu te simti deloc mai linistit. N-au mai fost incidente in ultimele saptamani, iar ultimul weekend a fost unul in care toate hotelurile au fost pline ochi. Este prima data cand se intampla asa ceva dupa multi ani si chiar si localnicii se mira. Este un lucru bun pentru afaceri si se roaga sa le mearga la fel si in continuare. Cat va dura "binele" acesta nu stie nimeni, dar ceea ce conteaza este clipa.

Mai multe in posturile urmatoare...

joi, 25 octombrie 2007

de la "care este"

"avem un scaun liber unde ne vom referi la el", zise Marean (Vanghelie) despre Băsescu care urma să vorbească la o întâlnire a PSD. sic!!

prizonieri ai sistemului bancar

cum este mai bine: să ţii banii la saltea sau să-i duci la bancă? întrebare simplă, ar spune orice consultant: du-te la bancă, în niciun caz banii nu se ţin în casă. nu-ţi trebuie doctorat pentru a înţelege că, dincolo de nesiguranţă, eventual de pericol, banii care stau nu produc.

doar că aici apare dilema: de ce o bancă te trimite la alta? cum este posibil ca instituţia al cărei client eşti deja de mai bine de zece ani să te trimită în ograda vecinului? "nu mă ajuta pe mine să mă dezvolt, du-te la concurenţă".

revin la Banca Transilvania şi la sfatul din ce în ce mai constant al funcţionarilor acesteia: plecaţi de la noi. este mult mai complicat să-şi îmbunătăţească serviciile şi mult mai lejer să-şi ia o piatră de la gât.

dacă în urmă cu câteva săptămâni vedeam la ştiri povestea unui nefericit de client al BRD care s-a dus la ATM să scoată bani şi a primit... virtual - adică n-au ieşit din maşinărie nici banii, nici chitanţa - am ajuns s-o păţim şi noi. fix la fel, fix aceeaşi sumă, fix acelaşi prinţipiu - doar banca se cheamă Transilvania. (pentru clienţii acesteia, e vorba de ATM-ul de la Home & Design Mall, so watch out).

adjuncta de şefă de agenţie refuză să accepte refuzul la plată - evident, doar se cheamă "refuz". ba se mai şi oţărăşte la tine, cel care-i bagi comisioane şi dobânzi în contul personal pentru serviciile pe care "refuză" să le presteze, că "faci panaramă". se pare că rostirea numelui unei televiziuni şi ameninţarea că "suni un prieten" are întotdeauna efect. banii se întorc în cont, dar numai după ce pierzi două ore şi dai telefoane peste telefoane - adică bani, te enervezi - adică asigurări suplimentare de sănătate. acum înţeleg de ce te obligă să-ţi închei o asigurare de viaţă (sau de moarte?) la semnarea unui contract de credit: dacă-ţi dispar banii din cont din vina lor şi-ţi crapă dracului piatra-n patru? ei ce naibii fac? de la cine mai fură?

adjuncta Cecilia, cea cu panarama, mai are încă o problemă: nu înţelege. îi explic, dar refuzul i-a pătruns deja în sânge, iar grupele sanguine disponibile în spitale nu sunt compatibile. este o grupă specială pe care doar cei din sistemul bancar o dobândesc odată cu numirea în funcţie. vorba ceea, doar sunt recrutaţi de specialişti de top, unii meseriaşi care aplică probabil teste de super-specialitate decupate de la pagina 5. pentru că puterea mea de convingere a ajuns deja la limită, ca să nu zic că mă simt depăşită, îi recomand să apeleze la un consultant. vai de mine, ce-am jignit-o!!! îşi reclamă inteligenţa, deşi nu pricepe şi nici ajutor nu acceptă. dar e adjunctă. felicitări departamentului resurse umane. au făcut o treabă minunată.

în timp ce scriu mă sună adrian din LA. îi spun şi se cruceşte: acolo nivelul unor astfel de incidente este cam de 10% faţă de ce este în România. aia e, "mănânc şi plâng, mănânc".

marți, 23 octombrie 2007

etica medicală... care este

am oroare de spitale, dar mai mult şi mai mult am oroare de atitudinea celor care lucrează acolo. nu sunt idei preconcepute, ci doar constatări de-a lungul timpului. iar marţi am avut parte, din păcate, de o nouă doză de expunere la viaţa spitalicească bucureşteană. neplăcut, ca de fiecare dată...

am chemat ambulanţa pentru mama mea - BGS (oameni serioşi, liniştiţi, amabili, cu bun simţ, într-un cuvânt profesionişti), iar pentru că doctoriţa suspecta apariţia unui cordon de tromboflebită profundă, a decis că pacienta trebuie dusă la Spitalul Elias, cel mai apropiat de domiciliu.

curtea spitalului - plină ochi de maşini parcate ca în toată România, ba unde mai pui şi că accesul salvărilor către camera de gardă era complet blocat. dar pe cine interesează astfel de lucruri?! eventual doar dacă se anunţă vreo vizită nicolesciană... în camera de gardă, o domniţă doctor, cardiolog după cum mi s-a prezentat mai târziu, era cu o mână pe dorsalul (a se citi fesele) unui medic chirurg. şi se plimbau aşa nestingheriţi prin cele două încăperi ale camerei de gardă. ba doamna doctor chiar a promis "să dezvolte o apendicită de toată frumuseţea" pentru ca el, domnul de doctor, să aibă acces şi la nişte peisaje interzise minorilor. celor care zăceau în aşteptarea unui consult "de urgenţă" li se oferea kadou şi o scenetă ieftină. că doar de-asta le ardea bieţilor oameni.

după consultul unui medic chirurg (n-am înţeles de ce, pentru că un internist bun sau un cardiolog mediocru şi-ar da seama imediat dacă e tromboflebită sau nu), decizia a fost unanimă - mama mea poate pleca acasă. durerile sunt de la un nodul varicos şi de la... celulită. zărzărica nu-şi revine încă din şoc: adică maică-mea (care are 76 de ani) cade din picioare, are piciorul vânat, umflat şi fierbinte, dar pe ea o doare de fapt celulita. cum se cheamă ţara asta ştiu, că e populată înţeleg, dar de ce trebuie plătită incompetenţa - cred că tot de la celulită nu pot să pricep.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

vorbe grele

"au fost oameni care s-au omorât între ei, iar după ani şi ani s-au împăcat", according to Gigi Becali. profunzime dovedită de împăcarea dintre Decebal şi Traian din Remeş.

lasă-mă ca să te las

am cântat şi eu în corul celor care se plâng de sistemul bancar din România, de "profesionalismul" celor care stau confortabil în spatele ghişeului aşteptând cu înfrigurare iţirea unui cap proaspăt pe care să-l radă de rate ani buni de zile. şi pentru că experienţa românească nu mi-a fost suficientă, am trecut graniţele minunatei patrii şi-am ajuns în Spania. evident, tot din cauza acelui MBA pe care vreau să-l fac.

instituţiile de învăţământ - de acolo - au încheiat parteneriate cu băncile astfel încât cei care vor să studieze, dar nu-şi permit, să aibă o alternativă. în teorie, este un lucru absolut extraordinar, mai ales în condiţiile în care tinerii din toată lumea au probleme cu accesul la educaţie, principala cauză a abandonului fiind cea de ordin financiar. cei care doresc să urmeze cursuri la zi nu mai au timp şi pentru un job - cel puţin nu unul serios - care să le acopere măcar taxa de şcolarizare. banii care ies din joburile din campus sau din internship-uri abia dacă sunt suficienţi pentru cheltuielile zilnice şi pentru un eveniment cultural-două.

în cazul meu, partenerul Barcelona Management Institute este Banco Sabadell, un gigant bancar. cu toate hârtiile şi recomandările în folder, am bătut la inbox-ul lor şi am aplicat pentru un credit studenţesc. "sigur că da, nicio problemă, doar că aduceţi dvs o scrisoare de garanţie din partea băncii la care aveţi cont." ok, zic, trimiteţi un model, ca să ştie oamenii de aici ce vreţi de fapt. "template-ul este în spaniolă, îl traducem în engleză şi-l trimitem." mi s-a părut un pic ciudat că o astfel de bancă, având operaţiuni în toată lumea, nu are un document în engleză, dar se întâmplă... şi m-am pus pe aşteptat. se duse săptămâna, nimic. în a doua m-am pus pe scris din nou "ştiţi, sunt eu, pătrăţel". nimic. mai stau o tură, mai scriu la Sabadell - persoana de contact are nişte probleme personale şi nu e la birou.

versiunea scurtă e că s-a gândit contactul că o româncuţă nu merită mare atenţie şi-atunci a decis că-i mai simplu să spună "nu putem să vă dăm banii fără scrisoarea de garanţie." mirarea mea, se pare, merge indefinit în căutarea infinitului. cel puţin m-am asigurat că cei de la BMI ştiu că parteneriatul lor nu face doi eurocenţi, că s-au asociat cu cine nu trebuie, motiv pentru care boardul director se va întruni săptămâna viitoare pentru a decide. oi pierde eu accesul la credit, dar şi Sabadell pierde din prestigiu. iar la ei se pune, că-i mai scump...