Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

10 ani

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat în locuinţa actuală. Locul a suferit transformări în sensul că s-a umplut de lucruri. Nu mai încăpem în micul apartament - nu noi, ci noi cu ale noastre -, însă ne simţim aici mult mai bine decât în urmă cu zece ani. Eu m-am adaptat vieţii în noul cartier (Drumul Taberei) după ce trăisem aproape o viaţă în zona Domenii. Deh, ce nu face omul pentru dragostea sa... Acum nu m-aş mai muta în altă parte. Am tot ce-mi trebuie aproape de casă, am tot ce-mi trebuie în casă, am tot ce-mi trebuie în suflet. De ce mi-aş dori altceva?

S-au împlinit 10 ani de când m-am mutat la actualul loc de muncă. Record personal. Nu m-am plictisit, nu mă plictisesc şi nici nu prea am perspective de plictiseală în viitor. Am învăţat ce alţii nu ar deprinde nici măcar după absolvirea unui MBA. Am lucrat cu oameni minunaţi, după cum am întâlnit şi "accidente". Caractere minunate, o echipă de care sunt mândră, proiecte senzaţionale, subiecte pe care lumea de pe aici începe să le descifreze la interval de câţiva ani din momentul în care noi am vorbit pentru prima dată despre ele. Din nou: de ce mi-aş dori altceva?

Să mori tu?!

Am primit azi dimineaţă următorul mesaj:

Nu ştiu cum m-au nimerit băieţii ăştia cu bunăvoiţa lor, că nu sunt client al sus-numitei bănci, dar îmi este clar că disperarea e mare. Dacă aş face analiză pe text, aş spune că sunt chiar proşti ("la data de 19" - adică mâine "banca a updatat" - adică timpul trecut"), dar oare câtă lume citeşte cu atenţie astfel de mesaje înainte să dea click pe link? Mai ales când depeşa este semnată de doamna Preşedinte / Director General... Apropos, parcă era un bărbat în funcţia asta şi nici măcar nu era român.

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Joburi şi personalităţi

Acest post este dedicat celor care aşteaptă în continuare să le public comentariile la episodul III al seriei referitoare la medicina privată. Dacă tot intră pe aici, măcar să găsească şi literatură de specialitate.

Conform times.ro, există 7 joburi care nu sunt dorite de practicanţi şi care traumatizează trupul şi sufletul. Locul 2 este ocupat de asistentele medicale, iar caracteristicile sunt următoarele: "Personalitate puternică, duală, se substituie medicului pentru care lucrează; de asemenea, fire răzbunătoare pe pacienţii care nu aduc ciocolată şi cosmetice când vin la tratament, toate acestea din cauză că părinţii au obligat-o să dea admitere la faculatea de medicină şi ea nu a reuşit; ca urmare, prin relaţii-cunoştinţe-prieteni a obţinut un post de asistentă medicală."

Cine nu mă cunoaşte, o să spună că am ceva cu această categorie socio-profesională. Complet greşit, mai ales că am prietene foarte bune care sunt asistente. Meseriaşe. De-asta şi profesează prin alte ţări.

Of, telefonul meu

Aş fi scris "Of, viaţa mea", doar că am o viaţă fără defecţiuni majore şi care este asezonată cu tot felul de detalii, simple sau complicate, după cum îi stă bine oricărei vieţi şi vietăţi.

Cu telefonul, însă, chiar am o problemă. Nu pot să-mi cumpăr unul. Motivele sunt independente de voinţa mea şi sunt relativ hilare. Mai întâi, atunci când s-a lansat noul iPhone, cozile au fost incredibil de lungi şi nu s-a putut apropia nimeni de pachet în mai puţin de 24h. Apoi, după o nouă strategie, s-a plasat comanda online pentru un Palm Treo 750. Când a ajuns la destinaţie şi când s-a desfăcut pachetul, s-a constatat că un colţ al carcasei era spart. S-a returnat obiectul, s-a emis un nou termen de livrare şi s-a aşteptat iar. A ajuns Palmul doi, şi acesta desfăcut. Iar returnare, cu refuz de plată şi toate tacâmurile din setul complet pentru 24 de persoane.

Ieri am avut timp. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. Pentru că dacă am timp, trebuie să mi-l ocup cu ceva. De-asta am căutat pe net modele de telefon. Răzvan mi-a sugerat să-mi configurez unul în funcţie de aşteptările pe care le am de la un aparat. Rezultatul care să-mi satisfacă un număr cât mai mare de nevoi a fost Samsung Omnia. De 8Gb.

Am văzut că astăzi e deschis la eMag şi-am profitat de faptul că lumea e plecată din Bucureşti. Aiurea, coada la Emag era de vreo 10-15 persoane. Cred că doamnele s-au dus cu pruncii la defilare, iar domnii să-şi ridice comanda de la ghişeu. În fine, am pus mâna pe telefon, l-am "cercat", am văzut în mare ce poate, dar n-am vrut să stau la coada aia nici moartă. Aşa că ne-am întors spre casă şi ne-am oprit la Mall. La Plaza, adică.

Trebuie să spun că urăsc, pur şi simplu, să merg în Mall. Nu-mi place şi basta. Doar că uneori n-am încotro. Astăzi a fost una dintre acele zile. Am urcat până la Vodafone, ne-am luat biletul de ordine şi, când ne-a venit rândul, am spus ce vrem. Ni s-a spus că telefoanele sunt sigilate, pentru că sunt scumpe. L-am lăsat pe următorul cetăţean să-şi rezolve problemele, am mai luat un bon şi-am ajuns în braţele bestiei cu care ne-am mai zbenguit în vorbe o dată, astă vară. Cred că a citit în ochii mei dragostea ce-i port, la fel de mare ca şi stocul ei de telefoane. "A, Samsung? N-avem pe stoc." "Ştiţi, colega dvs ne-a spus că aveţi." "Nu cred, aseară când am verificat, nu mai erau." Deci n-a fost la vot. Şi totuşi, "poate verificaţi."

Pleacă bestia legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Vine cu-n pachet şi, de la doi metri distanţă, ne spune că e desigilat. Băi, nene, fetele astea nu prestează la acelaşi strung?! "Bun, cât costă?" Preţul afişat la galantarul cu telefoane era de 1990 lei, dar pentru cutia sigilată. "Cu sau fără abonament?" "Fără." "2100 şi ceva peste." Faţa-mi alunecă pe derdeluşul bărbiei. Răzvan se duce iar la raft. "Aici scrie altceva." Bestia îşi ia stativul cu preţuri în mână şi se duce spre Răzvan, legănându-şi şoldurile stânga-dreapta, stânga-dreapta. Se uită în stativ, se uită în raft, se uită în stativ, îşi întoarce privirea iar spre raft.

Abordează un coleg. Ăla dă mărunt din buze, iar ea, BESTIA, îşi încheie pledoaria: "Cursul de schimb, lipsa de timp" şi alte motive din ce în ce mai idioate.

Macazul meu virează acum spre management. Managementul unei companii, Vodafone, care se declară "responsabilă" cu mediul, cu angajaţii, cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. Nu şi cu clienţii. Pentru că el, clientul, poate fi prostit oricând şi oricum atâta timp cât compania are de câştigat. Doar e criză financiară, nu? Profitul obţinut în România trebuie repatriat pentru ca mai marii responsabili să-şi încaseze şi la finele anului în curs primele şi bonusurile dodoloaţe şi lăbărţate.

Nu este prima dată când la reprezentanţa Vodafone din Plaza România e o mare vraişte. Dar e prima dată când apare o diferenţă de preţ între raft şi casă, în condiţiile în care euro a scăzut în raport cu leul în ultimele zile.

Alo, Vodafone! Vedeţi că v-a căzut reţeaua. Şi cam pute.