Page by page

Am terminat aseară

care a fost precedată de
şi deUrmează, nu ştiu încă în ce ordine,

Maamăă, am fost la meci!

Dragă mamă, aseară am fost la primul meci din viaţa mea. Recunosc, n-a fost un meci aşa, oarecare, ci a fost chiar Steaua-AS Roma. Ba mai mult, a fost precedat şi de evenimentul în cadrul căruia Steaua şi-a prezentat echipa pentru noul sezon.

Ca primă experienţă, n-aş putea spune că m-a mişcat din cale-afară şi asta din două motive:
1/ meciul a fost unul amical, iar la meciurile fără miză lumea nu se prea consumă;
2/ am stat la lojă, deci n-am putut "gusta" nici din limbajul suporterului îndârjit, nici din freamătul galeriei. Dar asta are şi-o parte bună: nu m-a scuipat nimeni în cap şi nici nu şi-a spart nimeni plămânii în urechile mele.

Pe de altă parte, însă, mi-a plăcut la nebunie dialogul peluzelor. Nu ştiam că cele două tribune se coordonează şi comunică peste capetele jucătorilor. Ăsta este un spectacol în sine şi zău că m-aş fi dus până acolo să simt zvâcul. Cred că cea mai frumoasă viaţă de suporter acolo se trăieşte: la peluză.

Steaua a bătut AS Roma cu 3 la 1. Golurile, toate, au fost frumoase şi muncite. Totuşi, ca să fiu sinceră, nu ştiu cum s-ar fi terminat meciul dacă fotbaliştii italieni ar fi fost în formă şi dacă meciul n-ar fi fost unul amical.

Este ciudat cum se aranjează lucrurile. În urmă cu câteva luni, participam în calitate de membru al juriului la Olimpiadele Comunicării, secţiunea comunicare instituţională, proba eliminatorie fiind crearea unei campanii pentru convingerea unui număr sporit de femei să meargă la meciuri, pe stadioane. Ieri seară, am ajuns să văd cu ochii mei că, într-adevăr, nu prea sunt multe reprezentate ale sexului frumos (sau slab) în tribune. Şi asta, repet, în condiţiile în care meciul a fost unul calm, frumos, susţinătorii fiind numai stelişti. Cum ar fi fost, oare, dacă Steaua ar fi jucat cu Rapidul sau cu Dinamo sau cu Urziceniul?!

Zâmbetul de weekend

Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău. Este un îndemn pe care l-am auzit de multe ori şi pe care nu sunt puţini cei ce l-au urmat. Asta nu înseamnă că zâmbetul lor a fost unul natural. Dar cât de buni suntem în a deosebi un zâmbet curat de unul fals, atunci când el este întipărit pe faţa interlocutorului nostru?

BBC şi-a pus aceeaşi întrebare şi-a dezvoltat acest test. Rezultatul meu este de 14 din 20. Aşa că atunci când îmi zâmbiţi, s-ar putea să vă citesc mai bine decât credeţi. Am eu un secret...

Credinţa se păzeşte cu colţii

Întotdeauna mi-a fost greu să înţeleg de ce bisericile ortodoxe sunt închise seara, ba unele dintre ele se protejează atârnând un lacăt imens la poartă sau la uşă. Lucru care nu se întâmplă niciodată la bisericile catolice. Dacă vrei să intri la miezul nopţii într-o astfel de biserică, nu te opreşte nimeni şi nimic. Poţi merge să aprinzi o lumânare, poţi spune o rugăciune (doar suntem creştini cu toţii), îţi poţi regăsi liniştea sufletească. La o biserică ortodoxă, ca şi la bancă, nu te poţi duce decât în timpul orelor de program. Ca şi cum în timpul liber nu poţi să crezi...

Zilele trecute speranţa că ceva se va schimba s-a spulberat. Urmăriţi clipul de mai jos. Una dintre cetăţile ortodoxiei româneşti a renunţat la lacăt, acum se păzeşte cu colţii. Mai are cineva curaj să se apropie de biserică?!

Bancuri fără voie

Discuţie matinală între mine şi soţul meu, în aşteptarea schimbării culorii semaforului de la Arcul de Triumf:

Răzvan: Ia uite-o şi pe asta, mănâncă sănătos (se referă la o domnişoară frumuşică de pe trotuar, cu sticla de Fanta la 2l într-o mână şi-o pungă de croissante în cealaltă).
Răspund: Nu cred că sunt pentru ea, poate le duce la cineva la spital...

* * *

Ne îndreptăm spre Piaţa Charles de Gaulle, iar la următorul stop Răzvan îmi povesteşte despre Adrian şi problemele lui cu parcarea. (Adrian este prietenul nostru din Los Angeles. Şi-a cumpărat anul trecut o casă acolo, iar acum descoperă regulile traiului în comun, dar la casă).

Răzvan: Casa are garaj, dar are şi loc de parcare pentru guest. Problema este că el n-are voie să parcheze pe locul ăla, altfel vin şi-i ridică maşina.

Cum Adrian stă "gard în gard" cu cumnatul lui, motiv pentru care au şi desfiinţat gardul (cu aprobare, fireşte), întreb încurcată: păi n-ar putea să parcheze Adrian pe locul de guest al lui Stelian şi invers? Că doar se pot vizita reciproc....

Mulţumesc!

Căldură mare astăzi, 36 de grade anunţate, dar un aer care frige. Trece pe lângă tine un curent şi simţi cum îţi usucă pielea, buzele, cum ţi se umflă picioarele şi cum ţi se topeşte totul, inclusiv gândurile.

De dimineaţă, am avut o şedinţă importantă. Nu atât pentru mine, cât pentru o colegă a cărei soartă depinde şi de deciziile ce-ar fi trebuit luate astăzi. În mijlocul acesteia, se deschide uşa şi dintre toţi cei care erau la masă, eu am fost cea chemată. M-am amuzat pe seama comentariilor colegilor, doar că atunci când am ieşit pe hol, mi-a îngheţat sufletul: maică-mea căzuse pe stradă. Noroc că internii au fost în birou şi-au răspuns la telefon, c-au fost inspiraţi şi-au notat numărul de telefon de la care fusesem anunţată... mulţumesc!

Am fugit repede cu altă colegă, cu maşina (mulţumesc, Gabi!). Ştiam deja unde fusese "depozitată" mama de către nişte vecini de treabă (le mulţumesc şi lor!). Acum, stăteau cu toţii şi aşteptau salvarea care fusese anunţată imediat după mine. N-au lăsat-o singură pe maică-mea, deşi sunt bătrâni... asta solidaritate.

Deci să vedem: am fost sunată eu, iar la cinci minute salvarea. Până s-a urcat la mine, au trecut minim 5 minute, până am ieşit din şedinţă, altele 2, până am ajuns în birou cam tot atât, am sunat la numărul vecinului maică-mii, alt minut, am căutat şofer, alte cinci minute, am plecat cu Gabi pe poartă - alte cinci minute, am plecat de la Primăverii la Piaţa 7 noiembrie - alt sfert de oră. Când am ajuns, am vorbit cu maică-mea vreo două minute, să văd ce are, după care-am sunat la BGS. Alte cinci minute. Total: 55 de minute. Salvarea cealaltă nu apăruse.

Nici n-o aşteptam, să fiu sinceră, doar săracii vecini se ambalau şi îşi manifestau indignarea. Eu încercam să-i liniştesc, sugerându-le totodată ca, în caz de nevoie şi mai ales din cauza vârstei (peste 70 de ani), să uite de numărul 112, respectiv de salvarea aia pe care-o plătesc în fiecare lună câte-un pic.

BGS-ul a ajuns în 10 minute de la apel. Salvarea 112 încă nu apăruse. Îmi cer scuze, stimaţi componenţi ai echipajului 112 pentru drumul bătut de pomană - asta în cazul în care v-aţi sinchisit măcar să vă deplasaţi -, am plecat fără să vă las un bilet. Mama e bine acum, dar nu aveţi nicio contribuţie. Obligaţii, însă, cât casa. Sincer? Nu mă interesează motivele. La asta sunteţi buni: să le fabricaţi. Probabil cu asta v-aţi ocupat cele 55 de minute, inventând scuze şi căutând asistenta sau şoferul pe care să daţi vina.

Dar vorba oricărui jurământ "oficial": aşa să vă ajute Dumnezeu!