mâine anul se-nnoieşte

iar jandarmul, plecând spre muncă şi mândru tare de noul echipament, zise la Realitatea TV (ştirile de la ora 21:00): "există un grad foarte mare de risc ridicat".

Crăciunul Elodiei

îmi pare rău pentru Elodia, indiferent cine-a fost ea şi ce-a făcut sau n-a făcut. povestea ei, însă, pare să se transforme într-o telenovelă care-i "nelinişteşte" deopotrivă pe copii şi pe bătrâni. mesajele lăsate de micii detectivi pe maşini, în seara de 25 decembrie, dovedesc că misterul este încă prezent şi poate alimenta multă vreme interesul telespectatorilor unui anumit post TV.

that's all about Barcelona

atunci când am "inaugurat" blogul am avut în minte o motivaţie clară: câştigasem o bursă pentru un MBA la Barcelona. m-am bucurat atât de mult încât am vrut să împărtăşesc asta tuturor, cunoscuţi sau nu, apropiaţi mie sau pur şi simplu interesaţi de subiect.

am avut însă nevoie de o singură săptămână petrecută în Israel, mai precis la Ierusalim, departe de casă şi mai ales de soţ, pentru a-mi limpezi gândurile. acolo am realizat că atunci când ţii cu adevărat la familie - adică la ce este mai important - nu merită să sacrifici totul de dragul unui afiş (a se citi diplomă) pe care o poţi obţine până la urmă oricând şi oriunde. nu sunt mulţi cei care au o căsnicie ca a mea. şi atunci?

aşa că am decis să rămân aici, să-mi urmez calea aşa cum o fi ea, să-mi petrec timpul făcând ce-mi place şi viaţa - iubind.

planuri pentru 2008? în primul rând aş vrea să scriu numai despre întâmplări frumoase. le voi căuta şi când îmi vor ieşi în cale, le voi aşterne virtual. apoi, am de citit mult şi de învăţat şi mai mult. deja anul se anunţă unul bogat în evenimente şi în schimbări, deci n-am a mă plânge. last, but not least, voi încerca să ies mai mult în lume. este un lucru care mi-a lipsit mult în ultima perioadă, dar promit să recuperez. aviz celor care nu m-au mai văzut la faţă de ceva vreme - prima cafea o dau eu.

cu Revoluţia la majorat

leapşa de la Vlad. cu întârziere, dar încă în termen...

duminica lui 17 decembrie '89 a fost, până spre prânz, una obişnuită. pe la ora 2, însă, bocancii au început să tropăie pe scări, motoarele maşinior din faţa blocului au pornit şi, una câte una, daciile 1100 şi 1300 au părăsit parcarea. nu a trecut mult şi a sunat telefonul: o chemau pe maică-mea la birou. alarmă! de luptă! şi ea, şi eu, lucram în armată ca salariaţi civili. m-am grăbit să-i pregătesc valiza cu toate cele ca să iasă cât mai repede pe uşă. a plecat spunându-mi pe cel mai ferm ton posibil: "nu răspunzi la telefon. nu ieşi din casă."

au trecât câteva ore fără să ştiu nimic de ea, aşa c-am sunat la unitate. lucra pe Ho şi Min (astăzi Vasile Milea), în aceeaşi clădire cu Garnizoana Bucureşti. îmi treceau prin minte imaginile din septembrie, mult înainte de Congres, cu TAB-urile din curte care-şi turau-a-probe motoarele în fiecare zi. semn că cineva mirosise ceva. mi-a răspuns Sorin, "centralistul", un soldat în termen destupat. "nu poţi vorbi cu ea. dar tu ce cauţi acasă? de ce nu pleci?" "păi de ce să plec?" "nu ştii? nimic? ai înnebunit, te dau ăştia afară. du-te la serviciu." n-a trecut mult şi-a sunat telefonul. am crezut că-i mama, dar... era comandantul de la mine de la unitate, colonelul Hârtopeanu. "îţi trimit maşina la metrou, la piaţa muncii, vii imediat aici". am început să-mi îndes singură în singura geantă rămasă disponibilă lucrurile de pe listă şi-am ieşit pe uşă.

când am ajuns la IOR, acolo unde aveam sediul, pe platou erau aliniaţi deja toţi cei aproape 1500 de soldaţi şi concentraţi care lucrau în diferite locaţii "ale economiei naţionale" - Casa Poporului, la metrou, chiar în IOR etc. în faţa "clădirii principale" (o baracă din OSB cu gratii la geamuri) erau comandantul şi cei doi CI-şti: "aţi luat-o razna, măi băieţi? a fugit Nadia şi scoateţi toată lumea din casă duminică seara?", i-am întrebat pe ultimii doi urcând treptele barăcii, zâmbind a şagă. "taci naibii din gură, mi-a trântit Florin printre dinţi, du-te şi puneţi salopeta pe tine şi i-aţi masca de gaze de la magazie."

căpitanul Iordache şi fruntaşul (sic!) Ştefan (Rădeanu) erau deja în birou, discutând despre cele auzite, dar nerecunoscute de nimeni: Timişoara. am petrecut câteva zile lungi în aceeaşi formaţie până când vestea ne-a secerat pe toţi: generalul Vasile Milea s-a sinucis. a fost momentul de şoc. CI-ştii (amândoi proaspeţi absolvenţi) au fost imediat dezarmaţi şi încuiaţi în biroul lor, li s-a tăiat telefonul şi practic nu mai primeau decât mâncare prin gratiile de la uşă. restul se uitau unii la alţii şi se întrebau ce să facă cu carnetele de partid. unii au început să le ardă, alţii au spus că le păstrează, "să-şi ia înapoi cotizaţia plătită în avans pe primul trimestru al lui 1990".

muncitorii de la IOR au ieşit din fabrică, aruncând cu sticle incendiare în curtea unităţii. credeam c-o să murim arşi de vii în barăcile noastre, dar concentraţii au reuşit să ne ţină deoparte de probleme. se auzeau focurile de armă, se vedeau pe cer urmele de la trasoarele din centru, toată lumea era năucă, dezorientată, nici măcar nu ne puteam privi în ochi.

a trecut ceva timp până am reuşit să vorbesc cu maică-mea. ieşise pe 21 în oraş să depună la CEC-ul de la Adam banii din cotizaţiile de partid pe decembrie. "ieşea fum din Sala Palatului" - a fost singura "impresie" pe care mi-a redat-o în 24, când a ajuns la mine la unitate. am plecat împreună spre fratele meu, care locuia lângă stadionul Olimpia. am stat la el până-n 25 când s-a întors acasă, iar noi am plecat spre casa noastră. cu metroul...

eram ca două "teroriste": aveam legitimaţie de MApN, eram cu genţile de alarmă după noi, aveam toate motivele să atragem privirile suspicioase asupra noastră. noroc că cei ce ne controlau în staţii făcuseră armata şi cunoşteau detaliile. de la staţia Gara de Nord am luat-o pe jos spre casă. ningea, era frumos, dar tremuram toată. nu mi-a fost nicicând mai teamă ca atunci. am ajuns cu greu pe bd 1 Mai, în dreptul intersecţiei cu Turda. drumul era barat de două TAB-uri şi de scânduri cu cuie ca să oprească orice tentativă de scăpare. un Oltcit alb a văzut că drumul e blocat şi a zbughit-o pe Zablovschi. TAB-urile au luat-o din loc după el şi-a început prăpădul. nu ştiu ce s-a întâmplat cu maşina respectivă, cu şoferul ei nici atât, pentru că nu m-am uitat în urmă. am ajuns la blocurile de pe Miciurin (azi Averescu), mai aveam puţin şi ajungeam pe Stâlpeanu unde locuiam şi-au început să ne avertizeze: "sunt terorişti în podul şcolii, aveţi grijă." am îngheţat - ce naiba căutam noi acasă, de ce am plecat de la frati-miu? la capătul aleii, un tanc: turela s-a învârtit spre noi: alte filtre, alte controale, buletinul ne-a salvat, eram "băştinaşe", deci aveam permisiunea să înaintăm.

am petrecut un Crăciun "înarmat": un "antiterorist" de la Bobocu locuia într-un dormitor, şeful grupului de pază de la Direcţia Topografică într-altul, iar pe hol - raniţele lor pline de muniţie. noaptea, tot trăgeau în macaraua de la 1 mai: "acolo se mai urcau teroriştii să transmită semnale".

dimineţile care-au urmat mi-au rămas şi acum în minte: turela tancului de la capătul aleii se întorcea de fiecare dată spre trecătorul matinal pentru a verifica "situaţia operativă". urma geanta şi apoi puteam să-mi continui liniştită drumul. la serviciu, primul telefon de care mă temeam: a murit Marian (Dobre),..

a nins de Crăciun, parcă pentru a acoperi urmele de sânge din oraş. a nins frumos.

a venit vacanţa !!!

gata, de astăzi sunt în concediu. mă gândeam să spun "sunt oficial în concediu", dar adevărul este că nu mi s-a mai întâmplat de multişor să nu percep cât de aproape e vacanţa. am încheiat o săptămână în care am avut două evenimente la birou, o ultimă zi cu tot felul de acte de semnat, rapoarte de trimis, mesaje cu felicitări şi urări etc.

aseară, când a ajuns 41 în intersecţia Bd Mărăşti cu Averescu, m-am bucurat din nou că maşina a rămas pe locul ei din parcare. unui tip îi amorţise deştu pe claxon, răstindu-se la tramvaiul care-i stătea în cale. alţii i-au urmat exemplul şi-am asistat astfel moca la un concert de claxoane şi nervi în do major. m-am distrat când, din staţia de tramvai până acasă - adică în aproximativ 50 m - ne-am transformat şi eu şi Răzvan în para-oameni de zăpadă, atâta omăt se depusese pe hainele noastre.

programul de azi dimineaţă a fost cât de poate de administrativ - trezit la 5 şi băgat în casă haina lui Răzvan, pus haina la uscat, spălat rufe, rotisat pui, citit mail, trimis 1-2 mesaje, pregătit fasolea pentru un ciolan absolut demenţial, respectiv făcut orice numai să-mi iau gândul de la programul din după-amiaza-seara asta.

program de voie zilele care vin, cu mers la piscină, citit, mult citit, petrecerea CJI/Hotnews/ Euractiv, poate o zi-două la munte şi somn cât încape. hip-hip-uraaa!!!

bucuriile efemere şi doliul de mai apoi

dimineaţă, în 41, acelaşi obicei: căştile pe ureche şi telefonul pe Magic FM. astăzi i-am ascultat pe Dan şi pe Ioana vorbind despre zăpada ce urmează să se aştearnă peste Bucureşti în zilele următoare şi mă gândeam ce Crăciun frumos vom avea. cum de mâine intru în concediu, nu puteam să nu mă bucur.

dar totul este efemer, iar fericirea dispare brusc când deschizi emailul şi găseşti mesajele despre colegii din Alger care au pierit în atentate: "Nine staff members killed in Algiers, two found alive, confirms UN official". nu-i cunosc, dar sunt colegii mei. probabil au plecat şi ei la serviciu dis-de-dimineaţă şi au început ziua prin a asculta prognoza meteo. la fel ca mine. acum nu le mai foloseşte la nimic pentru că... nu mai sunt printre noi. din toată fericirea cu care s-au trezit de dimineaţă, din toată pofta de muncă pe care-au avut-o în ei când au plecat spre birou, din toată pasiunea şi devotamentul lor s-a ales praful. una dintre clădirile în care lucrau a fost distrusă complet, o alta parţial, iar echipele de salvatori încearcă acum să găsească eventuali supravieţuitori.

sunt momente în viaţă în care descoperi ce este cu adevărat important, iar acesta este unul dintre ele. cu ani în urmă, mi-au murit alţi colegi în atentatul asupra sediului ONU din Bagdad. ziua de astăzi, însă, nu face decât să-mi întărească crezul: nu înţelegem ce înseamnă liniştea pentru că o avem, nu apreciem frecuşul de fiecare zi pentru că nu-l percepem ca pe o stare firească. aglomeraţia din Bucureşti, traficul de speriat, îmbulzeala din magazine nu au nicio semnificaţie.

suntem în viaţă, dragilor, vedem, auzim, mergem, suntem întregi şi la minte, şi la trup. asta face diferenţa. pentru noi. ei doar ne urmăresc acum, din lumea lor, mult mai bună decât a noastră. odihniţi-vă în pace.