Iarnă-n Herăstrău

Mijloacele de comunicare în masă, cu acoperire naţională sau locală, au tot transmis în ultimele zile faptul că românii au mâncat peste măsură. Conform specialiştilor, mersul pe jos rămâne unul dintre cele mai bune remedii.

Unele persoane, mai puţin sportive, au ales să privească, de la distanţă,

peisajul

În timp ce alţii,

după ce au străbătut munţi şi văi,

nu s-au putut abţine şi au servit masa în oraş,

la aer curat.

Citiţi Băiuţeii

Este o carte la care te poţi întoarce de fiecare dată pentru a mai descoperi ceva nou. Nu în paginile sale, ci în tine, cel care o citeşte cu gândul la propria-i copilărie. Nu există patimă, nu găseşti reproşuri explicite, totul are o notă de umor şi un echilibru care nu ştii de unde provine: din talentul nealterat al scriitorilor, din faptul că paginile sunt scrise de bărbaţi (care par a fi mai puţin părtinitori decât femeile) sau din inocenţa ce pare să nu-i fi părăsit pe fraţii Florian?

Şi mai este ceva ce mi-a plăcut: limbajul. Deşi sunt redate unele scene care-ar fi reclamat oarecari expresii licenţioase, acestea sunt ocolite cu grijă, obligându-te să alegi singur ce anume să pui în loc, dacă vrei neapărat să foloseşti "cuvinte urăte".

Iată un exemplu: Filip povesteşte cum hălăduia împreună cu Mircea (bunicul său) prin munţi, acesta din urmă "oprindu-se deodată şi explicându-mi că trebuie să ude un fag bătrân. Razele soarelui străpungeau frunzişul, [...] iar eu mă gândeam cât de bun e el, înalt, bronzat, cu cafeaua lui fierbinte din termos şi cu ciocolăţelele pentru mine, cum are el grijă până şi de-un ditamai copacul, stropindu-l cu un jet gălbui, lucitor, ca o limononadă."

Cartea merită să fie citită atât de adulţi, cât şi de adolescenţi, vârsta de 12-14 ani fiind tocmai potrivită. Emoţiile celor mari vor fi, cu siguranţă, răscolite, iar imaginaţia celor mici îşi va măsura puterile cu fantezia concurenţei.

Planuri pentru un nou început

Cărţi: am de terminat Băiuţeii (am trecut de jumătate). De fraţii Florian, Filip şi Matei. O carte pe care orice persoană trecută de 35 de ani sau, şi mai bine, de 40, ar trebui s-o citească. Răscoleşte multe amintiri şi stârneşte o poftă de a povesti teribilă. Sunt pasaje la care râzi cu lacrimi (cum ar fi povestea cu vulpea sau jocul de-a mama şi de-a tata din cimitir), e scrisă într-un stil lejer şi merge citită cu un pahar de vin bun sau o halbă de bere alături.

Dar lista pentru 2009 mai conţine:
Scândurica de Dan Miron
seria Maigret (se teme, şi ucigaşul, se înşală) şi Nebunul din Bergerac de George Simenon
Degete mici şi Zilele regelui de Filip Florian
Reuniunea de Anne Enright
Istoria secretă de Donna Tartt
Casanova în Boemia de Andrei Codrescu
Caligula - Misterul celor două corăbii scufundate. Visul frânt al unui împărat de Maria Grazia Siliato
Brighton Rock de Graham Greene
Lumina de august de William Faulkner
Egipteanul de Mika Walkari
Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon
Capesius, farmacistul de Auschwitz de Dieter Schlesak
Iubirea secretă a Annei Frank de Ellen Feldman

Ultimele două sunt lectură obligatorie pentru luna ianuarie, ambele fiind legate într-un fel sau altul de Holocaust.

Filme:
Milk cu Sean Penn
Slumdog Millionaire cu Dev Patel şi Anil Kapoor
Doubt cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman
Frost/Nixon cu Frank Langella şi Michael Sheen
The Wrestler cu Mickey Rourke şi Marisa Tomei
The Curios case of Benjamin Button cu Brad Pitt, Cate Blanchett şi Julia Ormond

Piese de teatru:
Don Quijote la Naţional, cu Dan Puric şi mulţi alţii
Molto Gran'Impressione, tot la Naţional
Furtuna, la Teatrul Mic
Şase personaje în căutarea unui autor, la Bulandra
Hamlet la Teatrul Metropolis
Casa Zoikăi la Teatrul de Comedie
Epopeea lui Ghilgameş la Teatrul Odeon
Scene din Shakespeare, tot la Odeon
Din însemnările unui necunoscut, la Bulandra

Flori, fete, filme sau băieţi?

Flori? Pe vremea asta? Get real... Fete? Nu, sunt în concediu. Sigur din ianuarie încolo. Băieţi? Unul singur şi acela pe viaţă. Filme? Daaa, filme. Două filme, văzute zilele astea.

Încep cu cel mai prost: Ziua în care pământul s-a oprit. Sau, pe limba lor, The Day the Earth Stood Still. No way. În primul rând, pământul n-a stat. El s-a mişcat permanent, în ciuda obiectelor cotropitoare. Mda, cred că scenariştii americani au rămas după grevă cu un mare gol. De inspiraţie.

Filmul începe cu Keanu Reeves pe post de explorator care dă peste o sfera ce seamănă cu pământul privit de pe lună, dar cu ceva mai mult sclipici. Băiatul începe să ciocănească obiectul cu pricina, din care iese o mare lumină care-l dă pe om pe spate. După ce-şi revine (că-şi revine, doar e filmul la început), Reeves se trezeşte cu o gaură pătrată în mănuşă şi cu un semn pe mână de aceeaşi formă şi dimensiuni ca gaura.

Apoi se face iar lumină (da, în filmul ăsta e o adevărată risipă de lumină) şi mergem la şcoală. De fapt, la facultate, unde predă o profesoară expert în salvat planeta, Jennifer Connelly pe numele său real. A mai jucat şi-n Blood Diamond. Vin oamenii cu maşini mari şi negre escortate de motociclişti, o iau pe sus, o depun într-un elicopter alături de alţi mari experţi şi se duc să se holbeze cu toţii la un glob din ăla cu sclipici, doar că muuult mai mare, care a ajuns - unde oare, unde oare? decât - fix în mijlocul Manhattanului? În Central Park, mai exact, că doar acolo e suficient loc pentru aterizare. Dacă s-ar fi aşezat în Times Square, aş fi spus şi eu "câtă preţizie", dar aşa...

Şi încep după aia fazele cunoscute: cu secretarul de stat care dă ordine în lipsa preşedintelui şi a vicelui, plecaţi din motive de securitate, cu cercetarea specimenului ieşit din bula magică (evident, tot Keanu Reeves), cu cererea acestuia de a vorbi cu reprezentanţii ONU (al cărei sediu este în Manhattan), cu risipa de rachete şi muniţie şi maşini şi timp şi bani şi tot degeaba. Că ăştia care ne cotropesc vor de fapt să ne ajute, dar cum noi ne facem singuri rău, ei salvează doar speciile pe cale de dispariţie (au furat ideea cu Arca de la Noe). Şi pe noi ne lasă dracului pe planeta asta, să ne mâncăm între noi şi să fim certaţi de copii. Că tare fraieri mai suntem.

A, am uitat de "spionul" extraterestru care este de fapt un chinez de 70 de ani şi care nu mai vrea să plece de aici. Ne urăşte de moarte - pe noi, pământenii -, dar nu se lasă dus în ruptul capului. "Băi, o să mori", îi spune Keanu. În chineză, clar. Dar spionul zice "OK, frate, m-am obişnuit, las-o aşa." Dacă vreţi să vedeţi ce zice şi altă lume despre peliculă, daţi click aici.

Al doilea este Un ghem de minciuni, versiunea originală fiind Body of Lies. E cu Leonardo DiCaprio şi Rusell Crowe. Ultimul, îngrăşat rău de tot. Nu sunt pasionată de film, dar am descoperit cu ocazia asta un actor care mi-a plăcut, Mark Strong.

În film este vorba despre terorism, despre lumea arabă, despre manevrele din culisele sistemului de securitate american (a se citi lupta pentru ciolan. Pardon, virtute!), despre spionajul sirian sau iordanian. Alături de DiCaprio, iubirea este un alt motiv pentru care doamnele vor să vadă filmul, aşa că este introdusă şi o poveste de dragoste. Aproape imposibilă, mai ales în Orientul Mijlociu.

Chiar dacă nu mişcă în tine nimic în mod deosebit, filmul redă destul de bine modul în care funcţionează lumea arabă. Este o zonă în care este greu să intri şi în care nu eşti aproape niciodată acceptat, chiar dacă respecţi regulile nescrise. Micile favoruri, dezvăluirea unei părţi minuscule de adevăr, limba vorbită fluent - sunt doar detalii. La primul pas pus alături de drum, eşti deja pe făraş. Pe de altă parte, una dintre ideile transmise este aceea că şi teroriştii sunt oameni, unii chiar orgolioşi.

Ca de obicei, americanul învinge la sfârşit. Guvernul respectă decizia agentului special Ferris de a-şi trăi amarul alături de Aisha lui şi-şi retrage resursele şi ochiul magic de pe el (Big Brother te vede şi aude în orice bazar te afli). Alte păreri aici.

Moşule, ce mese eşti!

Gata, orice urmă de aşteptare s-a terminat. Epopeea "telefon mobil 2008" a ajuns la cartonul "end". Moşul - unul dintre ei, nu mai contează care anume - s-a îndurat de insistenţele mele (subliminale, pentru că nu m-am tăvălit pe jos de dorinţă şi de nerăbdare, ci am stat cuminte şi am aşteptat) şi mi-a trimis un telefon. Prin curier special.

N-a fost uşor, că doar ce-i facil în ţara asta? Am cercetat preţuri prin magazine (cu nervii de rigoare), am apelat la funcţiile tactile ale degetelor (nu-l iau până nu pun mâna pe el, am spus), am căutat pe net opţiuni şi variante, după care am spus: gata, p-ăsta-l vreau.

Şi Samsung i900 e. Sau Omnia. De ce îmi place? Pentru că are toate funcţiile pe care mi le doream: evident, e telefon. Agenda e încăpătoare (practic, nelimitată), ultradetaliată. Apoi, am acces la Internet. Am abonament WAP (Vodafone) pe care zbârnâie, iar pe WiFi merge strună. Apoi, are memorie de 8Gb. Mai mult decât suficientă pentru documente (Word, Excel, fişiere pdf), prezentări (PowerPoint), muzică, audiobook-uri. Spre deosebire de iPhone, am posibilitatea de a-i adăuga un card microSD de încă 8Gb. Asta dacă vreau să-mi mut colecţia de muzică şi cărţi pe telefon. Dar cum nu ţin neapărat şi nici nu mi-am propus să urmăresc filme pe mobil, deocamdată nu-mi iau memorie suplimentară. Apropos, un card de 8Gb ar costa cam 72 de lei.

Camera foto / video este de 5 megapixeli şi are o mulţime de funcţii. Nu ştiu când o să apuc să le folosesc pe toate, dar pe cele de bază le-am prins şi sunt mulţumită. Opţiunea "face detection", cel puţin, m-a cucerit.

Bateria - unul dintre motivele pentru care mă tot plângeam de telefonul vechi - mă ţine cam o săptămână. Hai, cinci zile dacă intru şi pe net. Deci am scăpat de priză şi de grija de-a pleca prin târg cu încărcătorul după mine.

Radio - era una dintre funcţiile la care ţineam cu înverşunare. Dacă nu "ascult" o carte, măcar o ştire sau o muzică să-mi cânte în urechi. De poveştirile din tramvai sau autobuz sunt sătulă. Şi chiar dacă am o carte în braţe, parcă tot merge asezonată cu o melodie veche şi preţioasă.

Ecranul tactil şi stiloul îmi uşurează mult navigarea prin meniu, scrisul mesajelor şi updatarea calendarului de activităţi. Dincolo de asta, mă amuză să mă joc, rulând cu degetul în sus şi-n jos prin meniu.

Telefonul are şi GPS, pe care nu l-am folosit. Habar n-am dacă o să utilizez vreodată acest serviciu. Poate doar în concediu, dar mai e până atunci.

Este primul meu telefon smart şi sunt încântată de el. Mulţumesc, moşule!

Lucruri cu adevărat importante, timp petrecut cu folos

Aşa am intitulat două dintre secţiunile blogului meu. Am fost inspirată, aş putea spune, pentru că dând click pe ele pot să văd cum mi-am petrecut timpul liber din acest an sau măcar o parte importantă a acestuia. Pot să-mi amintesc ce-am acumulat, ce-am învăţat, cu ce hrană pentru suflet am rămas după ce am "investit" una dintre resursele mele neregenerabile: timpul.

Chiar dacă nu am inclus în aceste două capitole tot ceea ce-am făcut în 2008 în afara cadrului profesional, pot trage o concluzie demnă de mândria mea: am reuşit să-mi organizez timpul astfel încât să mă bucur de citit, de teatru, de filme, de călătorii, de oamenii pe care i-am întâlnit. Cu alte cuvinte, n-am pierdut timpul degeaba.

Deci, ce a însemnat 2008 pentru timpul meu liber? Peste 100 de piese de teatru văzute. Am fost la Act, la Bulandra, la Comedie, la Metropolis, la Teatrul Foarte Mic şi la cel Mic, la Naţionalul bucureştean, la Nottara, la Odeon; am văzut şi spectacole ale teatrelor din provincie (Târgovişte, Piatra Neamţ, Timişoara, Cluj, Iaşi, Buzău, Sibiu), ale unor companii din străinătate (în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa sau graţie proiectelor de colaborare dintre Teatrul Odeon şi diferite ambasade). Am văzut zeci de filme documentare (la cinematograf, nu la TV). Am citit câteva zeci de cărţi, dar nu câte aş fi vrut şi nu pe toate câte le-am cumpărat. Am cunoscut oameni minunaţi, cu care am şi colaborat excelent. Am călătorit prin ţară, traversând-o de la un capăt la celălalt, descoperind locuri de o linişte şi de o frumuseţe incredibilă, dar şi zone în care delăsarea autorităţilor şi neruşinarea localnicilor nu au margini.

Am ajuns la capătul unui an obositor, extrem de plin, dar tocmai de aceea nemărginit de frumos. Am ajuns la finalul unui an pe care nu l-am neglijat. Iată de ce mă simt răsplătită.