Lecţia de leadership a la Mandela

Ultimul număr al revistei Time include o lecţie de leadership în 8 paşi predată de Nelson Mandela. Cifra 8 nu este aleasă la întâmplare: eroul sud-african e născut pe 18 iulie, în anul 1918.

Dar iată lecţia:
1. curajul nu înseamnă să fii neînfricat, ci să-i inspiri pe ceilalţi să-şi înfrângă teama. Oricine poate fi învins, dar cei din subordinea ta trebuie să te vadă sigur pe tine.
2. ca să conduci trebuie să fii în frunte, fără să-ţi laşi, însă, spatele descoperit. La negocieri, fă diferenţa dintre tactică şi principii. Nu gândi în termeni de zile sau săptămâni, ci de ani sau decenii.
3. poţi să conduci şi din umbră, lăsând celorlalţi impresia să ei sunt în faţă. La întâlniri, vorbeşte la sfârşit, liderul este cel care crează consensul.
4. cunoaşteţi duşmanul şi încearcă să afli care-i sportul preferat al acestuia. Într-o zi s-ar putea să ai de purtat o discuţie neplăcută, iar detaliile care pot detensiona atmosfera contează.
5. ţineţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Îi poţi neutraliza cu şarmul tău pe cei nedemni de încredere.
6. aparenţele contează, de aceea nu uita să zâmbeşti. Oricât de dărâmat ţi-ar fi sinele, trebuie să proiectezi în exterior imaginea exact opusă.
7. nimic nu poate fi judecat în alb sau negru. Orice decizie este complexă şi se ia pe baza unor factori concurenţiali.
8. şi renunţarea este un mod de a conduce. Evident, este vorba de renunţarea la o idee proastă, la un proiect mort din faşă sau chiar la o relaţie păguboasă.

Frumoasă-i româna noastră...

www.interra.ro, companie de turism, îşi face reclamă în România Liberă, pentru charterele Spania-Barcelona.

Aflu din text că tur-operatorul oferă "zboruri foarte bune cu orar de zi (majoritatea charterelor zboară noaptea)".

Cum textul reclamei este lung şi profund, vă las să-l descoperiţi în paginile ziarelor. Nu ştiu, din păcate, ce agenţie l-a emanat. Că vorbesc creatorii ăştia o română...

Nu sunt frumoasa din pădure, dar sunt adormită. Rutină

Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport să ticăie la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze pe orice undă, scurtă, lungă sau medie, c-adorm la loc.

Îmi este tot mai greu să mă scol. Nu ştiu dacă e neapărat din cauza oboselii, a vârstei sau pur şi simplu a rutinei. Ca de obicei, rutina mă omoară. N-o suport. O detest. Nu pot să fac iar şi iar acelaşi lucru pentru că mă plictisesc. De-asta am şi stat aproape zece ani la actualul loc de muncă: fac mereu altceva. O zi nu seamănă cu alta, un eveniment e total diferit de celălalt, de fiecare dată apare o nouă chichiţă de rezolvat şi din fiece boroboaţă învăţ câte ceva.

Dar mi-e greu, tot mai greu să mă trezesc. După ce apăs pe butonul de "oprit" cântătorul, mă îndrept spre baie. Asta după ce fac un mic ocol să închid aparatul de aer condiţionat. Merge toată noaptea fiindcă Răzvan consideră că orice temperatură peste 22 de grade este caniculă. Iar eu mă învelesc cu pilota.

Intru-n baie şi m-aşez pe tron. Îmi aduc aminte că eram mică şi mama mă trimitea să-l scol pe frati-miu. Se dădea jos din pat şi se ducea şi el, la fel ca mine, direct la baie. Îi pregătea maică-mea micul dejun, îi făcea pachetul, iar el tooot la baie stătea. Eu, fireşte, eram luată la întrebări: "L-ai trezit?" "Da, răspundeam, invariabil, dar acum doarme pe WC."

Am ajuns să dorm şi eu pe WC. Nu mult, câteva minute. Stau cu ochii închişi, ba cred că şi visez. Nu ştiu ce, că atunci când mă trezesc mă uit pe geamlâcul de la baie şi uit tot. Că aşa-mi spunea mie bunica, dacă te uiţi pe geam imediat ce te trezeşti, uiţi tot ce-ai visat. Şi eu uit, dar numai ce visez la baie.

Mă spăl, mai nou, cu ochii închişi. Tot rutina. Am învăţat deja unde-mi sunt ochii, urechile, dinţii şi restul. Nu trebuie să mă uit în oglindă 1 - ca să nu mă sperii, 2 - nu e momentul. Nu sunt încă îmbrăcată, pieptănată, aşa că ce să verific? Aseară, când m-am dus la culcare, arătam binişor. Cum n-au intervenit schimbări majore, ce să văd? Toate sunt la locul lor, iar în chiuvetă n-a căzut nimic. Ba şi prosopul ştiu unde e. Nici pentru asta nu deschid ochii, îl iau pe bâjbâite. Mă şterg pe unde bănuiesc că sunt udă şi ies din baie. Abia atunci deschid ochii. Ştiu că pe hol e întuneric şi mă amăgesc că mersul în beznă e tot un fel de somn.

Dar mă îndrept spre camera unde sunt hainele şi întrebarea "Cu ce naiba mă îmbrac azi?" mă scoate din agonie. Mi-am călcat lucrurile de duminică, dar nimic din ce-i gata pregătit nu e bun. Păi ştiam eu ce-o să fie peste câteva zile?! Nu că ce-am călcat deja nu s-ar potrivi, dar... n-ar fi rutină dacă m-aş îmbrăca cu ce-am călcat deja? Încep să scormonesc. S-a dus naibii somnul. Ce pun pe mine? Pantalon sau fustă? Ce bluză merge? Unde-i aia pe care-am luat-o de la magazinul ăla? Fir-ar, iar nu le găsesc. Trebuie să-mi mai cumpăr o bluză albă, albul merge la tot. Desfac masa de călcat, înşfac fierul, îl umplu cu apă dedurizată şi mă pun pe treabă. Ia, să-i mai calc şi lui Răzvan o cămaşă, cine ştie cu ce s-o îmbrăca şi el... să se asorteze...

S-a făcut 6:30 - 6:40. Trebuie să mă mişc mai repede, să ies din casă, iar o s-aştept la 41. Tre să las vreo 3 tramvaie să treacă, să stau şi eu ca omul, mai lejer. Nu pe scaun, rar apuc un scaun, dar nici să mă-nghesuie poporul truditor...

M-am îmbrăcat, mă pieptăn, îmi strâng părul că iar o să fie cald (caniculă pe bune, nu ce crede Răzvan). El doarme, dar nu plec niciodată fără să-l pup. Aşa ne-am obişnuit. Ne pupăm şi ne urăm: zi bună, ai grijă sau adaptat la context.

Am prins geanta din mers, iau punga de gunoi s-o las pe drum la ghenă şi am tăiat-o. S-a dus somnul din ochi, doar cerebelul doarme în continuare. Doamne, cafeaua! Abia aştept s-ajung la birou, să-mi mănânc sandwich-ul cu dragoste pregătit de cu seară de Răzvan şi să iau o gură de cafea. E bună cafeaua de la birou. Nu e ca aia făcută de mine, că mie-mi place la ibric, dar nici asta de la filtru nu e rea. E bună, îmi dă curentul de care am nevoie. Până la prânz, când mi se descarcă bateria.

Mâine e vineri şi se termină emisiunea. Sâmbătă şi duminică nu mă mai scoală radioul, dorm mai mult. Cu pauza de la şase, că dacă m-am învăţat aşa, n-am încotro. Dar mă bag la loc în pat, lângă Răzvan, mă încălzesc şi-i mai trag o tură de dormit.

Apoi, începând de luni, mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze orice muzică şi adorm la loc.

Cel mai bine plătit job: cerşetor freelance

Via www.manafu.ro, am găsit, citit şi vizionat reportajul de aici. Interesant, hilar şi trist în acelaşi timp. Se pare că rutina macină şi alte minţi şi trupuri. Dar despre ea, rutina mea, într-un episod ce va urma.

Zile senine şi fericite

La noapte e ziua mea. M-am născut la 01:30, iar mama mea nu conteneşte să-mi amintească, în fiecare an, acest amănunt. Ba chiar, atunci când eram mică, venea noaptea să mă trezească pentru a-mi ura de bine.

Am plecat de-acasă de ceva ani, buni şi multişori, şi dorm liniştită. Dacă exista, la început, o urmă de intenţie din partea lui Răzvan de-a repeta gestul mamei, acum mă anunţă liniştit: "nu mă scoool diiiin soooomn pentru atâta lucruuuuu...".

Trafic în Brindisi

În toată săptămâna petrecută în Brindisi n-am auzit decât un singur claxon (şi ală scurt, de salut) şi o frână. Niciun accident, niciun incident, nu tu înjurături, nu tu nervi. Un trafic pe care mi-l doresc şi-n Bucureşti. Nu-i cam mult?!