ce ne opreşte să iubim?

oameni deosebit de inteligenţi, trăiesc într-o ţară care este poate cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: Japonia. o cultură pe care o înţelegi cu greu, indiferent câte cărţi ai citit şi câţi japonezi ţi-au trecut prin raza vizuală de-a lungul peregrinărilor internaţionale. turistul japonez are, de obicei, o vârstă înaintată. dar nu cumva sunt tot mai puţini şi tot mai bătrâni cei ce zburdă liberi prin lume cu aparatele agăţate de gât?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Iubirile interzise" de la Naţional îţi înfăţişează labilitatea psihică a (încă) tânărului japonez. mai munceşte acesta până moare? nicidecum. se schimbă şi acolo mentalităţi.

două poveşti
o prea-frumoasă fostă gheişă (Hanako) frânge tradiţia şi se îndrăgosteşte. este cumpărată de o pictoriţă (Jitsuko) in her 40s. aceasta sfârşeşte prin a se înamora, la rândul ei, de bunul achiziţionat. egoismul şi dorinţa de a-şi apăra binele propriu este mai presus de nevoile şi de dorinţele altcuiva, iar pictoriţa a învăţat cum să-şi apere liniştea. boala psihică a gheişei o scuteşte de neplăceri şi îi redă încrederea că nimeni şi nimic nu-i poate lua bibeloul din casă.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

cea de-a doua este a unui frate ce-şi exploatează sora. cine este victima? cine este fericit? cine iubeşte cu adevărat? cum să defineşti sentimentele ilustrate? sora (Fumiko) este dispusă să sacrifice orice numai să-şi vadă fratele (Yuichi) fericit. îşi vinde trupul, fără a-şi mânji sufletul. renunţă la orice bun şi se lasă calcată în picioare fără a fi victimă. dar "totul" nu este suficient pentru bietul frate care ajunge să-şi ucidă sora, ba chiar să-şi împingă iubita spre suicid, sperând că mintea sa bolnavă va înceta să-l mai chinuie. un Marius Manole care joacă excelent şi o Carmen Ungureanu care spune multe în extrem de puţine cuvinte.

o piesă minunată.

Aliens vs Predator 2

prost, prost, prost. cei doi maimuţoi ajung pe pământ şi îşi continuă lupta. bieţii muritori nu înţeleg ce li se întâmplă, asistând neputincioşi la genocid. băiatul de la pizza nu mai ştie cu cine se luptă: cu eternul rival-coleg de şcoală, pentru blonda cu picioare lungi, sau cu fratele lui, pe care trebuie să-l convingă că aparenţele înşeală şi că nu el e băiatul rău, ci băiatul rău e rău.

soldatul american, universal salvator, nu mai e un el, ci o "soldată". ea ştie şi să conducă TAB-ul, şi să piloteze elicopterul, pentru a-şi salva fetiţa care-a primit în dar un binoclu cu infraroşu. cu ăsta l-a văzut pe monstruleţul care i-a păpat tăticul.

reprezentantul guvernului american e depăşit de situaţie, aşa cum este şi garda naţională, neavând altă alternativă decât aceea de a bombarda zona. parcă am mai văzut asta într-alt film. din cauza grevei scenariştilor, realizatorii or fi apelat, poate, la o "ready-made solution".

want my money back. NOW!

Opposites Attract. Really?!

pe cât de liniştită mi s-a părut piesa de ieri, pe atât de zbuciumată a fost cea din seara asta. n-o să înţeleg niciodată de ce tinerii noştri actori vor să ne convingă de capacitatea plămânilor şi de potenţa corzilor lor vocale. mă rog, fiecare generaţie cu argumentele sale. încă mai dezbat cu Răzvan ce i-a plăcut lui şi nu mi-a plăcut mie. rămân totuşi pe poziţii: piesa nu m-a convins.

dragostea din "Sorry" (rusească) diferă foarte mult de cea din "Opposites Attract" (americană). cea de-a doua, tradusă şi pusă în scenă de Piersic junior, este pe cale să ajungă şi în România, ţară ce pare să se americanizeze mai mult decât ar fi normal.

amalgamul de experienţe povestite nu face decât să reflecte relaţiile de cuplu disfuncţionale. ceartă urmată de sex nebun, relaţii între colegii de serviciu, sex cu ochii pe ceas, relaţii extraconjugale, iubiri imposibile - vă sună cunoscut? asta vi se arată şi în piesa de faţă. fraţilor, ferea, în curând vine beleaua şi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. măcar americanii au terapia inclusă în asigurările de sănătate, noi...

Sorry sau ce nu pot cumpăra banii

scuzele sau iertarea tind să dispară din vocabularul orăşanului încercat de stres. tocmai de aceea, piesa "Sorry" de la Bulandra e ruptă, parcă, de normal. este atât de frumoasă, de liniştită, de bine interpretată încât mai că te ia somnul. umorul bine plasat printre replici te ţine treaz şi-ţi aminteşte că hazul de necaz este o formă rudimentară de psihoterapie.


este un spectacol în care nu se ţipă, nu se înjură, iar personajele nu se dezbracă, deşi undeva se distinge parcă tentaţia de-a o face.

totul inspiră dragoste. o iubire care are un preţ, mai ales că ea s-a născut şi ar putea fi înmormântată în Rusia. preţul, însă, nu are ca unitate de măsură banii, ce par să nu-i lipsească lui Iuri (Ion Caramitru). dar ei, banii, indiferent de culoarea şi volumul lor, n-o impresionează pe Inna (Mariana Minuţ). cu ei poţi cumpără un certificat de deces, poţi capta atenţia şi favorurile corupţilor-săraci, dar în niciun caz nu-ţi permit accesul la fericire.

No one sau nimeni decât altul

n-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".


melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.

povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.

umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.

dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.

este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.

vacanţă, mică vacanţă

anul trecut am aşezat concediul la rubrica "opţionale", aşa că m-am trezit acum, la început de an şi când toată lumea se apucă de muncă, nevoită să-mi iau resturi de zile libere.

Răzvan munceşte şi singura posibilitate de a simţi că sunt cu adevărat liberă este să mă plimb - sper eu cu folos - prin Bucureşti.

am decis să merg la teatru, la film, la muzee, să fac exact ce-aş face dacă m-aş afla într-o altă capitală. am luat bilete la Teatrul Metropolis (No One şi Opposites Attract) şi la Bulandra (Sorry şi Ce păcat că-i curvă), am acceptat să merg cu Răzvan la Aliens vs Predator 2 şi să mai rezolv din problemele administrative (ex plata impozitelor datorate măritului stat).

CU back in one week.