o Nemesis cam ciobită

dac-ar fi o sculptură, aş putea-o descrie ca fiind cam ciobită, cam murdară, cam afectată de timp şi de vitregiile vremii. toate atributele i se potrivesc perfect justiţiei noastre. doar că nu e statuie. nici icoană. Nemesis, cea care funcţionează astăzi în România, este urâtă, nedreaptă, iar mulţimea de pixeli care-o compun nu fac altceva decât să demonstreze zilnic această teoremă.

miercuri am fost chemaţi "la interogatoriu" la Tribunalul Dâmboviţa, acolo unde se judecă acum procesul de ţepuire (întâi penal, acum civil) pe care l-am deschis împotriva cinstiţilor de ţărani care ne-au vândut un teren acum vreo doi ani. şi pentru c-a fost super-ofertă, ni l-au dat şi cu trei conducte magistrale de gaze pe sub el, una cu diametrul de un metru, celelalte fiecare cu diametrul de juma de metru. motiv de mândrie, de altfel: toate gazele care alimentează Bucureştiul trec pe sub terenul nostru.

marea Judecătorie Dâmboviţa nu e mult diferită de celelalte clădiri care-o adăpostesc pe Nemesis prin ţară: dărăpănată, jegoasă, strâmtă, îh! culoarul larg de la intrare e plin de voci şi de cetăţeni. pe avocaţi îi deosebeşti fie după robă, fie după pantofii cu vârful ascuţit şi ridicat un centimetru de la sol. lume pestriţă, dar nuanţele sunt de gri şi negru, îmbâcsite de probleme şi neajunsuri. răbdătoare sau nu, populaţia venită după dreptate aşteaptă să intre în sălile de judecată. noi suntem programaţi la sala trei.

urcăm la etaj şi intrăm pe holul îngust, nespoit de când a fost ridicată clădirea, tăind fumul dens lăsat de ţigările ieftine şi puturoase. intrăm în sală şi începem sarabanda. întâi sunt interogaţi pârâţii, pe rând, de data asta fără ca unul să asculte depoziţia celuilalt. procedură ce-ar trebui aplicată şi de poliţie, când face audieri. urmăm noi. ies prima pe sală şi aştept. am timp să mă "documentez". uşile sunt vechi de când hăul, iar găurile sunt acoperite de afişe cu "nudaşpagă.ro". sub ele, trecut cu o carioca neagră, e numărul sălii: 2, 3, 4 şamd. fiecare sală de judecată are două uşi: una pentru complet, alta pentru contribuabili. prima este ferecată, deschizându-se doar atunci când intră sau iese omul cu dreptatea. dar toate au afişul pe ele. oare îl citeşte cineva? din cei care trec pe acolo, unul nu-şi aruncă ochii pe el. ori l-au văzut şi înţeles demult, ori nu-i interesează pentru că deja aplică sfatul din conţinut, ori îl consideră o metodă de acoperire perfectă a şiclelii. îmi spun, o dată în plus, că nu voi accepta să dau bani pe afişe, nu dau rezultate.

alături de mine, avocaţi şi clienţi aşteaptă să le vină rândul. o doamnă se plânge că el a fost arestat, avocata îi oferă o ţigară şi-o linişteşte. evident, orice reprezentare costă, cu cât mai multe, cu atât mai bine. eu stau în continuare. nu ştiu ce-l întreabă pe Răzvan, dar o să aflu curând, întrebările sunt aceleaşi pentru amândoi. mă plimb iar pe culoare, stau cât mai departe de uşă, să nu aud. fraieră, aş putea trage cu urechea! măcar m-aş pregăti pentru ce urmează.

sunt chemată. sala de judecată arată la fel ca una de şcoală, tot cu bănci rupte, cu pereţi cojiţi, cu oameni anxioşi ce-şi aşteaptă rândul la bară. locul e strâmt, deloc propice unui act de dreptate. oameni de la ţară, cu fruntea plecată, şuşotesc: "ce lung e procesul ăsta". merg în faţă. judecătoarea mă întreabă dacă-mi mai citeşte o dată procedura sau trecem direct la întrebări. "mai citiţi o dată", îmi cer dreptul. are o problemă cu ochii, astfel că atunci când şi-i aruncă la mine, peste ochelari, nu-mi dau seama unde priveşte. n-are încotro şi dă glas instrucţiunilor. trebuie să mă concentrez la întrebare, aşa cum este ea formulată. ok, zic şi-ncepem. nu-mi trebuie mai mult de câteva secunde să-mi dau seama că avocata pârâţilor a formulat întrebările aiurea, încercând disperată să inventeze subterfugii şi să inducă răspunsuri ce n-au nicio legătură cu desfăşurarea faptelor. una dintre întrebări sună "recunoaşteţi că în zonă se vând terenuri cu şapte euro?" "habar n-am", răspund. judecătoarea sare ca arsă: "cum vă permiteţi să vorbiţi aşa cu-n judecător?" ce-am făcut frate? ce-am zis? "îmi cer scuze dac-am încălcat vreo lege, n-am ştiut", spun. "nu e vorba de lege, există o regulă de conduită", mă admonestează ea. "v-am vorbit frumos, nu e cazul să vă enervaţi", continui. n-am cu cine, e deja nervoasă şi nu cred că sunt cauza. bolnav sistem!

terminăm cu întrebările, semnez şi plecăm. ieşim afară, la aer. e soare, e frumos, mai frumos ca-n casa lui Nemesis. aia din România, acum în Dâmboviţa.